Istoria Florenţei – ghid Michelin

ORE DE GLORIE ŞI MOMENTE DE DISPERARE. Florenţa aduce la lumină foarte puţin din îndepărtatul său trecut şi prea puţine urme din istoria timpurie mai sunt vizibile. Se spune că italicii s-au aşezat în aceste locuri când râul Arno era foarte uşor de trecut, între secolele X şi VIII î.Hr. Ei au fost în curând dominaţi de numărul etruşcilor, care preferau înălţimile Fiesole (vezi FIESOLE).

Abia în 59 î.Hr., Caesar a fondat o colonie pe malul râului Arno, pentru a controla traversarea acestuia şi a facilita trecerea traficului de-a lungul Via Flaminia, drumul care se derula între Roma şi nordul Italiei şi de acolo spre Galia. Colonia a fost aşezată în timpul primăverii. Numele ei, Florenţa, a fost o reminiscenţă a jocurilor florale (ludi florales) sau a câmpurilor cu flori (arva florentia).

Vechiul centru al oraşului a fost construit după forma unui castru roman. Via Roma şi Via Calimana urmând liniile principalelor străzi romane pe axele nord-sud (cardo). Via del Corso şi Via Strozzi urmau liniile principalelor străzi pe direcţiile est-vest (decumanus maximus). Piazza della Repubblica a fost creată la sfârşitul secolului trecut pe locul forumului roman. Via de’ Bentaccordi şi Via Torti, lângă Santa Croce poartă încă urmele trasate de amfiteatrul roman.

Ascensiunea Florenţei

Ascensiunea oraşului – Florenţa s-a dezvoltat la o poziţie de putere în Toscana relativ târziu în istoria oraşului. Pentru mulţi ani Fiesole şi apoi Lucca au fost predominante. Abia în secolul XI, contele Ugo, Marchizul de Toscana, şi-a transferat reşedinţa de la Lucca la Florenţa, unde a construit o abaţie (vezi infra Badia).

În cea de-a doua jumătate a secolului XI, puterea se afla în mâinile unei femei foarte puternice, contesa Matilda, care la susţinut pe Papa Grigore al VII-lea în confruntarea acestuia cu împăratul Henric al IV-lea, al Germaniei, în problema privind lupta pentru învestitură. La una dintre fortăreţele acestei contese, în Canossa (vezi Ghidul Michelin Verde pentru Italia), cei doi protagonişti s-au întâlnit şi împăratul Henric al IV-lea a fost umilit.

În timpul acestei perioade, Florenţa a început să achiziţioneze putere şi influenţă. Când Matilda a murit, în 1115, oraşul câştigase deja un grad de independenţă care a sporit în timpul secolului XII. În această perioadă cele două capodopere în stil romanic – Biserica San Miniato al Monte şi Baptisteriul – au fost construite. A fost de asemenea în această perioadă (1125) când Florenţa şi-a anihilat rivala, Fiesole. Un mult mai important eveniment important a fost adăugarea unei a treia categorii sociale – bogaţii neguţători care au dus oraşul la un extraordinar nivel de prosperitate care a durat timp de mai multe secole – celelalte două clase locale, deja existente, guvernaseră până atunci afacerile oraşului – aristocraţia, care-l susţinea pe împărat, şi clericii.

Florenţa în Evul Mediu

Florenţa în EVUL MEDIU: UN ORAŞ PROSPER DAR DIVIZAT. Puterea banilor – Deoarece meşteşugurile şi comerţul au început să se dezvolte, practicarea acestor activităţi a fost organizată în influente ghilde (“bresle”), care erau formele de bază ale puterii legislative, când Florenţa s-a autoproclamat Comună Independentă, la sfârşitul secolului XII.

În secolul XIII, oraşul s-a bucurat de un extraordinar nivel de dezvoltare economică, datorită lânii sale şi, mai târziu, a industriei mătăsii. Oficial existau şapte “ghilde majore”, cinci “ghilde medii” şi nouă “ghilde minore” (vezi infra). În următoarele secole ghildele lânarilor (Arte della Lana), al cărui conac poate fi văzut şi în ziua de azi lângă biserica Orsanmichele (vezi infra) şi ghildele ale căror membri se ocupau cu importul textilelor (Arte di Calimala), cuprindeau în rândul lor aproximativ o treime din populaţie şi exportau textile care erau faimoase în toate centrele comerciale importante din Europa (Genova, Veneţia, Paris, Londra, Bruges şi Barcelona). Din această cauză, reputaţia acestora s-a răspândit până în orientul musulman.

Pe lângă meşteşugari şi comercianţi, o a treia categorie de florentini au contribuit mult la sporirea bogăţiei oraşului. Urmând primilor paşi în finanţe făcuţi de cămătarii lombarzi şi evrei, bancherii florentini au devenit faimoşi în întreaga Europă. În 1199 ei erau deja în contact cu Anglia. În 1269 ei promovau primele schimburi de împrumuturi care au contribuit considerabil la impetuozitatea comerţului Florenţei şi întregii Europe. Aproximativ în aceeaşi perioadă ei au emis faimosul florin de aur, care purta liliacul florentin pe o faţă şi efigia sfântului patron al oraşului, Ioan Botezătorul, pe cealaltă faţă. Această monedă urma să devină unitate comercială internaţională până când a fost depăşită, la sfârşitul secolului XV, de ducatul Veneţian.

Bănci şi lupte interne

Tradiţia în materie de bănci a fost continuată de Bardi Peruzzi, care a avansat o enormă sumă de bani împăratului Edurad al III-lea al Angliei, la începutul războiului de o sută de ani. Ei au fost vestiţi în lumea finanţelor de Pitti, Strozzi, Pazzi şi Medici.

Luptele interne – Guelfii şi Ghibelinii – “Miracolul” economic a fost cel mai uimitor lucru produs de violenţii feudali care se luptau nu numai cu celelalte oraşe importante din Toscana dar şi între ei, între diferite facţiuni florentine din interiorul oraşului.

În secolul XIII Guelfii, susţinuţi de papă şi Ghibelinii, susţinuţi de împăratul Sfântului Imperiu Roman, au apărut pentru prima dată pe scena acestor conflicte. Pentru prima etapă Guelfii au ieşit victorioşi, dar Ghibelinii au pus bazele unei alianţe cu celelalte oraşe care se opuneau Florenţei, în particular cu Siena, şi i-au învins pe guelfi la Montaperti (vezi CHIANTI Excursii 3), în 1260. În ciuda acestei înfrângeri zdrobitoare, Guelfii şi-au recăpătat puterea şi, în 1266, ei i-au învins pe Ghibelini şi au revenit la Florenţa. Ei au făcut schimbări considerabile în centrul oraşului demolând în mod sistematic multele turnuri-locuinţă construită de nobilii Ghibelini (vezi infra – Vechi Străzi şi Conace). Ei au creat o republică şi au stabilit guvernarea unui singur individ sau a unei singure familii. Conducerea (signoria) şi comiţii din Florenţa erau cunoscuţi cu numele de priori.

A fost adoptată o conducere constituţională democratică, ce conducea din Palazzo Vechhio (vezi infra) cu un guvern format din priori. A urmat o luptă între Guelfii Negrii şi Guelfii Albi, care se opuneau papalităţii. În timpul acestei din urmă tragedii, Dante, care i-a sprijinit pe cei din urmă, a fost exilat în 1302. În 1348, Moartea Neagră a ucis mai mult de jumătate din populaţie şi a dus la sfârşitul perioadei de luptă internă.

Guelfii negri şi cei albi

Ulterior au început să apară diviziuni între Guelfii negri şi cei albi, cei din urmă despărţindu-se de papalitate. Datorită tragicelor desfăşurări ale evenimentelor, Dante, care era şi el un membru al facţiunii Guelfilor Albi, a fost exilat din oraşul său natal în ianuarie 1302.

De-a lungul numeroaselor familii prospere din Florenţa, Medici au fost cei care au dat oraşului o serie de conducători ce şi-au exercitat influenţa atât în sfera artelor, cât şi în cea a finanţelor. Fondatorul acestei ilustre dinastii a fost Giovanni di Bicci, un prosper om de afaceri, care a lăsat averea sa în 1429 fiului său, Cosimo cel Bătrân, care şi-a transformat moştenirea într-un înfloritor oraş de afaceri. El şi-a exercitat discret influenţa asupra intermediarilor, impunându-şi interesele personale asupra întregului oraş, astfel, asigurându-i Florenţei o anumită hegemonie paşnică. Principala sa calitate a fost abilitatea de a acorda sprijin artiştilor şi oamenilor de ştiinţă, pe care i-a însărcinat cu numeroase proiecte.

Florenţa – Cosimo cel Bătrân

Cosimo cel Bătrân a fost pasionat de construcţii, şi Florenţa îi datorează multe dintre marile monumente acestui “Părinte al Ţării”. Fiul său, Piero II Gottoso (suferind de gută), i-a supravieţuit numai cinci ani, lăsându-i locul lui Lorenzo Magnificul (1449-1492). Scăpând conspiraţiei lui Pazzi, Lorenzo şi-a recâştigat locul de veritabil prinţ renascentist, cu toate că, el a avut în permanenţă acest titlu neoficial. S-a distins prin priceperea sa în politică şi conducere, reţinând prestigiul Florenţei în timpul contemporanilor săi, deşi, în acelaşi timp conducea imperiul financiar al familiei de Medici. Acest umanist şi om de mare sensibilitate a fost un mare patron al artelor, înconjurându-se de poeţi şi filosofi care au contribuit la transformarea Florenţei într-o capitală a Renaşterii timpurii.

La moartea lui Lorenzo, care a avut repercusiuni asupra întregii Europe, călugărul dominican Savonarola, profitând de o perioadă de confuzie, a provocat căderea familiei de Medici. Acest călugăr fanatic şi ascet, care a devenit priorul mănăstirii Sfântului Marc, a militat împotriva plăcerilor şi artelor, şi i-a convins pe cetăţenii Florenţei să “arunce în foc vanităţile”, în 1497, în Piazza della Signoria, considerând vanitate instrumentele muzicale, picturile, cărţile de poezie, care au fost arse. Un an mai târziu, chiar Savonarola a fost ars în acelaşi loc.

Familia de Medici revine la putere – istorie Florenţa

Familia de Medici a revenit la putere cu ajutorul împăratului Carol V, domnind până la mijlocul secolului XVIII. Cosimo I (1519-1574) a readus în Florenţa o parte din splendorile pe care le-a pierdut, cucerind Siena, el însuşi devenind mare duce de Toscana. El a continuat tradiţionala activitate de patronare a artelor, protejând numeroşi artişti.

Francesco I (1541-1587), a cărei fiică Maria a fost căsătorită cu Henric IV, regele Franţei, şi-a luat a doua soţie pe frumoasa veneţiană Bianca Cappello. Ultimul reprezentant proeminent al familiei de Medici a fost Ferdinand I (1549-1609), care a fost însurat cu o prinţesă franceză, Cristina de Lorena. După familia de Medici, titlul de mare duce a trecut Casei de Lorena, apoi lui Bonaparte, până în 1814, după care a fost returnat Casei de Lorena, până în 1859. Când a devenit parte a Regatului Italian, Florenţa a fost capitală între 1865 şi 1870.

Istoria Florenţei – Revolta Ciompilor

Revolta Ciompilor – Chiar şi în Florenţa, situaţia economică a devenit critică, muncitorii săraci, neavând nimic de pierdut, s-au revoltat împotriva condiţiilor de lucru mizerabile şi a continuului declin. Ei au fost obligaţi să se organizeze în ghilde (arte), să aparţină unor stări sociale anume sau să intre în politică. Ei erau însă controlaţi de un om din exteriorul activităţilor lor a cărui datori era să asigure, deseori cu forţa, că aceştia nu încălcau legile asociaţiilor.

Tensiunile economice s-au agravat din cauza tensiunilor politice. Acestea erau reprezentate de războiul dintre Comună şi Statul Papal (1357-1378) şi grup de cetăţeni a căutat să obţină sprijinul printre celelalte clase de muncitori pentru a contrabalansa tendinţa ultraconservatorilor nobili care erau partizanii păcii cu papa.

În 1377, producţia de lână se afla în dificultate. Anul următor, o coaliţie formată din câţiva reprezentanţi ai populaţiei şi clasa muncitoare şi nenumăraţi Guelfi s-au aliat cu papa. În speranţa că vor câştiga câteva drepturi fundamentale care li se negau, angajaţii salariaţi au făcut următoarele cereri – crearea unei ghilde în care să fie recunoscuţi, abolirea conducerii acesteia de către un străin şi sporirea salariilor. Pe 21 iulie, 1378, clasa muncitoare s-a revoltat sub conducerea unui lânar (ciompi), Michele di Lando, care a reuşit să se apropie de putere, devenind magistrat. Pentru patru ani puterea s-a aflat în mâinile clasei de jos, dar în 1382, Michele di Lando s-a aliat chiar el cu o familie bogată din Florenţa şi a devenit un instrument de represiune. Ideea unei ghilde a lânarilor a fost complet eliminată şi puterea a trecut în mâinile unei oligarhii.

Istorie Toscana – Familia Medici

FAMILIA MEDICI: DE LA CONDUCEREA DE FACTO LA MARELE DUCAT DE TOSCANA. Această familie a venit dintr-un fundal obscur, de proprietari de pământ în regiunea de nord a Florenţei. În secolul XIV mai mulţi membri ai acestei familii se găseau chiar în Florenţa, toţi aceşti fiind cunoscuţi ca mici neguţători şi modeşti mânuitor de bani şi în continuare, timp de trei secole, familia a dat conducătorii oraşului, mai întâi neoficial şi apoi oficial, în ultimii ani.

O parte dintre membri acestei familii au jucat un rol vital în destinul oraşului. Mulţi dintre ei au influenţat lumea literaturii, a artelor sau a ştiinţelor. Aproape toţi au realizat extinse colecţii de artă.

Secolul Medici

Secolul Medicilor – Giovanni di Bicci, fondatorul dinastiei, a fost un om prudent şi circumspect, care a fost de asemenea şi conducătorul unei prospere bănci şi a devenit unul dintre cetăţenii conducători în oraşul său natal, până când a murit, în 1429.

Fiul acestuia, Cosimo cel Bătrân, “Marele comerciant din Florenţa”, era pe atunci în vârstă de 40 de ani. Ca şi tatăl său, el a fost un om eficace cu un extraordinar simţ al afacerilor. El a transformat întreprinderile familiei în cele mai mari de acest gen din Florenţa, conferind industriilor lânii şi mătăsii o dimensiune “internaţională” şi şi-a condus activităţile bancare la scară europeană. Când a ajuns la putere, prosperitate Florenţei a permis oraşului să câştige controlul asupra principalelor oraşe din Toscana şi, odată cu predarea Pisei, în 1406, Florenţa a devenit putere maritimă. Aceasta a fost vârsta de aur a Florenţei.

Cosimo de Medici

Cosimo a dus o viaţă austeră şi, cu toate că el nu a deţinut niciodată o poziţie oficială, a acţionat ca un om de stat şi a condus virtual oraşul timp de 30 de ani. Prin plasarea propriilor oameni în poziţiile cheie şi prin trimiterea forţată în exil a celor care conduceau marile familii care îi erau ostile (chiar lui însuşi i-a fost interzisă intrarea în oraş în 1433), el a exercitată o fermă dar prudentă politică externă prin intermediari (stopând tendinţele expansioniste ale Veneţiei) prin menţinerea intenţiilor expansioniste ale Veneţiei), prin menţinerea unei hegemonii paşnice în Florenţa şi strălucita combinare între propriile interese cu cele ale oraşului.

Marele său merit, în orice caz, rămâne participarea sa activă pe tărâmul artelor. El a fost un important patron al acestora şi, cu toate că a fost el însuşi un om cultivat, a răspândit răspândirea umanismului prin atragerea în cercul său a celor mai buni intelectuali şi artişti florentini – Marsilo Ficino (filozof), Poliziano (poet), Brunelleschi, Donatello, della Robias, Paolo Ucello, Filippo Lippi, Andrea del Castagno, Benozzo Gozzoli, Fra Angelico. El a pus bazele Academiei Platoniciene şi unui număr de biblioteci, inclusiv faimoasa Bibliotecă Laurenziana (vezi infra). El a avut o mare dragoste pentru clădiri. El a comisionat numeroase construcţii importante sau îmbunătăţiri de construcţii şi l-a contactat pe Michelozzo, arhitectul, printre prietenii săi. Când a murit, în 1464, florentinii au gravat pe mormântul său inscripţia Pater Patriae (Tatăl Patriei).

Piero de Medici

Fiul său, Piero I, cunoscut şi sub numele de Piero II Gottoso (suferind de gută), care a fost un om bolnăvicios şi care nu a moştenit nici priceperea în politică a tatălui său şi nici priceperea în afaceri, supravieţuind numai pentru cinci ani.

Piero nu a fost cunoscut pentru faptele sale, dar fiul său cel tânăr, Giuliano, care a fost asasinat în timpul conspiraţiei familiei Pazzi (vezi infra), a rămas în istorie ca un tânăr arătos, datorită lucrărilor unor artişti, cum ar fi Botticelli. Femeia de care s-a îndrăgostit, Simonetta Vespucci, care a murit de asemenea la o vârstă foarte tânără, a fost probabil model pentru faimoasa lucrare Venus de Botticelli, acum în Uffizi şi portretul ei a fost de asemenea pictat şi de Piero di Cosimo (acum în Muzeul din Chantilly, Franţa).

<< pagini ale ghidului turistic >>