Istoria Florenţei – Conspiraţia Pazzi
Pazzi, marea familie rivală a Medicilor, au pus la cale o conspiraţie în numele libertăţilor pierdute şi au fost susţinuţi în aceasta de către papă. Pazzi au încercat să-l asasineze pe Lorenzo Medici în catedrală în timpul slujbei de Înălţare, de Paşti, duminică, 26 aprilie, 1478. El a fost atacat de doi călugări şi a fost numai rănit şi s-a refugiat în Sacristia Nouă. Fratele său, Giuliano, un tânăr bărbat arătos, în vârstă de 25 de ani, a fost ucis. Lorenzo a instigat o crudă represiune împotriva familiei Pazzi.
Giuliano, fratele mai în vârstă al lui Lorenzo Magnificul (1449-1492), a fost foarte diferit. El era extrem de inteligent, dar nu şi un bărbat arătos, cel mai faimos dintre toţi din familia Medici. Cu toate că avea numai 20 de ani când a murit tatăl său, el a început în mod direct afacerile în Florenţa, dar cu prudenţă, potrivit tradiţiilor familiei. El a fost mult mai discret decât predecesorii săi, conducând ca un prinţ şi exercitând puterea în nume personal. El a fost strălucit din punct de vedere al diplomaţiei şi, la fel ca şi bunicul său, el a continuat să deţină o poziţie influentă în Florenţa şi în Italia şi echilibrul de putere între papalitate şi diferite state. El a fost privit ca fiind punctajul pe un set de scale (ago della bilancia).
Pe de altă parte, el s-a dovedit prea slab pentru a conduce afacerile comerciale şi bancare pe care le-a moştenit de la tatăl său şi a lăsat în ruină imperiul financiar al Medicilor. El a fost mai puţin generos decât tatăl său şi bunicul său, în particular în tratamentul aplicat familiei Pazzi. El a fost un caracter fascinant, o combinaţie de hedonism şi realism politic, calcul rece şi intransigenţă, dar şi un om cu sensibilităţi artistice şi umaniste, un exemplu suprem pentru un om al Renaşterii. El a fost un iubitor al artelor şi un talentat scriitor de versuri. Prietenii săi – pictorii, filosofii şi poeţii care au ajuns la curtea sa – erau în termeni familiari cu el şi în strigau “Lauro”.
Leon al X-lea şi Clement al VII-lea
Cei doi fraţi au dat lumii creştine doi papi – Leon al X-lea, fiul mai tânăr al lui Lorenzo şi Clement al VII-lea, fiul ilegitim al lui Giuliano.
Moartea lui Lorenzo Magnificul în 1492 – vestea s-a răspândit în întreaga Europă – a marcat sfârşitul “secolului Medicilor” dar şi începutul unei noi ere de descoperiri.
Istoria Florenţei – Savonarola
Savonarola – Savonarola (1452-1498), un călugăr dominican din Ferrara care a devenit prior la mănăstirea Sf. Marcu, a fost cauza căderii Medicilor profitând de avantajul unei perioade dificile cu care se confrunta populaţie Florenţei, cu crudele instituţii republicane şi de faptul că Franţa şi Spania se aflau în război, fiecare luptându-se pentru a obţine controlul asupra întregii Europe. Acest călugăr ascet şi fanatic a reprezentat antiteza completă a florentinului obişnuit care avea o profundă dragoste pentru artă şi viaţă în general. Savonarola a subminat puterea în 1493, când el a predicat cu o puternică putere de convingere din altarul catedralei, denunţând plăcerile de toate tipurile şi iubirea artelor.
El l-a blestemat pe Petru al II-lea (Piero il Fatuo), fiul lui Lorenzo, a cărui nepoată, Caterina, a devenit regină a Franţei, acuzându-l pe acesta că s-a umilit în faţa Franţei. Cu toate acestea, chiar Savonarola nu s-a dat în spate de a-l primi bine pe regele Carol al VIII-lea la Florenţa, în 1494.
Istoria Florenţei – Machiavelli
În acest context de vremuri tulburi. Machiavelli, pe atunci secretar al Cancelariei, a fost îngrijorat de inabilitatea oraşului de a rezista rebeliunii unor oraşe, cum ar fi Pisa, Arezzo sau Pistoia şi ameninţarea reprezentată de puterile europene.
În 1497, Savonarola a organizat un Tedeum al vanităţilor, în Piazza della Signoria. Măşti, aripi, instrumente muzicale, cărţi de poezie şi lucrări de artă au pierit atunci în flăcări. Anul următor, în acelaşi loc, Savonarola însuşi a fost ars pe rug.
Întoarcerea Medicilor – După câteva rebeliuni populare şi câteva scurte încercări de guvernare, Medicii au revenit oficial la putere în Florenţa, în 1530, susţinuţi de Carol Quintul, împăratul Sfântului Imperiu Roman.
Alessandro, nepotul lui Lorenzo, şi-a luat titlul de duce de Florenţa, dar el a fost ucis în 1537 de vărul său, Lorenzino, un membru al branşei cadeţilor din familia Medici. A fost această ramură a familiei, descinzând din Giovanni de’ Bicci, cea care a recâştigat în cele din urmă puterea.
Istoria Florenţei – Cosimo I
Cosimo I (1519-1574) a fost fiul conducătorului militar (condottiere), Giovanni al Benzilor Negre (care a fost nepotul fratelui lui Cosimo cel Bătrân). Când el a luat puterea, avea numai 18 ani, dar calităţile sale de om de stat au ieşit curând în evidenţă. El avea o voinţă puternică, era bine organizat şi era dotat cu un simţ politic foarte dezvoltat, impunându-se curând în faţa celorlalţi prin fermitate de netrecut, competenţă şi înţelepciune. El a impus un regim autoritar atât din punct de vedere al administraţiei, cât şi al politicii. Nu a reuşit să readucă Florenţa la strălucirea de dinainte, pe care a pierdut-o, dar a adus o nouă prosperitate. El a creat statul Toscan, ţinând domnia şi guvernarea ferm, în propriile mâini.
În 1555 el a preluat controlul Sienei, ceea ce i-a permis (cu excepţia Luccăi) să unifice Toscana, care a devenit Mare Ducat în 1569. El a căutat de asemenea să-şi protejeze statul de prădătorii străini, cum ar fi Carol al V-lea, Filip al II-lea al Spaniei şi papalitate. Urmând tradiţia aşezată de seniorul ramurii sale de familie, el a devenit patron al artelor şi şi-a extins protecţia asupra sculptorilor, cum ar fi Giovanni da Bologna şi Benvenuto Cellini şi a pictorului Bronzino. În 1539 el s-a căsătorit cu fiica viceregelui de Neapole, Eleonora de Toledo, o femeie frumoasă şi inteligentă, al cărui portret a fost pictat, într-un stil stilat, de Vasari şi Bronzino.
Francesco I şi Ferdinando I
Primul din cei 11 copii ai acestora care au ajuns la domnie a fost Francesco I (1541-1587), care a fost mult mai entuziasmat de ştiinţă şi alchimie decât de puterea politică, dar a arătat o fermitate extremă în faţa opoziţiei. El s-a căsătorit cu Ioana de Austria, fiica împăratului Maximilian şi ei au avut o fiică, Maria, viitoarea regină a Franţei. Marea faimă a lui Francesco I a provenit în orice caz legătura amoroasă cu Bianca Capello din Veneţia, cu care a trăit nelegitim. Ei s-au căsătorit după moartea primei sale soţii, dar cuplul a murit într-un mod tragic, în vila lor (vezi POGGIO A CAIANO).
Fratele său mai tânăr, Ferdinando I (1549-1609), a fost ultimul membru întreprinzător al familiei Medici. El a fost un om întreprinzător şi curajos, care a asigurat prosperitatea statului şi s-a căsătorit cu o prinţesă franceză, Cristina de Lorena, dar descendenţii săi – Cosimo al II-lea, Ferdinand al II-lea şi ultima linie bărbătească, Gian Gastone, un libertin deziluzionat – a cauzat declinul Marelui Ducat de Toscana.
Ultima pe linie feminină a acestei extraordinare familii a fost Anna Maria Ludovica, sora lui Gian Gastone, care s-a căsătorit cu Electorul Palatin şi a murit în 1743, lăsând în mod expres Florenţei tot tezaurul princiar care a fost strâns de-a lungul secolelor de strămoşii săi.
Florenţa: PERIOADA POST-MEDICI
Marele Ducat a trecut apoi în mâna prinţilor de Lorena, care l-au stăpânit până la sosirea lui Napoleon, în 1799. El a redenumit Toscana în Regatul Etruriei şi a Făcut din Florenţa capitala acestuia (1801-1807), înainte de a transforma oraşul în principala aşezare urbană din Departamentul Francez de Arno (1807-1809). În cele din urmă el a restaurat Marele Ducat şi a pus-o pe sora sa, Elsa, în fruntea acestuia. Ea a fost forţată să fugă din Florenţa, în 1814.
Lorena a recâştigat apoi vechile posesiuni şi prinţul de Lorena a rămas Mare Duce de Toscana, până în 1859.
În 1860, Florenţa a fost învinsă de Casa de Savoia, căruia i-a servit drept capitală între 1865 şi 1870.
Ghid Florenţa: ATELIERELE DE PE ARNO
Între secolele XIII şi XVI, de la convenţionalismul bizantin până la decadentul manerism, Florenţa a arătat o extraordinară dezvoltare a artelor vizuale care a ajuns la apoteoză în timpul secolului Medicilor.
PICTURA FLORENTINĂ
Caracteristicile Şcolii Florentine sunt căutarea formelor frumuseţii, o preocupare care evoca idealizarea mediului înconjurător, o preferinţă pentru echilibrarea compoziţiei şi importanţa perspectivei.
Primele licăriri ale Renaşterii – Primul pictor care a împins arta Florentină şi Toscană în această direcţie a fost Cimabue (1240-1302). Cu toate că el a rămas loial şcolii bizantine, el reţine prin formele liniare, articolele de îmbrăcăminte drapate şi lipsa sa de orice fundal tridimensional. El a dat picturilor sale o mare umanitate datorită expresiilor faciale a figurilor sale şi prin modelarea corpurilor acestora pentru a da impresia de volum. Ucenicul şi urmaşul său, Giotto (1266-1337), s-a eliberat pe sine însuşi de constrângerile tradiţionale şi a fost constrâns să caute modalităţi de a sugera realitatea plastică a figurilor.
Dorinţa sa a fost aceea de a reprezenta volumul într-un spaţiu real, de a picta scene întregi (mai mult decât o Maestra sau o Crucificare) şi din acest motiv a adus în picturile sale un sens de mişcare şi expresia care era necesară în cazul în care se dorea înţelegerea şi descrierea adevărului figurativ (vezi frescele care narează viaţa Sfântului Francisc din Santa Croce). În orice caz, el nu a făcut nici o încercare de a transpune realitatea în sensul propriu al termenilor (volum, spaţiu, expresie). El a dorit în mod simplu să facă materia subiectului mult mai uşor de înţeles. Mijloacele pe care le-a angajat erau destul de limitate – un copac sau o stâncă sugerau un peisaj. Figurile erau drapate cu îmbrăcăminte drapată pentru a crea mase solide.
Gesturile şi expresiile vizuale intenţionau să emfazeze punctul central al compoziţiei. Constituind părţi ale lucrării, acestea nu erau pictate pentru a descrie o acurateţe individuală, dar cu scopul de a sublinia adevăratul sens al lucrării, ca întreg. Printre succesorii săi s-au numărat Taddeo Gaggi, Maso di Banco (cunoscu de asemenea sub numele de Giottino) şi Bernardo Daddi, care nu a fost însă capabil să reţină spiritul eroic al maestrului său. Prin producerea mai multor lucrări vii colorate, conţinând o mulţime de detalii, ei au eşuat în crearea unui stil.
Reîntoarcerea la vechile valori
O reîntoarcere la vechile valori – În cea de-a doua jumătate a secolului XIV, pictura florentină (şi toscană) a ajuns în declin. Fiecare nivel al societăţii a fost afectat de perioada de criză care a urmat ravagiilor făcute de Moartea Neagră, în 1348. Când Andrea da Firenze a pictat frescele din Capela Spaniolă (în mănăstirea Santa Maria Novella), la circa 1365, el a optat pentru un stil de compoziţie care nu mai era atât de realist şi narativ, dar era dogmatic şi extrem de animat, un lucru tipic pentru secolul XIII. Orcagna a lucrat între 1344 şi 1368 (foarte puţine dintre picturile sale au supravieţuit) folosind aceleaşi concepte de bază (Muzeul Santa Croce şi alte lucrări care se regăsesc în Santa Maria Novella).
La sfârşitul secolului XIV, stilul narativ a revenit, fiind împodobit cu frumuseţea stilului gotic internaţional, care era atât de popular la Siena şi care datorită marii bogăţii a acestui oraş s-a răspândit în întreaga Toscană. Agno Gaddi (cca 1345-1396), fiul lui Taddeo, şi Lorenzo Monaco (cca 1370-1422) au lucrat în acelaşi stil. Monaco, care era un călugăr camaldolit din Florenţa, a început cu manuscrisele iluminate, înainte de a picta piese de altar, în care a exprimat stilul prozaic ce era atât de tipic perioadei gotice.
Masolino da Panicale (1383-1447), maestrul lui Masaccio, care a avut succes în tehnicile decorative ale Şcolii Sieneze, a dat o mare importanţă reprezentării volumului şi a spaţiului.
Perspecitvele lui Massaccio
Perspectiva, volumul şi structura, o revoluţie în proiecte – Un precursor în tehnice perspectivei, Masaccio (1401-1428) a procedat la studierea spaţiului şi la rolul pe care îl joacă lumina în reprezentarea volumelor. Asistat de prietenul său, Brunelleschi, el a fost primul artist care a definit o formă ştiinţifică şi riguroasă a perspectivei arhitecturale, deoarece au inclus şi pictura printre disciplinele care aveau să influenţeze spiritul Renaşterii. În simplitatea lucrărilor sale şi prin linia fermă a figurilor, Masaccio, la fel ca şi predecesorul său, Giotto, a pictat o realitate obiectivă care era liniştită şi auto-suficientă.
Determinarea în a exprima structura volumului a ajuns la o înaltă valoare odată cu Paolo Uccello (1397-1475) şi Andrea del Castagno (1423-1457). Ucello a redus forma la cea mai pură expresie, reprezentând-o în lumină, până când a ajuns să folosească în mod abstract culoarea – frescele sale în Chiostro Verde, din Santa Maria Novella şi reredos-urile sale descriind Bătălia de la San Romano, din Galeria Uffizi. Cea din urmă lucrare exprimă puterea volumului în care tensiunea figurilor par ca acestea să fie făcute din piatră (Cina cea de Taină din Sant’Apollonia). Aceşti doi artişti, ambii posedând o pricepere în pictură care ajungea până la marginea realului, au creat sculpturi în trompe-l’oeil (vezi Santa Maria del Fiore şi Galeria Uffizi), unde ei au reuşit cu măiestrie să finalizeze lucrări care ajung la o adevărată realitate.
Florenţa – Pictorii de lumină şi culoare
Pictorii de lumină şi culoare – În contrast cu aceste idealuri artistice, o serie de pictori care au adoptat tehnica construcţiei spaţiale – introdusă de Masaccio – au continuat să se folosească de umbrele pastelate, detalierea ornamentaţiilor sau compoziţii dense. Sosirea de la Veneţia, la circa 1453, a lui Domenico Veneziano (cca 1400-1461), i-a ajutat pe pictorii din Florenţa să găsească o cale de mijloc între formele solide ale pre-renascentismului şi manierismul stilului gotic din secolul XIV. El le-a arătat artiştilor din Florenţa (care erau deja maeştrii în fresce şi în picturi în tempera) cum să folosească uleiul şi cum să organizeze spaţiul, făcând lumină prin luminozitatea, strălucirea şi fluiditatea culorilor. Pe această cale el a reîntărit stilul acestor pictori care s-au înclinat spre o reprezentare mult mai delicată, cum ar fi de exemplu călugărul dominican Fra Angelico (1387-1455), un ucenic al lui Lorenzo Monaco (vezi San Marco).
Florenţa – Fra Angelico
Fra Angelico a respectat perspectiva şi a folosit noul vocabular arhitectural bazat pe antichitate, cu toate că reţinea prin prospeţimea şi noua apropiere spre estetică, împodobite cu aur, brocad şi perle. Alessio Baldovinetti (cca 1425-1499), un ucenic al lui Domenico Veneziano, a combinat tehnica sa clară şi atentă cu o legătură spre largul peisaj şi culori delicate.
Artiştii narativi – Adevăratul curent descriptiv şi graţios a determinat un număr de artişti să exploreze tărâmul picturii narative şi o parte dintre aceştia au dezvoltat un stil anecdotic. De la profesorul său, Fra Angelico, Benozzo Gozzoli (1420-1497) a moştenit un gust pentru culorile luminoase şi detaliul amănunţit, dar lucrările sale îşi aveau propria armonie care deriva din exuberanţa stilului gotic care aducea atât de multă viaţă acestor puternice compoziţii care erau aproape explozive de activitate.
A venit apoi Domenico Ghirlandaio (1449-1494), care a excelat în stilul descriptiv şi a devenit un cronicar al societăţii florentine, în timpul ultimul sfert al secolului XV. Tehnica sa liniştită de reprezentare a fost combinată cu claritatea compoziţiei pentru a descrie costumele şi detaliile vieţii casnice şi pentru a descrie peisaje cu lungi perspective, în stilul artiştilor flamanzi. Sosirea în Florenţa, în 1482, a tripticului Portinari, de Hugo Van der Goes (Galeria Uffizi) a avut un efect profund asupra artiştilor din acele timpuri. Aparte de tehnica picturii în ulei, din care aceştia văzuseră până atunci numai puţine exemple, caracteristica ce ieşea cel mai mult în evidenţă din această lucrare era realismul figurilor şi fundalul.
Florenţa: Antonio Pollaiolo
Printre cei care foloseau cu mare uşurinţă culorile, chiar mai uşor decât Ghirlandaio, s-au numărat Antonio Pollaiolo (1431-1498) şi fratele său, Piero (1443-1496), care a călcat pe urmele sale.
Antonio, care a avut o tehnică de reprezentare viguroasă a învăţat de la Castagno. Deosebit de ceilalţi pictori din acele zile, care erau mai mult concentraţi să descrie umanitatea cu înţelepciune, serenă şi chiar soliditate, Antonio a fost interesat în convenienţa unui sens al mişcării şi ilustrare a contorsionărilor fizice şi psihice. Chiar şi fundalurile picturilor sale erau umplute cu mişcări sinuoase, astfel încât compoziţiile sale dădeau impresia unui mare dinamism.
Florenţa – pictorii de graţie
Pictorii de graţie – Acest ultim curent artistic din secolul XV de suavă, eternă frumuseţe, era umplut cu un sens de puritate, inocenţă şi delicateţe. În mod ciudat, artistul care a fost precursorul acestui trend a fost Filippo Lippi (1406-1469) (vezi PRATO), un călugăr fără prejudecăţi şi un ucenic al lui Masaccio, care a completat ciclul de fresce al maestrului său din Capela Brancacci, din Santa Maria del Carmine. Portretele sale reprezentând-o pe Fecioara Maria, îmbrăcată în voaluri transparente, sunt precursoare ale lucrărilor realizate de ucenicul său, Sandro Botticelli, care l-a învăţat pe fiul lui Lippi, Filippino Lippi (1459-1504). Apogeul (şi de asemenea declinul) a renascentismului timpuriu (sau pre-renascentism) a fost marcat de Botticelli (1444-1510).
Principala trăsătură a lucrărilor sale este senzualitatea, dar experienţa artistică a acelui secol în care trăia este de asemenea evidentă în reprezentările sale fine şi incisive, în sensul fundalului şi peisajelor sale, studiul posedat în reprezentarea figurilor sale, îmbrăcate în vestimentaţii flamande şi cu voaluri fluturând într-o delicată briză.
Picturile sale au marcat sfârşitul unei epoci şi deziluziile suferite după moartea lui Lorenzo Magnificul şi trecerea prin experienţa suportată în timpul teoriilor lui Savonarola. A fost marcat de fapt sfârşitul serenului umanism al acestei perioade.
Multumesc mult pentru acest ghid!