DIDYMA ghid turistic

Didyma este localizată în apropiere de satul Yenihisar (Yoran), lângă oraşul Söke din provincia Aydîn din regiunea egeeană. Aici se află rămăşiţele unui important sanctuar în care se afla unul dintre oracolele lui Apollo. Era legat de Milet pe mare, şi de aici se ajungea de pe vase pe pământ la Panormus, iar de aici se mergea pe Drumul Sacru până la Didyma.

Până la distrugerea acestui templu de către perşi, în anul 494 î.Hr, acesta era administrat de familia Branchidae, descendenţii lui Bronchos, un tânăr care era adorator al lui Apollo. Pe ultimii doi kilometri ai Drumului Sacru se aflau aşezate pe o parte şi pe alta a acestuia statui ale membrilor (de origine masculină şi feminină) ai familiei Branchidae. După capturarea acestuia de către Milet, în anul 334 î.Hr, Alexandru cel Mare a plasat administrarea oracolului oraşului în mâinile Miletului.

În anul 331 î.Hr, oracolul l-a proclamat pe Alexandru cel Mare ca “fiu al lui Zeus”. În anul 300 î.Hr, milesienii au pornit construirea celui mai mare templu din lumea grecească. Cu toate că lucrările au continuat până la mijlocul secolului II d.Hr, templul nu a fost finalizat niciodată. Mai târziu, aici a fost construite o biserică şi alte clădiri, în timp ce bizantinii au construit tot aici o cazarmă în care erau încartiruite trupele. Clădirile au fost distruse de foc şi, în secolul XV, alte distrugeri au fost pricinuite de un cutremur de pământ.. Templul lui Apollo (Didymaionul) a fost cel mai mare şi cel mai bogat templu din Anatolia şi a fost restaurat pentru relicvele sale, tezaurul său, pârâurile sale sacre şi pădurile sale de lauri. Investigaţiile arheologice la templul lui Apollo au fost efectuate pentru prima dată în 1834 de către călătorul francez Charles Texier şi de către arheologul englez Charles T. Newton, care a condus săpăturile de la Halicarnas.

Primele săpături arheologice sistematice au fost începute în 1904 de Theodor Wiegad sub auspiciile Muzeului din Berlin şi au fost continuate până în anul 1913. Începând cu anul 1962, săpăturile arheologice au fost continuate de Klaus Tuchled care reprezenta Institutul German de Arheologie.

Primul templu al lui Apollo a fost construit în perioada arhaică şi templul elenistic, care i-a succedat acestuia, a fost construit pe fundaţiile templului de dinainte, de la care au fost folosite elemente arhitecturale pentru construcţie. Templul care poate fi văzut în zilele noastre este o structură ionică, măsurând 60 pe 118 metri, cu un aranjament dipteral, cu două rânduri de coloane, dintre care 21 pe fiecare latură lungă şi câte 10 pe laturile scurte. Coloanele au diferite stiluri cu piedestale împodobite cu basoreliefuri. Aceste coloane susţineau o arhitravă surmontată de frize decorate cu acante aduc aminte de capetele Gorgonei (Meduza).

Înaltul pronaos din vârful monumentului domină treptele care conduc într-un naos cu două coloane, aceleaşi scări permiţând accesul la incinta sacră, sau cella, în formă de curte deschisă, înconjurată de pereţi înalţi cu coloane şi conţinând un templu ionic micuţ care găzduia statuia zeului. Didyma nu a fost niciodată un oraş mare şi faima lui era strâns legată de existenţa unui izvor sacru, care ţâşnea de sub templul care era construit deasupra acestuia. Vechii greci au susţinut în permanenţă acest vechi sanctuar şi îl reorganizau în permanenţă.

Didyma era conectată de Milet prin Drumul Sacru, a cărui ultimă parte era mărginită de sarcofage şi statui de lei şi sfincşi. Familia Branchidae era responsabilă pentru întreţinerea Drumului Sacru.

Rămăşiţele vechiului templu, care ara situat între construcţiile realizate mai târziu, a fost datat între secolele VIII şi VII î.Hr. Acesta consta dintr-un zid sacru măsurând aproximativ 24 pe 10 metri, un sanctuar în aer liber, un portic cu o lungime de 16 m, un altar sacru şi unul votiv.

DEPOZITELE DE ALIMENTARE A TEMPLULUI

După traversarea întregii lungimi a Drumului Sacru, toate proviziile destinate templului erau adunate în faţa acestei clădiri şi erau autopurificate cu apa provenită din fântâna sacră. După această etapă obligatorie, era instituită plata obligatorie a unei taxe proporţionale cu valoarea bunurilor. Pentru afacerile particulare fiecare comerciant trebuia să plătească de 12 ori taxa obişnuită. Atunci era necesar să fie sacrificat un animal, de preferinţă o capră, cu scopul de a afla dacă zeul dorea sau nu să primească aprovizionarea cerută.

Înaintea sacrificiului, peste animale era turnată apă rece. Dacă animalul nu arăta nici o reacţie, întregul proces trebuia să fie repetat. După această etapă proviziile trebuiau să intre în naos şi trebuia ca acestora (comercianţilor care le vindeau) să li se pună nişte întrebări din partea preoţilor. Dacă era un număr mai mare de aprovizionatori, următorii după aceştia trebuiau să fie aleşi. Preoţii intrau apoi în templul interior şi transmiteau întrebările preotesei zeului Apollo, care trebuia să se pregătească pentru acest eveniment timp de câteva zile şi să se purifice cu apă de la fântâna sfântă. Preotesele din curtea interioară trebuiau să bea apa din izvorul sacru, să mestece maceratele obţinute şi să inhaleze gazele emanate din fântână.

După această etapă, preotesele urmau să pronunţe cuvintele şi sunetele cheie, care urmau să fie interpretate de preoţi, oracolul fiind transcris într-o limbă de neînţeles, în chresmographeion, sau biroul oracolului, clădire localizată imediat şi lipită de pronaos. Toate cuvintele erau pronunţate de preotese şi erau comunicate frecvent de preoţi sau preotese. Legenda spune că pe acest drum Alexandru cel Mare a aflat că va repurta o victorie împotriva perşilor.

Pronaosul, sau curtea de dinainte, la care se putea ajunge pe o scară cu 13 trepte, conţinea 12 coloane. Decoraţiile tavanului erau magnifice şi coloanele aveau o înălţime cu adevărat excepţională. În acest loc, cei care se ocupau cu aprovizionarea îl aşteptau pe oracolul lui Apollo.

Divinizarea oraculară (a oracolului) era arta de a prezice viitorul cu ajutorul puterii zeului mediată de observarea evenimentelor naturale şi a altor obiecte. Divinizarea, într-o formă sau alta, era cunoscută în toate ţările şi în toate timpurile şi s-a răspândit în întreaga lume occidentală în forma astrologiei contemporane. Este cunoscută că în mod popular, această prezicere este cunoscută sub denumirea “povestea fortunei”.

Divinizarea oraculară se baza pe concluzia deducerii observărilor pe baza observaţiilor şi interpretărilor. În cazul divinizării bazate pe observaţii, se apela la analizarea fenomenelor vechi şi acestea erau interpretate prin intuiţie. Prorocii, care examinau intestinele animalelor sacrificate, îşi impregnau amprentele picioarelor în cenuşa animalelor arse şi erau obligaţi să ia măsuri speciale pentru a se asigura de adevărul pronunţărilor oraculare.

Semnele erau interpretate de observaţiile prorocilor greci şi romani, incluzând iluminarea, tunetele, zborul şi emigrarea păsărilor şi carnea sacră de pasăre (intestine de pasăre), ca şi fenomenele accidentale, cum ar fi înşirarea de sare, strănuturile şi tusea.

Termenul de “oracol”, care derivă din cuvântul latin “orare”, ceea ce înseamnă a vorbi, era folosit atât pentru relaţiile între profeţi şi zeu, cât şi în locul în care erau oficiate serviciile divine. Unul dintre cele mai vechi oracole era acela al lui Apollo din Delfi, de pe înălţimile Muntelui Parnassus, de deasupra golfului Corint. Primul oracol i-a aparţinut zeiţei pământului, Gaia.