Ghid turistic Cappadocia

Locuitorii din Cappadocia s-au confruntat în nenumărate rânduri cu raidurile care veneau dinspre est şi sud în perioada bizantină. Din această cauză ei şi-au construit mănăstirile departe de principalele drumuri şi în văi ascunse. Invaziile perşilor, care veneau din est şi presiunea arabilor dinspre sud au devastat această regiune, începând cu secolul VII d.Hr. În această perioadă, populaţia locală a construit oraşe subterane în stâncile vulcanice care sunt denumite astăzi “cea de-a opta minune a lumii”. Aici populaţia se refugia din faţa atacurilor. În aceeaşi perioadă, Criza Iconoclastă a izbucnit în Imperiul Bizantin, care a creat impresia că este o mişcare îndreptată împotriva picturilor şi reprezentărilor prin imagine, dar a fost de fapt o manevră politică pentru a submina puterea Bisericii. Criza Iconoclastă s-a resimţit şi în regiunea Cappadociei. După trecerea invaziilor arabe şi după Criza Iconoclastă, în Cappadocia au fost construite noi biserici care au fost decorate cu cele mai minunate picturi şi ornamente posibile. Preotul Jerphanion, care a făcut cele mai multe cercetări asupra picturilor din această regiune, a denumit bisericile din această perioadă “biserici arhaice” şi a afirmat că ele au fost intens decorate cu picturi, ca reacţie la mişcarea iconoclastă, care i-a precedat. Cappadocia este martora construirii unor biserici mari şi grandioase începând cu secolul X d.Hr, dar perioada de aur a acestei regiuni avea să vină în secolul următor. Creativitatea iconografică şi arhitecturală constă în special în bisericile construite în jurul Göreme-ului. Dar şi secolul XI a fost o perioadă marcată de mari războaie şi frământări politice.

Turcii seldjukizi în Cappadocia

Turcii seldjukizi, care au migrat în Asia Mică în această perioadă , s-au luptat intens cu cruciaţii, care au venit din Europa pentru a ocupa Imperiul Bizantin şi pentru a-i izgoni pe turci din Anatolia şi pentru a ocupa Ţara Sfântă. Turcii seldjukizi au dezvoltat inegalabile exemple de clădiri religioase, militare şi civile în această perioadă şi în secolul XIII, despre care se spune că a fost perioada de aur a Imperiului Seldjukid. Numele sultanului seldjukid Mesud şi cel al împăratului bizantin Andronicus sunt menţionate împreună în biserica Sf. Georgius din Valea Ihlara, care indică faptul că seldjukizii erau toleranţi cu populaţiile creştine, care îşi construiau biserici şi îşi practicau în mod liber cultul religios. Principalele monumente seldjukide pot fi văzute în Askary, Nigde, Nevşehir şi Kayseri, pe unde treceau odinioară drumurile pe care călătoreau caravanele spre Cappadocia. După înfrângerea Imperiului Seldjukid de către mongoli, în secolul XIII, în Anatolia au luat fiinţă o serie de principate. Unul dintre aceste mici principate, care se afla din punct de vedere geografic la graniţă cu Imperiul Bizantin, a fost cel otoman, care s-a ridicat într-un stat puternic, dezvoltându-se rapid până la forma unui imperiu care s-a extins în Europa, Asia şi nord-estul Africii. Principalele monumente otomane din Anatolia pot fi văzute în principal în Kayseri, Ürgüp, Nigde, Avanos şi Nevşehir. În mod particular, în Nevşehir, care a fost oraşul natal al marelui vizir Damat Ibrahim Paşa, din Perioada Lalelelor (perioadă din istoria Imperiului Otoman de după 1700), a fost împodobit cu numeroase construcţii civile şi religioase.

Bisericile din Cappadocia au fost denumite “lucrări ale artei provinciale” pentru o lungă perioadă de timp, dar aceste construcţii ne prezintă diferitele etape ale dezvoltării artei bizantine. Deoarece ele au fost ridicate pe parcursul a întregii perioade a erei bizantine, acestea expun arhitectura, iconografia şi arta picturală bizantină de la începutul şi până la prăbuşirea Imperiului Bizantin, în 1453. Cercetarea amănunţită a acestor biserici ne va arăta că picturile de pe pereţi au fost în numeroase rânduri curăţate şi înlocuite cu picturile realizate de artişti aparţinând altor şcoli de pictură. Acest lucru, şi existenţa bisericilor care au fost dedicate împăraţilor şi clericilor indică faptul că bisericile locale au fost nu numai opera liderilor religioşi ci şi a artiştilor locali. În special bisericile din Valea Ihlara arată influenţe egiptene şi palestiniene, care au fost aduse în Cappadocia şi interpretate de artiştii locali. Analizarea importanţei artistice a acestor biserici este ca şi cum am cerceta numai o faţă a unei monede, dar miile de picturi care pot fi văzute pe pereţii bisericilor ne dau un exemplu relevant în legătură cu rădăcina credinţelor şi tradiţiilor din acele timpuri şi scot la lumină secretele vieţii monastice din acestă regiune.

Ghid turistic Cappadocia

Ultimii ani au demonstrat că trebuie să păstrăm minunile naturale din Cappadocia şi imensa moştenire culturală a acestei regiuni.

Natura în sine, care a creat aceste frumuseţi unice, distrusă deseori de reziduurile culturale, creează în continuare noi formaţiuni de rocă. Aşezările de piatră s-au distrus din cauza eroziunii şi a deşertului local, dar aceste fenomene nu au avut o influenţă directă asupra populaţiei locale, asupra istoriei culturale şi naturale a regiunii. Din această cauză, regiunea trebuie pusă sub un control cât mai strict posibil. Hotelurile situate între Nevşehir şi Uçhisar sunt cel mai nou simbol al Cappadociei, dar clădirile pe care le vedem la Ortahisar, pe dealurile Göreme umbresc peisajul din Cappadocia şi Erciyes. Greşelile care au fost făcute de dragul turismului nu vor fi scuzate niciodată şi teritoriul dintre Aksaray, Nevşehir şi Kayseri trebuie protejat prin toate mijloacele de care dispunem.

Despre Cappadocia reală

Formarea geologică a Cappadociei este o minune a naturii şi este rezultatul a două forţe naturale contradictorii. Una dintre aceste forţe este erupţia vulcanilor din această regiune în urma cărora această zonă a fost acoperită cu lavă, cenuşă, turbă şi reziduuri vulcanice.

Motivele eroziunii care a transformat Cappadocia în peisajul de astăzi au fost vânturile, râurile şi ploile. Alţi factori ai formării peisajului din Cappadocia sunt climatul care există şi a existat în această regiune, care este caracterizat de diferenţe mari de temperatură şi apa care provine în urma topirii zăpezilor de pe munţi. Aceste modificări contrastante ale temperaturii au creat premisele pentru crăparea şi surparea rocilor, care au format goluri în unde s-a acumulat apa provenită de la râuri sau de la ploi. Aceste crevase îngheaţă în timpul iernii, fapt ce a provocat sfărâmarea rocilor şi separarea acestora, dar principalul factor al eroziunii au fost ploile şi râurile. Pârâurile Nevşehir şi Damsa, care se varsă în râul Kîzîlîrmak, au jucat un rol major în formarea faimoaselor văi din Cappadocia. În particular, zona cuprinsă între Nevşehir, Avanos şi Ürgüp au fost umplute cu lavă şi vechile văi s-au îngroşat cu aproximativ o sută de metri, care în cele din urmă au fost afectate de eroziune.

Ghid turistic Cappadocia

Apa ploilor care se scurgea prin crevase şi ajungea pe suprafaţa platoului au dat naştere pârâurilor şi râurilor. Reziduurile vulcanice şi pământul care a provenit din eroziune au fost transportate de râuri care au format în unele locuri dealuri separate ce întrerup brusc suprafeţele vulcanice.

Cappadocia: Hornurile vrăjite

Hornurile de basm care conferă o atmosferă fabuloasă Cappadociei sunt rezultatul unor complexe fenomene geologice care au durat timp de milioane de ani. Istoria hornurilor vrăjite, care sunt un fenomen unic în lume, începe odată cu primele erupţii vulcanice care au avut loc în această regiune.

Vom trece printre cele mai frumoase dintre hornurile vrăjite care pot fi întâlnite în regiune, zonă care se extinde pe o suprafaţă de 288 de kilometri pătraţi şi este situată într-o fâşie lată de 18 kilometri, având la nord Kîzîlîrmak, Pârâul Damsa la est, Pârâul Nevşehir la vest şi Munţii Oylu şi Kermil, pe latura sudică. Această zonă vulcanică a fost formată prin depuneri de lavă subterană, care s-a pietrificat, deasupra căreia se află structuri de bazalt şi andezit. Ultimul strat al solului este în întregime de lavă, dar astăzi acesta poate fi văzut numai în anumite regiuni. Piesele de bazalt sunt aşezate fie pe blocuri gigantice care au o formă conică, fie pe cornişele de deasupra turbei pietrificate. Aceste hornuri ciudate s-au format ca zone distincte ca urmare a ploilor şi a eroziunilor din cea de-a patra perioadă geologică (de după cea de-a patra glaciaţiune). Deseori aceste structuri ating o înălţime de 40 de metri, au o formă conică şi au o “pălărie” de bazalt deasupra. Această pălărie este însă numai un rest dintr-o “mantie” care învăluia în întregime structura conică. Fenomenul eroziunii a alterat structura iniţială a acestei pălării, care în cele din urmă nu a mai putut fi purtată de structura conică şi, ca urmare, multe dintre acestea s-au prăbuşit. Din acestă cauză, hornurile ciudate au rămas fără protecţie şi se vor eroda în continuare. Acest fenomen continuă şi în zilele noastre, în timp ce hornurile cele mai vechi sunt înlocuite cu altele noi. Vom găsi cel mai bun exemplu al acestei minuni naturale în regiunea triunghiulară cuprinsă între Ürgüp, Uçhisar şi Avanos.

Muntele Erciyes

Erciyes este unul dintre cei mai mari munţi din Anatolia (3.917 m) şi este situat la sud-vest de Kayseri. Acesta este principalul munte de origine vulcanică din această regiune în care activitatea vulcanică a început încă din perioada miocenului şi a durat până în perioadele geologice recente.

Muntele Erciyes are un diametru de 18 kilometri şi acoperă o suprafaţă de 1.500 de metri pătraţi, cu bazine vulcanice în partea de est, care sunt situate la o înălţime de 1.200 – 1.700 de metri. Erciyes, care pare mai bătrân şi mai erodat decât Hasandag, s-a acoperit de lavă şi de andezit din cauza activităţii vulcanilor săi. În ultima perioadă a activităţii vulcanice a erupt o lavă de bazalt. Vârfurile acestui munte vulcanic, pe care hittiţii l-au denumit “Harkassos” sau “Muntele Alb” sunt în permanenţă acoperite de zăpadă. Panteonul hittiţilor, care cuprindea aproape o mie de zei, avea o serie de munţi – zei şi unul dintre aceştia se crede că a fost Muntele Erciyes.

Zeităţile întruchipate de munţi la hittiţi pot fi văzute foarte clar printre formele de relief pe care le distingem în ziua de azi. Popoarele antice au adorat Muntele Erciyes pentru o perioadă lungă de timp, ca o importantă zeitate, chiar şi în perioada romană, împreună cu cultele imperiale şi al lui Jupiter. Erciyes, care în acea perioadă era denumit “Argieus” a fost pentru toţi cei de aici emblema acestei regiuni.

Munții Hasandag și platoul

Hasandag este unul dintre cei mai frumoşi munţi ai Anatoliei şi are o înălţime de 2.300 de metri faţă de platoul de la baza sa şi 3.300 de metri altitudine faţă de nivelul mării. Acest munte cu două vârfuri a apărut, din punct de vedere geologic, în aceeaşi perioadă cu Erciyes, dar arată mult mai “tânăr”. Îi primeşte pe vizitatorii Cappadociei în toată splendoarea sa şi este acoperit cu zăpadă aproape tot timpul anului.

RÂUL MELENDIZ

Râul Melendiz are izvorul la poalele Muntelui Melendiz şi este unul dintre cele mai importante râuri din regiunea Cappadocia. Melendiz este alimentat de un mare număr de pârâuri şi trece prin satele Ihlara şi Selime, formând pe acest traseu faimosul Canion Ihlara.

KÎZÎLÎRMAK
(Râul Roșu)

Kîzîlîrmak este râul care are cea mai mare lungime din Turcia. Izvorăşte din estul ţării şi curge şerpuit în Anatolia Centrală, după care se îndreaptă spre nord şi se varsă în Marea Neagră. Kîzîlîrmak are o lungime de aproximativ 1.182 de kilometri şi a primit acest nume din cauza culorii apei sale. Acest râu împreună cu pârâurile care se varsă în el reprezintă una dintre sursele care stau la baza frumuseţilor din Cappadocia. Hittiţii l-au numit “Marassantia” şi în perioada greco-romană numele lui a fost “Hallis”. Şerpuirile acestui râu au fost, vreme de mai multe generaţii şi de-a lungul multor civilizaţii, leagănul Imperiului Hittit.

ISTORIA CAPPADOCIEI

FRESCA DIN ÇATALHÖYÜK

Putem accepta că lunga istorie a Cappadociei începe cu picturile descoperite pe pereţii vechiului oraş neolitic Çatalhöyük. Această frescă a fost restaurată, fiind cea mai veche scenă pictată din lume şi prezintă unul dintre munţii vulcanici din regiune, denumit “Hasandag”. Ea a fost datată dinainte de anul 6200 î.Hr şi descrie casele din Çatalhöyük aşezate în faţa muntelui din care se înalţă fum, pietre şi substanţe aruncate de vulcan şi lava care curge prin aşezare. Această frescă, care reprezintă muntele cu două vârfuri – Hasandag, se află în prezent în Muzeul Civilizaţiilor Anatoliei din Ankara. Frescele sunt un argument care indică gustul pentru decoraţii al populaţiei locale din acele timpuri. Pe lângă acest element, frescele au şi o importanţă geologică, demonstrând activitatea vulcanică de pe Muntele Hasandag, imagine care a fost păstrată pentru eternitate de un artist local.

Cappadocia a fost martoră la existenţa unor serii de mici regate independente conduse de principi, în perioada cuprinsă între anii 5000 şi 4000 î.Hr., cel mai important oraş din această perioadă a fost “Pruskanda”.
Aceasta a fost în acelaşi timp o perioadă când popoarele din Anatolia au început să aibă relaţii comerciale cu vecinii situaţi la est, la nord şi la sud. Aceste relaţii nu au fost însă lipsite de fricţiuni şi conflicte şi observăm în acest sens că 17 regi anatolieni (incluzându-l şi pe regele Cappadociei – Kanesh) s-au unit în anul 2300 î.Hr împotriva regelui assirian Naramsin şi acest bloc de alianţă a luptat împotriva acestuia din urmă. Uniunea a fost în acelaşi timp şi prima alianţă menţionată vreodată din istoria Anatoliei.

PERIOADA COLONIILOR COMERCIALE ASSIRIENE

Anatolia a intrat în vârsta sa de aur la începutul anilor 2000 î.Hr şi a devenit cel mai atrăgător loc pentru imigranţi. Assirienii, care erau foarte cunoscuţi pentru spiritul lor comercial, datorită căruia au îmbogăţit această peninsulă , au fondat un centru comercial la Karum care era cea mai prosperă localitate din Anatolia. Centrul zonei Kültepe a fost întemeiat la Karum. Karum, din Kültepe, era situat la periferia castelului din Kanish. Assirienii importau cositor, textile, parfumuri şi alte articole de lux din Anatolia şi exportau aur, argint şi cupru în schimb. Acest comerţ în sistem barter între comercianţii assirieni şi locuitorii Anatoliei a durat peste 150 de ani. Războaiele dintre regatele anatoliene, din 1850 – 1800 î.Hr au pus capăt perioadei de comerţ cu coloniile assiriene.

Această perioadă a atras atenţia multor cercetători şi arheologi încă de la începutul secolului XIX şi, în cele din urmă, s-au efectuat săpături arheologice la colonia assiriană de la Kültepe – Cappadocia, în 1925. Una dintre principalele descoperiri rezultată în urma acestor săpături au fost “tăbliţele din Cappadocia”, care sunt cele mai vechi documente ce atestă scrierea din istoria Anatoliei şi care sunt din acestă cauză de o importanţă incomensurabilă.

HITTIȚII

Triburile care s-au aşezat în Anatolia la începutul celui de-al doilea mileniu înaintea erei creştine sunt numite cu termenul de hittiţi. Ei au reuşit să se integreze şi să dezvolte o civilizaţie foarte avansată – Hatti, împreună cu locuitorii băştinaşi din Anatolia. Ruta pe care au migrat hittiţii rămâne în continuare o problemă extrem de disputată, dar s-a acceptat, în general, că ei au venit în Anatolia din Caucaz. Tăbliţele timpurii de lut ale hittiţilor menţionează un număr de regi, cel mai important dintre aceştia fiind Anitta, care a ales Kültepe ca loc în care să-şi construiască reşedinţa. Hittiţii şi-au întemeiat imperiul în Cappadocia, dar au încercat în permanenţă să-l extindă, cucerind Aleppul şi Babilonul şi au adus Babilonul sub conducerea dinastiei Hammurabi. Ca rezultat al acestei expansiuni, hittiţii au stabilit legături strânse cu populaţia locală din Mesopotamia şi Siria.

Forţa Imperiului Hitit a ajuns la maxim în secolele XV şi XIV î.Hr. Aceasta a fost o perioadă când teritoriile Siriei şi Palestinei au fost transformate în câmpuri de bătălie a războaielor purtate între hittiţi şi egipteni. Aceste lupte s-au sfârşit odată cu bătălia de la Kadesh şi prin tratatul de pace care i-a urmat, acesta fiind semnat de regele hittit Hattusilis III şi de faraonul egiptean Ramses II, în anul 1286 î.Hr. Imperiul Hittit a fost cucerit de “popoarele mării”, care au venit dinspre Europa în secolul XII î.Hr, declanşând o perioadă de tumult social. Unul dintre aceste triburi războinice, care făcea parte din “popoarele mării”, au fost frigienii , ei au fondat un stat şi au pus capăt tulburărilor în Anatolia.

PĂMÂNTUL TABAL

Regiunea Cappadociei a fost denumită “Pământul Tabal”, sau “Ţara Tabal”, după prăbuşirea Imperiului Hittit. Locuitorii din acestă regiune au dorit să aibe relaţii libere cu Regatul Assirian, dar au fost în permanenţă atacaţi pe întreaga perioadă de timp cuprinsă între secolele X – VII î.Hr. Această perioadă de timp a fost denumită din această cauză “Perioada Întunecată” a Anatoliei şi Cappadociei.

PERȘII

Cappadocia a căzut sub suveranitatea Regatului Lidiei în secolul VI î.Hr şi a rămas aşa până când Croesus, regele Lidiei, a fost învins de către perşi. Ca rezultat al acestui lucru, Cappadocia a fost condusă de perşi între secolul VI î.Hr şi sosirea lui Alexandru cel Mare în Anatolia. Perşii au împărţit Anatolia în două provincii (satrapii), fiecare dintre acestea fiind condusă de un guvernator local, numit satrap. Guvernarea perşilor a fost moderată şi tolerantă şi aceştia au încercat în permanenţă să stabilească relaţii de prietenie cu populaţiile locale. Principala sursă de profit a economiei persane a fost reprezentată de faimosul “Drum al Regilor” care pornea din Efes şi Sardes, trecea prin Mazaka (Kayseri) şi mergea peste Mesopotamia, ajungând în capitala Imperiului Persan, Susa. Satrapii obişnuiau să trimită aur, oi, catâri şi faimoşii cai din Anatolia ca tribut către Persia. Persanii, care erau adulatori ai focului, trebuie să se fi bucurat foarte mult de această regiune vulcanică pe care au găsit-o foarte apropiată de tradiţiile lor religioase.

CAII DIN CAPPADOCIA

Caii şi hergheliile din Cappadocia au fost faimoase în întreaga istorie. Tradiţia de a folosi caii pentru plata tributurilor se pare că îşi are originea în această regiune, iar sursele din antichitate menţionează că aceşti cai au fost prezentaţi regelui assirian Assurbanipal şi regilor persani Darius şi Xerxses, ca daruri. Se crede de asemenea, că denumirea de Cappadocia provine de la cuvântul “catpaducia” care însemna “ţara în care se află cai frumoşi”.

Un alt vizitator de seamă, care a venit în această regiune, din categoria regilor, a fost Alexandru cel Mare, care a venit în Cappadocia după ce a tăiat nodul gordian. Dar el nu a stat mult aici şi a plecat după ce l-a numit pe generalul Cabictas în funcţia de conducător al acestei regiuni.

Cappadocia a fost apoi condusă de macedoneni până la moartea lui Alexandru cel Mare. Acestuia i-a urmat dinastia Ariarathes care a fondat regatul Cappadociei cu Eusebia – denumită Kaysei astăzi – ca reşedinţă şi capitală. Conducătorii acestui regat au încercat să stabilească relaţii de pace cu conducătorii celorlalte regate din Anatolia, promovând în acest sens legături maritale. Dar acest gen de alianţe a dus în cele din urmă la o politică de lupte interfamiliale între regatele din Pont, Bitinia şi Imperiul Roman. Conducerea dinastiei Ariarathes a durat până în anul 90 î.Hr, când Mithridates, regele Pontului, l-a numit pe fiul său pe tronul Regatului Cappadociei. În anul 66 î.Hr, Cappadocia a căzut sub dominaţia Imperiului Roman, dar conflictele politice din regiune au durat până în anul 17 d.Hr, când Cappadocia a devenit o provincie în care a fost instaurată Pax Romana.

Din punctul de vedere al inscripţiilor romane şi greceşti descoperite aici, Cappadocia este una dintre cele mai sterile regiuni ale Anatoliei. Din această perioadă s-au păstrat până în zilele noastre numai câteva inscripţii funerare.

PERIOADA ROMANĂ

În perioada împăratului roman Vespasian, în Cappadocia au staţionat două legiuni romane, cu misiunea de a proteja această provincie de eventualele invazii ale parţilor, dinspre est. Romanii au construit, tot în această zonă, drumuri militare, în timpul împăratului Traian. Împăratul roman Hadrian a fost de asemenea interesat de această regiune şi a vizitat Cappadocia în 129 d.Hr, întărind frontiera estică a Anatoliei. În cel de-al treilea secol al erei creştine, relaţiile comerciale dintre Cappadocia, Efes şi Smirna s-au dezvoltat până la o cotă de interes importantă şi tot în această perioadă, au fost bătute monede care aveau inscripţionate împreună numele acestor locuri. Se ştie de asemenea, că oraşele de pe principala rută au format împreună o comuniune economică.

PERIOADA BIZANTINĂ Cappadocia

În secolul VI al erei creştine au fost trei lideri religioşi care au jucat un rol important în istoria Cappadociei. Aceştia au fost Vasile cel Mare, Grigore din Nisa şi Grigore din Naziansus, care au emis principalele reguli ale vieţii monahale creştine. Vasile cel Mare, care provenea dintr-o familie foarte prosperă din Kaysei (Caesareea), a vizitat mai întâi mănăstirile din Palestina şi Egipt şi a cercetat apoi existenţa principiilor vieţii monastice de aici. El a văzut că ascetismul şi abstracţia contemplativă erau practicate cu scopul de a obţine perfecţiunea spirituală.

Vasile nu a acceptat aceste practici şi a pus bazele unor noi principii. El a promovat o viaţă monastică în care, călugării urmau să trăiască în grupuri mici şi să se supună ordinelor superiorilor lor, sperând că astfel să prevină separarea lor de viaţa socială. El a dorit ca aceşti călugări să privească cu indulgenţă viaţa socială şi să-i ajute la nevoie. În rest erau urmate principiile de abstinenţă care erau promovate în Palestina şi Egipt.

Primul oraş în care au fost puse în practică aceste principii a fost Basiliad (Basil – Vasile), fondat chiar de Vasile în vecinătatea Caesareei. Vasile a emis aceste principii pentru a fi mai eficiente împotriva lenei care, bănuia el, distrugea echilibrul interior al călugărilor. Călugării au adoptat aceste idealuri şi au construit sute de mănăstiri în anii care au urmat, promovând în rândul vieţii publice exemplul de a urma viaţa abstractă şi de a-i imita pe călugării din mănăstirile Athos şi Meteora din Grecia.

Primele biserici decorate din această regiune au fost construite în secolele VI şi VII d.Hr. În secolul VII d.Hr, în special, au avut loc consecutiv invazii ale arabilor şi perşilor şi cel mai important oraş din Cappadocia, Kayseri, nu a putut rezista acestor raiduri şi a fost ocupat de puternicii invadatori în câteva rânduri. Localnicii au construit numeroase fortăreţe situate pe drumul ce ducea spre Cappadocia, dinspre sud, şi au pus bazele unui sistem de semnalizare cu ajutorul luminii, astfel putându-se anunţa cu ajutorul focurilor dacă inamicul venea înspre Cappadocia şi Constantinopole.

Acest sistem, pe care îl putem numi “telegrafie cu ajutorul focurilor”, anunţa venirea duşmanilor în sudul Imperiului Bizantin, iar ştirile dinspre sud până la Constantinopole ajungeau în timp de o oră. Armata bizantină era împărţită în theme (conduse de themarhi) interdependente care puteau aşeza la bază propria strategie şi se puteau lupta conform acesteia. Ultima za a acestui lanţ de protecţie şi apărare era reprezentată de oraşele subterane, unde miile de locuitori se puteau refugia şi ascunde pentru o lungă perioadă de timp.

Imperiul Bizantin s-a confruntat cu mişcarea (“criza”) iconoclastă între 726 şi 843 d.Hr, când reprezentările picturale (ale sfinţilor în biserici) au fost interzise.
Cappadocia a fost vizitată de faimosul împărat Nichifor Focas şi familia sa între 964 şi 965. Acest împărat, care se născuse în Cappadocia, a fost unul dintre cei mai buni comandanţi militari ai armatei bizantine şi care a repurtat victorii consecutive împotriva invadatorilor arabi. În urma unor comploturi de la curtea din Constantinopole, el a reuşit să se căsătorească cu împărăteasa Teofana, după moartea soţului acesteia, împăratul Romanus II şi a ajuns astfel posesor al coroanei imperiale. Cu toate că era un bun soldat, împăratul era interesat de viaţa monahală şi biserica din Çavuşin a fost construită în onoarea lui.

Cappadocia PERIOADA SELDJUKIDĂ

Turcii nomazi au invadat Anatolia începând cu secolul IX al erei creştine. Bătălia de la Manzikert (1071), care a avut loc între Imperiul Seldjucid şi armata Imperiului Bizantin, se acceptă ca a fi înfrângerea finală a bizantinilor şi ultimul obstacol al turcilor pentru a intra în peninsulă.

În următoarele secole au avut loc mari războaie între turcii seldjukizi, Imperiul Bizantin şi cruciaţi. Turcii seldjukizi, care au pierdut prima lor capitală – Iznik (Niceea) – în timpul uneia dintre cruciade, şi-au mutat capitala la Konya (Ikonion), în Anatolia Centrală.

Imperiul Seldjukid a fost primul stat fondat de turci pe pământul Anatoliei. Imperiul Seldjukid, care a avut o viaţă relativ scurtă, dar care a pornit cu un fabulos succes politic, militar, comercial şi arhitectural, a fost urmat de Imperiul Otoman.
Seldjukizii au cucerit Kayseri (Caesareea) în 1082 şi au construit de asemenea un număr de monumente în Cappadocia.

Cel mai semnificativ dintre acestea este Marea Moschee din Kayseri (construită între 1135 şi 1150), Moscheea Alaeddin din Aksaray (construită în 1156), Medresa Dublă (1202), Şcoala de Medicină din Kayseri (1206), Moscheea Alaeddin din Nigde (1206), Medresa Sahibiye din Kayseri (1268) şi Moscheea Sungur Bey din Nigde (1268).

Dar cele mai prestigiose monumente din perioada seldjukidă au fost fără îndoială caravanseraiurile.
Turcii seldjukizi, care au stabilit relaţii comerciale cu celelalte ţări islamice şi au cucerit Sinope în 1204, pe coasta Mării Negre, şi Attalia (în 1207) la Marea Mediterană, căutând să-şi extindă volumul comercial şi să garanteze securitatea şi confortul comercianţilor. Acest punct de vedere a avut ca rezultat construirea caravanseraiurilor de o imensă importanţă artistică. Numărul caravanseraiurilor construite pe drumul dintre Konya şi Kayseri a ajuns la 20.

Turcii seldjukizi, pentru care, comerţul avea o mare importanţă, ofereau călătorilor mâncare, adăpost şi servicii medicale începând din timpul sultanului Kîlîçarslan II. Moscheile, băile, spitalele şi hergheliile ale acestor caravanseraiuri arată foarte clar, că aceste monumente nu au fost realizate numai pentru călători şi comercianţi. În mod obişnuit, aceste caravanseraiuri erau construite la 30-40 de kilometri distanţă unul de celălalt şi erau fortificate cu ziduri înalte şi turnuri de pază construite în scopuri militare. Ele ofereau în interior confort şi securitate în vreme de pace şi erau folosite cu funcţia de cartiere generale ale personalului militar imperial în vreme de război.

SULTANHANÎ

Sultanhanî-ul de pe drumul dintre Aksaray şi Konya a fost construit de sultanul seldjukid Alaeddin Kaykubad, în 1229. Este unul dintre cele mai edificatoare exemple de artă turcă de pe pământul Anatoliei şi se extinde pe o suprafaţă de 4.500 de metri pătraţi.

Acest “han” este compus dintr-o aripă de iarnă şi una de vară şi reprezintă o adevărată fortăreaţă cu ziduri fără sfârşit şi turnuri de pază. Numele şefului lucrărilor de construcţii, Muhammed bin Çavlan, este menţionat pe o inscripţie plasată pe poartă. Trecând prin această poartă, intens ornamentată, a caravanseraiului vom intra într-o curte interioară unde vom observa o clădire cu odăi, băi şi depozite plasate în linie, unul după celălalt. Chiar în mijlocul curţii se află o micuţă moschee (mescit) care este plasată chiar în spatele turnului înalt.

O poartă secundară conduce spre o secţiune acoperită a caravanseraiului, care este împărţită în cinci esplanade. Peste esplanada din mijloc, care este cea mai înaltă dintre toate, vom vedea un acoperiş boltit, care permite accesul unei lumini mai puternice în timpul zilei.

VALEA IHLARA

Frumuseţea naturală din Valea Ihlara are la origine erupţiile vulcanului de pe Muntele Hasandag. Materiile azvârlite de acest vulcan cu două crevase a acoperit terenul cu lavă. Râul Melendiz a tăiat pe o adâncime de 100 de metri acestă porţiune (de lavă) depusă şi a creat un canion cu o lungime de 15 kilometri şi o lăţime de 150 de metri. Hornurile “vrăjite” din satele Selime şi Yaprakhisa, din această regiune, aduc un sprijin pentru frumuseţea acestor locuri. Valea Ihlara nu va surprinde vizitatorul numai prin frumuseţile naturale pe care le oferă dar acestă regiune este în acelaşi timp posesoare a unei moşteniri istorice unice. Valea Ihlara, care este situată între satul Ihlara şi satul Selime (la nord) are de fapt o lungime de opt kilometri în linie dreaptă, dar din cauză că sunt cel puţin 30 de meandre între aceste sate, drumul se întinde pentru vizitator pe 15 kilometri.

Vom primi cele mai bune informaţii despre începuturile istoriei regiunii Hasandag de la cele două situri de aici unde s-au efectuat săpături arheologice. Unul dintre aceste locuri este Aşîklî Hüyük, de lângă Aksaray, unde au fost descoperite obiecte din neolitic şi din eneolitic şi piese din obsidian care ne informează asupra istoriei geologice din protoistoria oraşului. Cel de-al doilea loc unde s-au efectuat săpături este mai jos, la Acem Höyük, de asemenea lângă Aksaray. Acem Höyük a fost una dintre cele mai vechi aşezări din Anatolia antică, de unde provin informaţii importante despre eneolitic, coloniile comerciale assiriene, hittiţi, perioadele elenistică şi romană. Acestea sunt informaţii cruciale despre regiunea Hasandag.

Aksaray şi zona din jur au fost situate pe principala rută comercială şi această regiune a fost în permanenţă atacată după secolul VII d.Hr. Am aflat deja că Imperiul Bizantin şi populaţia locală au luat măsuri împotriva acestor atacuri care veneau dinspre sud. Din acest motiv au fost construite fortăreţele de-a lungul drumului care conduce dinspre această zonă spre sud, dezvoltând un sistem de semnalizare cu focuri prin care se puteau transmite ştirile care anunţau sosirea inamicului în Cappadocia şi Constantinopole în timp de o oră. Armata bizantină era împărţită în unităţi mobile, situate pe graniţă, numite “teme”. Acestea erau formate în principal de deţinătorii de “timaruri”, care erau de fapt loturi de pământ acordate de împărat unui soldat, care avea datoria să folosească produsele obţinute cu ajutorul şerbilor pe aceste loturi pentru a se înarma şi participa la campaniile militare, atunci când acest lucru era cerut. În funcţie de mărimea acestei suprafeţe de teren soldatul era mai bine sau mai puţin înarmat (avea cal sau nu, putea înarma la rândul său alţi soldaţi etc.). Pământul nu era însă în proprietatea deţinătorului de timar. Modelul a fost preluat ulterior, de la bizantini, de către otomani.

Primii creştini au construit un număr de mănăstiri în Valea Ihlara şi Belisîrma. Aceste văi erau aproape ascunse ochiului şi din acestă cauză s-au dezvoltat rapid. Tot din acestă cauză aceste regiuni nu au suferit foarte mult din cauza invadatorilor străini din secolul VII d.Hr. Bisericile construite de locuitorii acestei regiuni, între secolele VII-XII, sunt o dovadă a acestei scăpări norocoase. După ce turcii seldjukizi au venit în acestă regiune şi şi-au întemeiat propriul imperiu, numele sultanului seldjukid şi cel al împăratului bizantin au apărut împreună în aceleaşi biserici. În opinia autorului ghidului turistic, Mehmet Çuhadar, acestă situaţie poate fi interpretată ca o evidenţă a toleranţei seldjukizilor faţă de populaţia creştină.
Văile Ihlara şi Balisîrma au fost locul de refugiu al multor călugări veniţi din Egipt, Palestina şi Siria. Acesta este motivul din cauza căruia suntem martori, în această regiune, la influenţe străine în pictură, arhitectură şi iconografie. De abia în timpurile apropiate de zilele noastre aceste văi ascunse au atras atenţia cercetătorilor şi istoricilor. Cercetătorii francezi, Nicole şi Michel Thierry, au început studierea şi cercetarea Cappadociei, în 1950 şi, datorită articolelor consistente publicate despre Ihlara de către specialişti, după 1958, vizitatorii din întreaga lume au început să fie interesaţi de această regiune.

Biserica din Agaçaltî

Una dintre cele mai vechi biserici din Cappadocia este Biserica Sfântului Daniel, care este datată de specialişti dinainte de secolul VI d.Hr. Planul de bază al acestei biserici este în formă de cruce şi cupola centrală are picturi cu Învierea. Această biserică îşi trage numele de la figura Sfântului Daniel şi de la un leu reprezentat pe peretele vestic, care s-a păstrat parţial. Alte scene biblice care pot fi văzute în acestă biserică sunt Buna Vestire, Vizita, fuga din Egipt şi Epifania.

Biserica Pürenli Seki

Această biserică este foarte mică şi are un singur naos. Datează dinainte de secolul X d.Hr. În nartex vom vedea scene cu cei 40 de sfinţi din Sebasta, Judecata de Apoi şi Dumnezeirea. În interiorul bisericii vom vedea scene ale Bunei Vestiri, vizita Mariei la Elisabeta, naşterea lui Isus, Epifania (Învierea) şi Isus transformând apa în vin.

Biserica Şarpelui

Picturile din Biserica Şarpelui reprezintă influenţe egiptene şi siriene, culorile şi iconografia din această biserică se disting de cele din celelalte biserici.

Scena crucială, care ne întâmpină la intrare, o reprezintă pe o femeie atacată de şerpi şi păcatele ei sunt scrise alături. Această pictură arată că femeia, care este vinovată de adulter, necredinţă şi abstinenţă de la hrănirea copiilor de la sân, este atacată de şerpi oribili.

Biserica din Egritaş

Această biserică este situată pe celălalt mal al râului şi se află aproape în ruină. A fost construită la sfârşitul secolului XI d.Hr. Un număr de morminte, situate în interiorul şi în exteriorul bisericii, indică faptul că, aceasta este una dintre cele mai vechi biserici monahale din această regiune. Aici vom descoperi o cruce uriaşă pictată în interiorul domului. În biserica din Egritaş vom vedea scene creştine care reprezintă Învierea, momentul în care Isus le spală picioarele discipolilor şi Sfântul Petru lepădându-se de Hristos.

VALEA BELÎSÎRMEI

Majoritatea bisericilor care au fost construite în această vale, care nu sunt foarte des vizitate, au fost construite în tradiţia bizantină. Bisericile din Sümbüllü şi Direkli, ca şi Biserica Ala sunt exemple edificatoare ale arhitecturii bizantine din secolele X şi XI. În special biserica din Direkli, cu minunatele picturi de pe pereţii acesteia, este o relevare a vârstei de aur care a început după perioada invaziilor arabe. Biserica Sfântul Gheorghe, care se află de asemenea în Valea Belîsîrma, datează din 1295 şi arată numele sultanului seldjukid Mesud, inscripţionat alături de numele împăratului bizantin Andronicus. Această situaţie, care nu este un unicat, dovedeşte îndeajuns în privinţa libertăţii de cult a populaţiei creştine în timpurile când s-a aflat sub conducerea seldjukidă.

GÜZELYURT

Güzelyurt, care în antichitate era numită, este o aşezare importantă, situată pe înălţimile unui deal, la 12 kilometri vest de Valea Ihlara.

Frumuseţile din Güzelyurt sunt reprezentate de picturile de pe casele din piatră, biserici construite în diferite planuri şi edificii sculptate în interiorul stâncilor, care îl uimeşte pe fiecare vizitator care trece prin aceste locuri.

Printre bisericile care se disting în această regiune se distinge una care a fost dedicată lui Grigorie din Nazarius şi care astăzi este transformată într-o moschee (asta pentru a dovedi cât de tolerante sunt autorităţile turce în privinţa creştinismului). Această biserică a fost construită în plan de cruce (grecească) cu o cupolă înaltă şi este construită din stânci paralelipipedice.

Comunitatea creştină, care a trăit aici sub conducere seldjukidă şi otomană a părăsit acestă zonă după ce a fost semnat Tratatul de Laussane (1924) şi a fost făcut un schimb de populaţie turco-greacă (cel mai mare schimb de populaţie înregistrat de istoria universală până în prezent).

Valea mănăstirilor, care se află la o distanţă de 4 kilometri de portul Güzelyurt, are nenumărate biserici şi mănăstiri, ceea ce demonstrează faptul că, Güzelyurt a fost odinioară un important centru religios.

AGZÎKARAHAN

Agzîkarahan este situat nu departe de Aksaray şi este foarte bine păstrat. Acesta a fost unul dintre principalele caravanseraiuri de pe drumul dintre Konya şi Kayseri. Inscripţiile de pe poarta monumentală, prin care se intră în secţiunea de iarnă, ne dezvăluie informaţia că aici construcţia caravanseraiurilor a fost pornită de meşterul Hodja Mesud bin Abdullah, în timpul domniei sultanului seldjukid Alaedin Keykubad şi a fost finalizată sub sultanul Gîyasedddin Keyhüsrev.

Pe porţile acestui caravanserai desenele geometrice au fost înlocuite cu figuri de oameni şi de animale şi decoraţii florale. Vom vedea o micuţă moschee construită pe stâlpii din dreapta, situaţi în mijlocul curţii principale.

ALAYHAN

Acest caravanserai este situat pe drumul dintre Aksaray şi Nevşehir şi a fost ridicat de sultanul seldjukid Kîlîçarslan II, în 1192.
Alayhan se află la numai 35 de kilometri de Aksaray şi are o importanţă crucială din cauză că a fost primul caravanserai construit în timpul domniei turcilor seldjukizi. Zidurile acestui caravanserai sunt în prezent în ruină, dar incredibilul ornament al porţii, care este încă în picioare, poate fi văzut în toată splendoarea sa.

Zidăria de piatră care datează din timpul seldjukizilor poate fi văzută încă pe portalul care îi va uimi pe toţi iubitorii de artă. Un detaliu interesant al acestui portal este figura leului cu un singur cap şi cu un tors dublu care se crede că îl reprezenta pe sultanul Kîlîçarslan II.

NEVSEHÎR

Nevşehir a fost un micuţ oraş anatolian numit, până în secolul XVIII, “Muskara”. Soarta acestui oraş s-a schimbat odată cu viaţa lui Damat Ibrahim Paşa, un înalt funcţionat al Porţii, care s-a născut în aceste locuri. Ibrahim Paşa a fost introdus la curtea otomană ca ucenic confecţioner dar a avansat rapid ajutat de înţelegerea, intelectul şi cunoştinţele sale. El a devenit consilier al sultanului otoman Ahmed III şi a fost numit apoi paşă, primind funcţii mai înalte. După ce s-a căsătorit cu una dintre fiicele sultanului, Fatma Sultan, el a fost numit mare vizir al statului. Acest iubitor al artelor, care a trăit în Epoca Lalelelor, perioadă istorică crucială pentru arta din Imperiul Otoman, a promovat construcţiile publice în oraşul său natal. Aceste construcţii au fost ridicate din resursele financiare proprii ale lui Damat Paşa. Pentru început el a schimbat numele oraşului său în Nevşehir (Oraşul Nou) şi l-a înscris în registrele vremii, astfel încât numele acestui oraş să nu mai poată fi schimbat din nou. El a dispus construcţia unor moschei, băi publice, caravanseraiuri şi biblioteci în noul oraş şi i-a scutit pe imigranţi de toate taxele. Populaţia din Nevşehir a crescut în scurt timp la 17.000 de locuitori. Ibrahim Paşa a distribuit pământurile care aparţineau Imperiului Otoman către noii-veniţi şi a pus bazele unor plantaţii de duzi în exteriorul oraşului, astfel încât oraşul a devenit înfloritor prin industria mătăsii. Aceste îmbunătăţiri făcute în sectorul public de către Damat Paşa au fost dărâmate la puţin timp după moartea acestuia, în 1730, dar importanţa economică şi importanţa oraşului au continuat să se dezvolte. Astfel, acesta a devenit capitala provinciei Nevşehir, în 1954.

Vechile clădiri din Nevşehir, care erau atât construcţii civile, cât şi religioase, au fost ridicate atât în timpul seldjukizilor, cât şi în perioada otomană. Fortăreţele sale de pe colina care domină oraşul au fost înălţate în perioada seldjukidă. Aceste fortăreţe seldjukide, cu porţi duble, au fost reparate de Ibrahim Paşa şi au fost întărite şi fortificate cu turnuri de veghe. Cea mai semnificantă construcţie a oraşului este Complexul lui Ibrahim Paşa, care constă dintr-o moschee, o universitate, o bibliotecă, o baie publică, o şcoală pentru pregătirea elementară, toate acestea, construite în secolul XVIII. Moscheea din acest complex de clădiri este denumită Kurşunlu Cami, care are un plan de piaţă, şi pe a cărui poartă se află poemul faimosului poet Nedim, din Perioada Lalelelor, care este situat pe poarta care conduce către curtea principală. Domul se ridică alături de fântâna din curte, iar interiorul moscheii este decorat cu ornamente bogate din Epoca Lalelelor. O altă moschee, ridicată tot de Ibrahim Paşa, este Kaya Camii, care datează din 1715, a fost construită după un plan pieţal şi are un stil foarte plan.

ORASELE SUBTERANE Cappadocia

Cea mai uimitoare “specialitate” a Cappadociei sunt oraşele subterane, referindu-ne la cele descoperite până în prezent. Printre numeroasele oraşe subterane din regiune , cele din Kaymaklî şi Derinkuyu sunt cele mai faimoase. Aceste oraşe, cu 8-9 nivele subterane, au fost săpate integral în solul vulcanic şi cuprind labirinturi cu nenumărate camere, tuneluri înguste şi sisteme de ventilaţie.

Arabii nu au reuşit niciodată să cucerească acestă regiune, dar ei au supus-o şi cunoaştem în zilele de astăzi, că populaţia creştină s-a refugiat în permanenţă în aceste oraşe subterane pentru perioade diferite de timp. Tunelurile înguste, care puteau fi blocate cu ajutorul stâncilor, în timp ce populaţia se refugia în interior, sistemele de ventilaţie şi încăperile ascunse demonstrează o planificare laborioasă a construcţiilor.

Întreg mobilierul care este folosit în zilele noastre, cum ar fi de exemplu mesele, scaunele şi paturile şi sectoarele care pot fi considerate camere de zi, încăperile destinate depozitării, producerii vinului şi bisericile au fost săpate în stâncă.

Sistemul de ventilaţie al oraşelor subterane au fost realizate atât de bine, încât se primea aer proaspăt până în cea mai adâncă încăpere. Dar problemele legate de modul în care au fost săpate aceste oraşe şi cum a fost transportat pământul rezultat în urma escavaţiilor, cât de mult au durat construcţiile şi cum se trăia de fapt în aceste oraşe, rămân în continuare necunoscute. Absenţa inscripţiilor şi decoraţiilor de orice fel, a îngreunat determinarea datei construirii, pentru istorici şi istoricii de artă.

KAYMAKLÎ

Kaymaklî, localitate situată la 20 de kilometri spre sud de Nevşehir, s-a dezvoltat rapid în anii recenţi şi a devenit foarte atractivă pentru turişti. Oraşul subteran din Kaymaklî este situat în apropiere de castelul Kaymaklî, care este situat la est de satul Kaymaklî. Se presupune că acest oraş subteran a fost construit în secolele VI-X, în timpul invaziilor persane şi arabe şi este accesibil din 1964. Se extinde pe o suprafaţă de 2,5 kilometri pătraţi şi se estimează că, ar fi avut încă 7-8 nivele, nedescoperite încă, situate sub ultimul nivel actual. Planul oraşului subteran Kaymaklî se deosebeşte de planul oraşului subteran din Derinkuyu, în care tunelurile se unesc pe nivele şi sunt strâmte, scurte şi cu trepte. “Camerele de zi”, la care s-au efectuat deja săpături arheologice, sunt situate în principal în jurul hornurilor de ventilaţie. Acestea aveau însă o stabilitate redusă şi cele mai multe se alimentau cu aer dintr-unul dintre nivelurile care în prezent nu sunt escavate. Drumul care trece la stânga de acest loc conduce spre o biserică micuţă cu un singur naos şi două apside care se află la cel de-al doilea nivel. Această biserică în miniatură nu are picturi murale şi din această cauză nu poate fi datată. Camerele săpate la cel de-al doilea nivel, se bănuieşte că ar fi aparţinut clericilor. Cele mai importante încăperi ale acestui oraş subteran se află la nivelul al treilea. Aici se află numeroase camere de depozitare a proviziilor, camere în care se producea vinul şi de asemenea, mai multe bucătării. Abundenţa şi dimensiunile camerelor, holurilor şi suprafeţelor de desfăşurare a vieţii zilnice, indică faptul că, acestea puteau găzdui un mare număr de oameni.

DERÎNKUYU

Derînkuyu, care era odinioară denumit Melengübü, este situat la 29 de kilometri sud de autostrada Nevşehir – Nigde. Acest oraş predominant dependent de agricultură a fost construit deasupra unui oraş subteran din antichitate şi din această cauză este un loc atractiv pentru cei care iubesc istoria.
Peşterile care înconjoară oraşul subteran, datat pentru secolul VII d.Hr, ca timp în care a fost înfiinţată aşezarea, este legat din punct de vedere al dezvoltării, ca reper cronologic, de Derinkuyu şi se pare că a fost un pic mai mic decât aşezarea de la Kaymaklî, care este situat la o distanţă de 9 kilometri.

Se estimează că acest oraş subteran a avut între 18 şi 20 de niveluri sub cel al solului şi se întindea, ca adâncime, la aproximativ 40 de metri sub scoarţa terestră a Cappadociei. Până astăzi au fost degajate şi săpate numai 8 niveluri ale acestui complex gigantic de galerii. În prezent acestea sunt accesibile vizitatorilor.

La primul nivel, chiar după intrare, vom vedea un grajd (staul) în care vom identifica foarte clar recipientele (săpate în piatră) pentru depozitarea alimentelor pentru animale. Vom vedea în sala imediat următoare vasele în care boabele de struguri erau presate şi lăsate la fermentaţie. După aceste încăperi vom intra într-o încăpere boltită, care arată ca un loc dedicat ceremoniilor religioase.

Vom vedea şi “camere de zi” plasate pe ambele părţi ale drumului ce duce spre nivelul doi. Aceste camere, în care trăiau foarte mulţi oameni la un loc, arată ca un labirint complicat. Pereţii acestor camere lipsite de lumină au fost înnegrite de fumul produs de focul surselor de iluminare. Vom descoperi camere folosite ca bucătării care au în pereţi nişe pentru gătit şi pentru recipientele de depozitare a alimentelor.

În apropierea bucătăriei vom vedea o zonă destinată producerii de vin care este împărţită în două camere în care se presau strugurii, având un canal săpat în stâncă pe care se scurgea sucul de la struguri. La nivelul al treilea se află majoritatea camerelor de depozitare şi de aici pleacă un tunel care duce spre sursele de apă. Cel de-al patrulea nivel are din nou camere de zi şi o serie de încăperi pentru depozitare.
O galerie lungă duce direct de la cel de-al treilea la cel de-al cincilea nivel şi este construită ca un drum, care putea fi închis repede cu ajutorul unei stânci în momentele de pericol. Galeria de ventilaţie care duce spre nivelul al cincilea duce direct până la nivelul solului. Tunelul dintre nivelele cinci şi şase are şi el zone de locuit pe ambele părţi şi la nivelul şase se află o stâncă rotundă, cu o gaură în centru, ce putea fi folosită la blocarea accesului în caz de nevoie. Recipientele săpate în pereţii tunelului se presupune că au fost folosite pentru depozitarea uleiului folosit la lămpi.

Al şaptelea nivel de la Derinkuyu este şi cea mai largă zonă şi are în mijloc trei stâlpi de susţinere. Tot aici vom vedea o biserică în plan cruciform, iar specialitatea acestui nivel este o cameră situată la capătul unui tunel strâmt. Cel de-al optulea nivel de la Derinkuyu are o singură încăpere şi un horn pentru ventilaţie.

Acest oraş subteran avea aproximativ 52 de hornuri pentru ventilaţie şi un mare număr de cisterne şi camere de depozitare. Se presupune că aici se puteau refugia aproximativ 10.000 de persoane. Derinkuyu avea de asemenea o biserică foarte mare cu un plan cruciform, dar fără picturi pe pereţi, care ar fi putut indica cu exactitate timpul când a fost construită.

ORASUL SUBTERAN DE LA ÖZKONAK

Oraşul subteran de la Özkonak este situat în exteriorul oraşului Öztonak, care se află la 14 kilometri nord de Avanos. Acest oraş subteran a fost descoperit în 1972, dar nu a fost săpat în întregime până astăzi.

O parte din acest oraş este situat sub înălţimile pe care curge un râu şi se află în ruină şi tot aici se aflau şi culoarele de comunicaţie între niveluri. Stâncile uriaşe care blocau intrările celor 14 încăperi nu au obişnuita gaură din mijloc.
Aici se află săli de întâmpinare a duşmanului asupra căruia se putea scurge ulei fierbinte şi de unde puteau fi lansate săgeţi pentru a apăra accesul spre labirintul subteran. Se presupune că cele două săli mari de la intrare au fost folosite ca grajduri. De asemenea, vom putea identifica locurile în care se făcea focul în bucătării şi în sălile de mese.

ORASUL SUBTERAN DE LA ACÎGÖL

Oraşul subteran de la Acîgöl (Lacul Amar), care este situat pe autostrada dintre Aksaray şi Nevşehir, a fost curăţat şi iluminat de către municipalitate şi este deschis vizitatorilor. Acest oraş subteran are trei intrări, dar numai primul nivel este accesibil. La acest nivel vom vedea camere, tuneluri, stânci rotunde pentru blocarea accesului şi deschideri pentru ventilaţie, care sunt comune pentru toate oraşele subterane din regiune. Deoarece, Acîgöl se află pe autostrada care duce spre Nevşehir nu necesită un efort deosebit pentru a vizita acest loc uimitor.

ORASUL SUBTERAN DE LA MAZÎ

Acest oraş este situat în apropiere de satul Mazî, care este la 10 kilometri spre est de Kaymaklî şi care în antichitate se numea Mataza. Oraşul subteran din Mazî este situat pe înălţimile unui deal, situat la vest de sat şi din această cauză se deosebeşte de celelalte oraşe subterane din regiune.

Vom descoperi şi aici peşteri săpate în stâncă care datează dinainte de perioada romană. Faţada acestor stânci sculptate se aseamănă cu aceea a templelor din antichitate şi ne atrage atenţia prin cei trei stâlpi şi prin poarta sa monumentală.

ORASUL SUBTERAN DIN TATLARIN

Acest oraş subteran se află în zona fortificată a satului care este situat la 10 kilometri la nord de Acîgöl şi este accesibil vizitatorilor încă din 1991. În spatele edificiilor, construite din material vulcanic, vom trece pe lângă o mulţime de biserici din zona fortificată a Acîgöl-ului.
Eroziunea pământului a devastat cele mai multe dintre aceste biserici care indică însă că Acîgöl a fost un important centru religios. Din cauză că poarta originală a oraşului subteran s-a ruinat în timp, vom intra în Tatlarin prin încăperile de pe latura vestică. Numai două niveluri din oraşul subteran Tatlarin sunt accesibile astăzi. Uriaşele dimensiuni ale acestor încăperi şi camerele de depozitare, indică faptul că, acest loc a fost folosit în scopuri militare.

AÇÎKSARAY

Açîksaray este un oraş situat pe drumul dintre Nevşehir şi Gülşehir şi traversează o zonă de 1 km2 împânzită cu case şi anexe săpate în stâncă. Se crede că aici a fost ori un centru monastic, un caravanserai, un cartier general militar ori o structură combinată între cele trei tipuri de aşezări. Din cauză că decoraţiile din biserici nu există, şansele ca aceste construcţii să fi fost reşedinţa unui centru monastic sunt mai mici şi din acestă cauză nu se poate stabili cu precizie când a fost locuită acestă zonă.

ÖRESIN HAN

Acest caravanserai se află în vecinătate de Agzîkarahan şi a fost construit la sfârşitul secolului XIII. Acesta este cu mult mai mic decât celelalte caravanseraiuri ridicate de sultanii seldjukizi şi acoperă o suprafaţă de numai 520 de metri pătraţi. Poarta sa monumentală şi zidurile s-au ruinat, astfel încât, este imposibil să se dateze perioada când acest caravanserai a fost construit.

HACÎBECTAS

Hacîbektaş este un district administrativ situat pe drumul dintre Nevşehir şi Kîrşehir, la nord de ultimul. Acest oraş agrarian este oraşul natal al lui Hacî Bektaş Veli, fondatorul curentului bektaşi în religia islamică. El şi-a stabilit mănăstirea sa de derviş aici, în secolul XIII şi oraşul, care de atunci s-a înnoit foarte mult, are de asemenea o importanţă turistică în zilele noastre.

Muzeul din Hacîbektaş

Complexul monahal (“mănăstirea”) de la Hacîbektaş este format dintr-o varietate de clădiri situate în jurul unei curţi, care se întinde pe axa est-vest. Băile mănăstirii, spălătoria şi fântâna Üçler, care a fost construită în 1897, pot fi regăsite în prima curte după poarta principală. Cea de-a doua curte este principala curte a convenţiei şi aici este situat un bazin inscripţionat şi fântâna Aslanî (leoaica). În celălalt capăt al celei de-a doua curţi vom vedea o micuţă bucătărie şi o moschee ridicată de sultanul Mahmud II. Maşina de gătit şi celelalte ustensile necesare unei bucătării sunt expuse acum în acestă bucătărie.

Casa de oaspeţi şi camera cămară se află pe partea stângă a curţii. Inscripţia din casa centrală ne spune că aceasta a fost construită în anul 1367 şi tot aceasta este cea mai importantă secţiune a complexului de clădiri, din cauză că, în acest loc era permis să se ţină ceremoniile şi slujbele religioase. Vom vedea aici tronul ordinului Bektaşi, costumele de ceremonie şi picturi care relatează despre istoria acestui ordin islamic.

În cea de-a treia curte se află mormintele superiorilor acestui ordin religios ca şi mausoleul fondatorului ordinului islamic Bektaşi, Hakî Bektaş Veli. Domul acestui mausoleu este decorat cu motive florale şi cu inscripţii.

GÖREME
Matiana – Maçan – Avcîlar

Göreme era denumit în antichitate Maçan şi este una dintre cele mai vechi aşezări din această regiune. Cea mai veche sursă istorică, în care este menţionat numele acestui oraş, este cartea intitulată “Faptele Sfântului Hieron”, care datează din secolul VII.

Maçan nu a fost un oraş protejat în mod natural şi ascuns privirilor şi din această cauză a suferit destul din cauza raidurilor arabilor, astfel, pierzându-şi majoritatea populaţiei în urma atacurilor. Bisericile din Maçan au fost reconstruite după fiecare dintre invaziile arabilor. S-a acceptat în general, faptul că acest oraş a fost situat în timpurile vechi pe unul dintre malurile râului şi din acestă cauză în acel loc s-au descoperit doi stâlpi aparţinând unui mausoleu care a făcut parte din prima aşezare. În oraşul Göreme şi în împrejurimile sale se află cinci biserici. Cea mai mare dintre acestea este Biserica Durmuş Kadir, care se pare că a fost construită ori în secolul VI, ori în secolul VII. Stâlpii acesteia şi amvonul s-au păstrat foarte bine de-a lungul timpului. Celelalte biserici din Göreme au fost construite în secolul XI, când Göreme a fost reşedinţa unui episcopat. Două dintre bisericile din Göreme, Biserica Bezirhanî şi Biserica Orta Mahalli se află în exteriorul oraşului şi la cea mai îndepărtată dintre biserici, care este Biserica Karabulut ce datează din secolul XI, se poate ajunge în 30 de minute de mers pe jos.

Cea mai atractivă aşezare din acestă regiune este satul Göreme, care reprezintă un exemplu unic în lume de armonie între om şi natură. Populaţia de aici trăieşte în continuare în casele săpate în stâncă sau folosesc aceste încăperi cu scop de cămări sau depozite, demonstrând o imensă recunoştinţă pentru acest sol vulcanic şi pentru istorie. Satul din Göreme nu are numai case săpate în stâncă, dar are de asemenea şi restaurante şi hoteluri săpate în stâncă, pe care vizitatorul le va găsi uimitoare. Graniţele naturale ale oraşului sunt delimitate de stâncile înalte care îl înconjoară şi de hornurile ciudate de pe acestea. Acesta este un loc care oferă un nepreţuit tezaur natural.

EL NAZAR

Biserica din El Nazar este săpată în stâncă şi are o formă conică fiind una dintre cele mai interesante construcţii din regiunea Göreme. Pereţii din faţă ai acestei biserici, care a fost construită în secolul X, s-au prăbuşit. Picturile de pe pereţii acestei biserici, care sunt în armonie cu peisajul natural din împrejurimi, s-au păstrat foarte bine, în ciuda eroziunilor care au avut loc de-a lungul sutelor de ani. Vom vedea pe aceşti pereţi figuri realizate cu stil. Printre acestea se afla şi o imagine a lui Hristos, pe cupola centrală, coborând din Rai pe un curcubeu. Pe arcul vestic vom vedea scene din Buna Vestire, Vizita, intrarea în templu. Pe arcul sudic se află pictate scene de la naşterea lui Hristos, Învierea şi fuga din Egipt. Scene care Îl arată cu limpezime pe Hristos şi urmărirea Elisabetei, pot fi regăsite pe peretele vestic. Pe lângă aceste teme, în această biserică, mai putem vedea, coborârea în Iad şi transformarea lui Hristos. Mai departe, în biserica din El Nazar se mai află pictura împăratului Constantin şi a mamei acestuia, Elena.

VALEA GÖRKÜNDERE

La Valea Görkündere se poate ajunge pe o potecă îngustă care leagă satul Görkündere şi Muzeul în aer liber Görkündere. Este o vale foarte ciudată din cauza hornurilor şi a formaţiunilor de stâncă. Această vale nu poate fi vizitată cu maşina şi este singurul loc cu plantaţii de vie şi de floarea soarelui din acestă zonă stâncoasă, lăsându-i fiecărui vizitator un aer de prospeţime.

VALEA KÎLÎÇLAR

Această vale este situată între Valea Aktepe (Dealul Alb) şi Göreme. Valea Kîlîçlar este una dintre cele mai frumoase văi din Cappadocia, dar din cauză că aici nu se poate ajunge decât pe jos nu este vizitată foarte frecvent. La Kîlîçlar se află câteva biserici şi cea mai faimoasă dintre acestea este Biserica Kîlîçlar. Această vale este foarte des vizitată de fotografi, care încearcă să imortalizeze peisajul.Biserica Kîlîçlar este denumită “Biserica Oglindită”. Ea are un plan în formă de cruce grecească închisă şi este susţinută de patru stâlpi. Biserica este datată dinainte de secolul X. În domul central vom vedea Înălţarea lui Hristos şi pe pandantivele de pe dom vom vedea figurile celor patru evanghelişti. Tot aici vom vedea numeroase scene biblice, pe arcurile care încercuiesc domul şi figuri de sfinţi alături de cele ale clericilor din Cappadocia. Biserica Kîlîçlar este semnificată datorită dimensiunilor sale şi datorită picturilor, distingându-se dintre toate bisericile construite în secolul X.

MUZEUL ÎN AER LIBER DE LA GÖREME

Aşezarea Göreme a fost luată în zilele noastre sub protecţia unui muzeu în aer liber. Bisericile săpate în stâncă de aici, refrectoriile şi casele, indică faptul că, Göreme a fost o întinsă aşezare monastică, începând cu secolul IX. Abundenţa clădirilor cu specific religios indică importanţa acestei convenţii de la Göreme ca centru monastic şi ca aşezare agricolă.

Numai una dintre bisericile de la Göreme datează dinainte de secolele VI-VII, în timp ce, celelalte au fost construite în cea de-a doua jumătate a secolului IX, când această aşezare a început să prospere. Majoritatea bisericilor din Göreme sunt micuţe şi au o singură încăpere, dar două dintre acestea, se disting clar de celelalte. Acestea sunt Biserica Kîlîçlar şi cea de-a doua este Biserica Tokalî, construită în secolul X şi care are o serie de exemple remarcabile de artă picturală bizantină.

Ne vom întâlni cu “perioada de aur” a artei bizantine în “bisericile cu pilaştrii” din secolul XI, perioadă în care, bisericile erau decorate cu picturi fabuloase. Bisericile din secolul XI diferă de restul bisericilor din cauza temelor religioase prezente în picturi şi din cauza arhitecturii şi ele reprezintă aşa-numita artă aristocratică din secolul XI. Temele acestor picturi, iconografia acestora şi detaliile decoraţiilor florale sunt asemănătoare şi de aceea creează impresia că această repetiţie provine din acelaşi studio al unui artist. Figurile umane sunt realizate cu delicateţe şi sunt de obicei îmbrăcate în mantii, fiind reprezentate cu precizie structurile corpului. Feţele au o figură tristă şi afectată. Pe lângă aceste detalii, se poate remarca faptul că, distribuirea pe pereţi a picturilor religioase este perfectă.
Deoarece pe văile Göreme, Kîlîçlar şi El Nazar se află un număr mare de biserici nu va fi uşor să le vizitaţi decât în câteva zile. Cu toate că nu se ştie cu exactitate când a luat sfârşit viaţa monastică pe aceste văi, se ştie că, o parte dintre aceste biserici au fost construite după secolul XI.
Dormitoarele, băncile, mesele şi camerele de depozitare sculptate în piatră, din vecinătatea acestor biserici, arată că aici au existat mici unităţi monahale. Vom vedea de asemenea, numele înscrise pe picturile din secolele XVIII şi XIX şi acest fapt, indică faptul că, bisericile din Göreme au fost vizitate de pelerini şi că, aceşti pelerini şi-au sculptat propriile nume pe pereţi.

MĂNĂSTIREA DE MAICI

Marele masiv de piatră din dreapta intrării în Muzeul în aer liber din Göreme este numit “Mănăstirea de maici”. Biserica, refrectoriul şi tunelurile în patru nivele de pe acestă stâncă arată că acest loc a fost o mănăstire. O scară de metal ne conduce până la o sală de mese foarte bine conservată, care are o frumoasă masă cioplită în piatră.

În acest masiv stâncos vom vedea rămăşiţele a patru biserici, iar în cea care este plasată cel mai aproape de sala de mese, care are trei apside, vom vedea scene de la Naşterea lui Hristos, care sunt foarte bine realizate. Mai departe, vom vedea scene din viaţa Sfântului Georgius din Cappadocia şi, pe peretele sudic al bisericii, vom vedea martirajul acestuia.

A doua biserică situată în acest masiv stâncos este Biserica Maicilor, de unde acest loc îşi trage şi numele. Biserica Maicilor are un plan în cruce grecească şi domul central al acesteia este aşezat pe patru pilaştrii. Singura pictură care există în această biserică îl reprezintă pe Isus Hristos stând.

BISERICA ELMALÎ (BISERICA MĂRULUI)

Biserica Elmalî are patru pilaştrii şi trei apside. Intrarea iniţială care era situată pe latura sudică nu mai este folosită astăzi. Scenele religioase sunt distribuite foarte des pe arcuri, domuri şi pereţi. În apsida centrală vom vedea imagini ale Fecioarei Maria, Isus Hristos şi Sfântul Ioan Botezătorul.

Figura lui Isus Hristos din domul central, care este sprijinit de patru coloane subţiri, este înconjurată de pandantive cu figurile celor patru evanghelişti. Vom regăsi aici şi picturi care-i reprezintă pe arhangheli, pe micuţul dom şi, pe cupola sudică vom vedea Înălţarea lui Hristos. Distribuţia scenelor este următoarea:

Apsida stângă: Fecioara Maria şi Isus Hristos; deasupra apsidei stângi: Înmormântarea lui Hristos; apsida centrală: Fecioara Maria, Isus Hristos şi Sfântul Ioan Botezătorul; apsida din partea dreaptă: Arhanghelul Mihail; deasupra apsidei din dreapta: Cina cea de Taină; peretele nordic: naşterea lui Hristos şi sosirea în Ierusalim; peretele vestic: însănătoşirea lui Lazăr, Fecioara Maria, Apostolii şi Botezul; peretele sudic: Transformarea lui Hristos, Crucificarea şi Coborârea în Iad.

BISERICA SF. BARBARA

Biserica Barbara este una dintre cele mai controversate şi disputate biserici din acestă regiune, datorită frescelor sale. Domul central al acestei biserici este susţinut de două coloane şi colţurile zidurilor. Planul ei se aseamănă cu cel al Bisericii Çarîklî, cu intrarea pe o latură şi cu trei apside. Cu toate că este foarte devastat, pavajul de la intrare poate fi încă remarcat. Vom vedea în apsida centrală figuri ale lui Hristos.

Cei doi sfinţi faimoşi din Cappadocia, Georgius şi Theodorus, sunt pictaţi ucigând un balaur, pe peretele nordic, care este situat în faţa intrării. Figura Sfintei Barbara, care i-a dat şi numele bisericii, poate fi văzută pe peretele vestic Ceva mai departe sunt inscripţii care-i numesc pe Falibon şi Leon drept constructori ai acestei biserici. Cercetătorii şi turiştii au discutat deseori despre picturile din Biserica Barbara, încă de mult, deoarece, importanţa acesteia rămâne încă necunoscută. Mai departe, pe lângă cedrii stilizaţi şi cocoşul, care simbolizează trădarea Sfântului Petru, vom vedea picturile de pe peretele nordic, acestea simbolizând botezarea diferitor persoane.

În întreaga biserică vom vedea o serie de cruci şi de simboluri misterioase. Aceste forme diagramatice, asemănătoare unor cruci, triunghiuri, coloane, medalii şi animale neidentificate, au fost pictate, probabil, de primii săpători în stâncă şi aveau probabil, scopul de a-i proteja pe aceştia de spiritele stâncii. Mai sunt şi alte interpretări care avansează ipoteza că Biserica Barbara datează dinainte de perioada iconoclastică, periodizare care este justificată prin aceste figuri misterioase.

BISERICA SARPELUI

Planul acestei biserici dreptunghiulare, care este acoperită de o boltă-închisă (sau o nişă boltită), nu este dreptunghiulară ca a celorlalte biserici. La capătul sudic al acestei biserici se află o încăpere săpată în stâncă. Picturile din Biserica Şarpelui nu urmăresc o anumită secvenţialitate, ci sunt reprezentări pictate sub formă de lambriuri separate.

Numele acestei biserici provine de la balaurul care a fost ucis de faimoşii sfinţi din Cappadocia, Georgius (Gheorghe) şi Theodorus (Teodor) şi scenele cu aceştia pot fi găsite la stânga intrării. Imediat după acestă pictură vom vedea portretele împăratului Constantin şi a mamei lui, Elena, care au descoperit crucea originală a crucificării, în Ţara Sfântă. Constantin a fost primul împărat roman care s-a convertit la creştinism şi există multe legende şi povestiri din viaţa lui privitor la simbolul crucii şi la creştinism. Acest împărat şi mama sa, apar deseori în temele picturale din bisericile din Cappadocia.

După acestă pictură vom vedea frescele Sfântului Onuphrius (Onofrei), Sfântului Toma şi a Sfântului Vasile. Conform legendei, Sf. Onofrei a fost un cleric care a trăit 60 de ani în deşertul egiptean. Sf. Onofrei a ajuns în legendele locale, deoarece se crede că el a fost iniţial o femeie, care s-a transformat în bărbat în momentul în care a dorit să-şi dedice viaţa creştinismului.

BISERICA ESKI TOKALÎ

Această biserică este cea mai mare dintre toate bisericile din Cappadocia şi este de fapt compusă din două biserici construite în perioade de timp diferite. Prima dintre acestea este Eski Tokalî, care a fost construită în secolul X şi care este acoperită de un acoperiş boltă-închisă. Această biserică a fost clasificată de specialişti drept o “biserică arhaică”, din cauza picturilor care se regăsesc în această biserică şi care se succed una după cealaltă, ca un film. Se presupune că aceste picturi au fost realizate de o echipă de pictori care au pictat în acelaşi tip şi alte biserici din regiune. În aceste picturi pot fi distinse influenţe prebizantine, bizantine şi estice. Mâinile, braţele şi mişcările trupurilor sunt stilizate, urmând o schemă unică.
Distribuţia scenelor care pot fi văzute în acestă biserică sunt următoarele… Pe latura sudică a bolţii închise (pe partea dreaptă de la intrare) putem distinge mai întâi, scene pictate în secţiunea cea mai înaltă din interior; scenele reprezentate aici sunt: Buna Vestire, drumul spre Betlehem, Naşterea lui Hristos şi scena când Isus transformă apa în vin.

În secţiunea din mijlocul bisericii pot fi văzute picturi care reprezintă: închinarea Elisabetei şi Ioan fiind copil, teme care tratează viaţa, Sf. Ioan Botezătorul şi nunta din Canaan. Urmează o serie de scene reprezentate în partea inferioară a secţiunii, care cuprind următoarele scene: Cina cea de Taină, judecarea făcută de Pilat din Pont şi Drumul Golgotei (Calvarul lui Hristos).

Picturile care pot fi văzute în secţiunea nordică a bolţii bisericii reprezintă: cei trei magi de la răsărit, masacrarea pruncilor, fuga din Egipt şi uciderea lui Zaharia. În secţiunea din mijloc a aceleiaşi porţiuni de zid, putem vedea următoarele picturi: Isus transformând apa în vin, vocaţia apostolilor, înmulţirea pâinii, vindecarea orbului şi însănătoşirea lui Lazăr. Scenele reprezentate în partea inferioară reprezintă: Crucificarea, Isus coborât de pe Cruce, Înmormântarea, o femeie în peşteră (în Sfântul Mormânt), coborârea în iad şi Înălţarea lui Hristos.

BISERICA YENI TOKALÎ

Bisericile Eski şi Tokalî formează împreună o formă de “T”. Distribuirea scenelor religioase pe bolţi, arcuri şi pereţii din Biserica Yeni Tokalî demonstrează o minunată armonie. Această a doua biserică, respectiv Yeni Tokalî, are un “plan transversal” în care apsidele sunt plasate de-a latul peretelui cel lung. Planul transversal, care a fost folosit în construirea acestei biserici, a fost aplicat pentru prima dată în Mesopotamia şi a fost adoptat în regiunea Anatoliei ceva mai târziu. Biserica Yeni Tokalî a fost construită între 950 şi 960 d.Hr şi este o expresie a “vârstei de aur” a “Renaşterii Macedonene” în Imperiul Bizantin. O inscripţie de pe apsida nordică, ne informează asupra faptului că, realizatorul picturilor din această biserică a fost Nicephoros şi constructorii lăcaşului au fost Constantin şi Leon.

Culorile folosite la realizarea picturilor şi stilul de realizare sunt în mod clar diferite de cele din Biserica Eski Tokalî. Figurile din această biserică sunt alungite, mult mai frumoase şi mult mai elocvente. Culoarea de bază folosită în acestă biserică este un extraordinar albastru-marin şi temele reprezentate aici sunt similare cu cele din prima biserică, fiind însă întunecate şi mult mai elegante.

Distribuirea scenelor picturale este următoarea: pe apsida dreaptă se află Isus şi Îngerii, Maria din Egipt şi ospitalitatea lui Abraham. În apsida principală: Crucificarea, Isus cărându-Şi Crucea şi coborârea în Iad. Scenele de pe boltă sunt următoarele… În secţiunea din mijloc (de pe latura estică): Înălţarea lui Hristos şi Isus înconjurat de Fecioara Maria şi de apostoli; pe latura vestică poate fi văzută binecuvântarea apostolilor.

Urmează latura sudică, unde putem vedea “Pentacosta”. În această pictură, apostolii sunt reprezentaţi pe două rânduri. Pe latura de sud-est putem vedea o pictură ce reprezintă numirea celor şapte noi preoţi. Mai departe, sunt reprezentaţi apostolii părăsind Ierusalimul, îndreptându-se spre tărâmurile îndepărtate.
Pe latura nord-estică vom vedea vizita, Buna Vestire şi Isus transformând apa în vin. În fine, pe latura nord-vestică vom vedea Naşterea lui Hristos şi pe cei trei magi.

Pe frescele din partea de nord îi vom deosebi pe Sf. Ioan Botezătorul, Satana încercând să-l ademenească pe Hristos şi Isus împreună cu primi săi apostoli. Mai departe, vom vedea pe frescele din partea estică, însănătoşirea omului orb, vindecarea leprosului, vindecarea copilului văduvei şi însănătoşirea bărbatului cu braţul paralizat.

Între picturile de pe latura sudică vom distinge vindecarea fiicei lui Jarius, vindecarea paralizatului, sosirea în Ierusalim şi Cina cea de Taină.

BISERICA ÎNTUNECATĂ

Biserica Întunecată şi complexul monastic este cel mai faimos lăcaş dintre bisericile cu pilaştrii din Muzeul în aer liber Göreme. Această biserică este alcătuită dintr-un complex de clădiri distribuite în jurul unei mici curţi interioare. Clădirile, majoritatea săpate în stâncă, sunt situate în partea sudică a curţii şi au două niveluri. Majoritatea cercetătorilor, care au studiat această zonă, sunt de părere că Biserica Întunecată a fost prima biserică în care s-a folosit metoda construcţiei pe pilaştrii. De asemenea, stilul în care a fost construită această biserică, demonstrează faptul că, bisericile Elamalî şi Çarîklî au fost construite în aceeaşi perioadă şi de aceeaşi persoană. Picturile din Biserica Întunecată s-au conservat foarte bine, deoarece acestea au fost afectate prea puţin de lumina zilei, ceea ce nu a provocat deteriorarea şi decolorarea imaginilor. Planul acestei biserici este cel al crucii greceşti închise, cu patru coloane şi şase cupole. Tot aici se află şi o cameră săpată în stâncă şi un nartex dreptunghiular acoperit de o boltă închisă.

În nartex vom vedea Înălţarea lui Hristos şi rugăciunea apostolilor. Isus este aşezat pe un curcubeu dublu şi este purtat de patru îngeri. Distribuţia scenelor pictate este următoarea… În apsa centrală se pot vedea picturile Fecioarei Maria, Isis Hristos şi Sf. Ioan Botezătorul. În apsa nordică este pictată Fecioara Maria, în timp ce, pe domul central se află Isus Hristos, medalioane cu îngeri şi sfinţi în pandantive.

În bolta-închisă (sau nişă boltită) de pe latura sudică este descrisă trădarea lui Iuda, iar în bolta similară de pe latura nordică se află Naşterea lui Hristos şi adorarea celor trei magi. Bolta vestică descrie sosirea în Ierusalim.

Peretele de pe latura vestică descrie însănătoşirea lui Lazăr, Transformarea în Înger a lui Hristos şi Botezul. Peretele nordic are fresce cu drumul spre Betlehem, Naşterea lui Hristos, cu Matei şi Sfântul Ioan. Peretele sudic are picturi cu o femeie la mormânt, Crucificarea şi cu cei trei evrei aruncaţi în foc. În fine, pe peretele estic vom vedea Cina cea de taină, pe Luca şi pe Matei.

BISERICA ÇARIKLI
(BISERICA CU SANDA)

Această biserică este situată pe vârful unei stânci mari din Muzeul în aer liber din Göreme şi se poate ajunge la ea urcând pe o scară cu trepte de metal, construită în zilele noastre. O parte dintre picturile religioase din această biserică, parţial ruinată, se află încă într-o condiţie bună. Camera de mese, situată în dreapta, lângă biserică, indică faptul că, în acest loc a existat un complex monastic, similar cu celelalte. În acest refectoriu se află, în spatele mesei de piatră, Pictura Cinei cea de Taină, care s-a păstrat în condiţii foarte bune. Planul de construcţie al bisericii este cel al crucii greceşti închise şi bolta (domul) centrală este susţinută de două coloane, pe latura estică, şi de colţurile zidurilor pe latura de vest. Se presupune că numele interesant al acestei biserici (biserica cu sanda) provine de la o amprentă a unui picior de pe podea, susţinându-se că biserica a fost construită datorită acestei amprente. Elemente interesante despre această biserică pot fi regăsite pe peretele vestic. Printre acestea, vom numi scenele care-i arată pe constructorii bisericii şi inscripţia săpată care cuprinde cuvintele “Crucea Sfântă”. Ceva mai încolo este reprezentată o figură cu un turban pe cap.

Distribuirea scenelor picturale din biserică sunt următoarele… În apsa centrală îi vom vedea pe Isus Hristos, Fecioara Maria şi pe Sf. Ioan Botezătorul, în timp ce în apsa nordică vom vedea picturi cu Maria şi Isus, deasupra cărora se află o pictură cu tema ospitalităţii lui Abraham. În apsida sudică se află figura lui Gabriel.

În domul central (bolta centrală) îl vom vedea pe Isus şi, în nişte medalioane, o serie de îngeri.

BISERICA ASCUNSĂ

Această biserică, descoperită în 1957, are acest nume din cauză că este foarte dificil de ajuns la ea. Biserica a fost construită în secolul XI şi este situată pe o înălţime dintre Göreme şi Valea El Nazar. Biseica are un plan transversal, la fel cu Biserica Tokalî, şi are doi pilaştrii.

Una dintre picturile din acestă biserică, foarte bine conservată, o arată pe Sf. Veronica, cu faţa acoperită. Această biserică se mai distinge prin crucea mare şi foarte ornată, care acoperă cupola şi care putea fi văzută în bisericile timpurii.

ÇAVUSIN

Vechiul sat Çavuşin, care este acum pustiu din cauza stâncilor care se prăbuşesc, este una dintre cele mai interesante aşezări din Cappadocia. Casele din Çavuşin, care au toate faţade decorate minunat, sunt martore tăcute ale trecutului grandios al acestei aşezări.

BISERICA SF. IOAN BOTEZĂTORUL

Această biserică este situată pe vârf, în fortăreaţa Çavuşin şi are o faţadă cu coloane duble, care pot fi văzute din orice poziţie. Este una dintre cele mai vechi biserici din această regiune şi are nişte picturi unice, care pot fi văzute numai în bisericile timpurii. Se presupune că această biserică a fost construită în secolul V şi astăzi este în mare parte distrusă. Vom vedea picturi cu scene care descriu decapitarea Sf. Ioan Botezătorul, dansul Salomeei şi sărbătoarea lui Irod. Tot în acestă biserică a fost păstrată mâna Sf. Ieronim. Sf. Ieronim s-a născut în Cappadocia şi a fost ucis de Malatya în perioada împăratului Diocletian. Această biserică a fost importantă în perioada bizantină, astfel încât, rămăşiţele sfinte aparţinând Sf. Ieronim au fost păstrate aici şi lăcaşul a fost decorat elaborat.

BÜYÜK GÜVERCINLIK
(MARELE CUIB DE PORUMBEI)

A doua biserică, în ordinea importanţei, din Çavuşin este “Büyük Güvercinlik”, care a fost construită pentru şi dedicată împăratului Nichefor Focas. A fost construită în timpul “Renaşterii Macedonene” şi are un singur naos. A fost construită în memoria vizitei lui Nichefor Focas, şi din acest motiv este foarte importantă. Îl putem vedea reprezentat pe împărat împreună cu familia sa într-o pictură din apsa nordică.

GÜLLÜDERE SI KÎZÎLÇUKUR

Un drum care pleacă din Çavuşin ne va duce în două minunate văi ale Cappadociei. Bisericile vechi şi formaţiunile stâncoase situate printre copaci şi câmpuri ne transpun într-o lume de mister pe care nu am mai descoperit-o niciodată. Güllündere este una dintre aceste văi unde vom găsi cinci biserici. Una dintre aceste biserici are o inscripţie în care apare numele împăratului Constantin Porfirogenetul şi, din acest motiv, poate fi datată. Celelalte biserici din Güllüdere au fost construite în secolele VII-X. Valea Kîzîlçukur este de asemenea un loc deosebit, care trebuie vizitat, în special pentru Bisericile foarte bine conservate Sf. Ana şi a Crucii, care sunt situate una în faţa celeilalte, la capătul văii, unde populaţia îşi căuta refugiu în timpul raidurilor arabe.

PASABAG

Formaţiunile geologice specifice Cappadociei, hornurile ciudate (sau vrăjite), pot fi foarte bine observate în Valea Paşabagî, care se află în apropiere de Zelve. Hornurile “vrăjite” de la Paşabagî, cu două sau trei “pălării” formează un peisaj neobişnuit şi se înalţă în zilele noastre printre culturi de vie şi câmpuri cultivate cu floarea soarelui.

Aceasta a fost reşedinţa călugărilor asceţi din perioada bizantină. Traversând această zonă ne vom imagina scene luate din viaţa Sf. Simion, care se spune că a trăit în vârful unui pilastru în perioada bizantină, obţinând astfel o faimă deosebită.

MUZEUL ÎN AER LIBER DE LA ZELVE

Zelve este o aşezare ale cărui case au fost săpate în stâncă şi ne demonstrează modul în care omul se poate adapta perfect în natură. Drumul dinspre Paşabagî ne conduce printr-un teren arid de sol vulcanic şi ne duce la Zelve, care astăzi este protejată de un muzeu în aer liber.

Trei văi naturale, formate prin eroziunea stâncilor şi înconjurate de pietre uriaşe şi sute de case, biserici, tuneluri şi biserici săpate în stâncă îi creează vizitatorului o imagine de neuitat. Locuitorii din vechime, care au sculptat cu îndemânare solul vulcanic pentru a se proteja de frig în timpul iernilor şi de căldură vara, au înălţat case, biserici, mănăstiri în acest mod, timp de sute de ani.

Bisericile din Zelve, picturile care au fost devastate de-a lungul timpului, au fost construite şi realizate în perioada iconoclastică şi după aceea. Majoritatea acestor biserici sunt decorate cu simboluri în formă de cruce, peşte, struguri, continuând astfel prin aceste simboluri paleocreştine tradiţia vechii iconografii bizantine. În această regiune nu există biserici în care să existe picturi religioase, ceea ce confirmă ipoteza că locuitorii din Zelve au fost împotriva reprezentărilor picturale chiar şi după mişcarea iconoclastă din secolul VIII. Cele câteva biserici în care pot fi întâlnite picturi au fost construite după criza iconoclastă.
Nu putem ajunge direct în prima vale din Zelve din cauza stâncilor prăbuşite, dar un drum care porneşte din cea de-a doua vale ne duce în acest loc magnific, de o dimensiune impresionantă. Pe acest drum vom observa Biserica Geyikli (Biserica cerbilor) unde atenţia ne va fi atrasă de o cruce uriaşă şi picturi cu cerbi şi căprioare.

Casele săpate în stâncă din Zelve au fost locuite până în timpuri apropiate de zilele noastre şi, o moschee săpată în stâncă din prima vale şi adăugirile arhitectonice, realizate din ciment, sunt o evidenţă asupra unui trecut lung. O specialitate a Zelvei, care va atrage precis atenţia turiştilor, este prezenţa a nenumărate cuiburi de porumbei, care pot fi văzute clar în prima vale.

Porumbeii au jucat un rol important în viaţa locuitorilor acestor locuri, care se hrăneau cu carnea acestora şi foloseau excrementele acestora. Şi desenele care înconjoară aceste cuiburi sunt realizate delicat şi cu grijă şi sunt foarte variate, putând fi ele însele subiectul unei observaţii separate.

În cea de-a treia vale, care nu este vizitată foarte des, vom găsi Biserica Strugurilor care are două holuri şi a fost construită înainte de perioada iconoclastă şi Biserica Crucii, aceasta fiind construită mai târziu.

VALEA DERBENT

Această vale este situată între Avanos, Zelve şi Ürgüp şi este numită “valea roz” din cauza culorii solului din această regiune. Drumul cel nou taie valea, oferindu-i vizitatorului posibilitatea de a vedea frumuseţile din zonă. Această vale se numeşte “Devrent”, în vernaculară, şi este foarte apropiată din punct de vedere al formaţiunilor stâncoase cu hornuri vrăjite. Această vale nu a fost locuită niciodată şi din această cauză aici nu vom vedea case sau biserici. Vizitatorii pot părăsi drumul principal şi pot coborî de pe culme pentru a vedea mai bine hornurile ciudate, care au forme diferite.

AVANOS

Avanos a fost denumit în antichitate Venessa şi a fost o aşezare importantă. Se estimează că numele acestui oraş provine de la “Vanessa”, care a fost denumirea romană a acestui loc. Rămăşiţele din perioadele hittită veche şi hittită mijlocie au fost descoperite în acest loc în urma săpăturilor arheologice efectuate în Topaklî Höyük, în apropiere de Avanos. Deoarece tot aici au fost descoperite urme ale cultului lui Zeus şi mausolee elenistice, putem deduce că localitatea Avanos a fost o importantă aşezare şi în alte perioade de timp.

Oraşul a fost condus de turcii seldjukizi, după perioada bizantină şi, după seldjukizi, acesta a devenit o parte a Imperiului Otoman, în 1466. Avanos are două moschei rămase din timpul perioadelor seldjukidă şi otomană. Cea rămasă din timpul seldjukizilor este Moscheea Alaeddin şi cea otomană este Moscheea Yeraltî (subterană), care deşi nu are inscripţii, a fost datată din secolul XVI.

Avanos este împărţit în două de râul Kîzîlîrmak, care este cel mai lung râu din Anatolia. Această localitate este renumită pentru realizatorii de covoare şi pentru olari. Arta olăritului se întinde până în vremuri vechi, din timpul hittiţilor şi este foarte dezvoltată în regiunea Avanos. Populaţia locală foloseşte pământul de pe malurile râului Kîzîlîrmak, care este amestecat cu nisip şi lut, şi creează substanţa necesară realizării oalelor.

Dezvoltarea tehnologică, care a condus la folosirea frigiderelor şi formarea reţelelor de conducte pentru alimentarea cu apă au provocat declinul importanţei oalelor. Cu toate acestea, realizarea de oale reprezintă în continuare o sursă de venit.

UÇHISAR

Vârful uneia dintre formaţiunile stâncoase naturale din Cappadocia este fără îndoială fortăreaţa Uçhisar. Recomandăm vizitarea acestui loc şi a frumuseţilor naturale care îl înconjoară. Ceea ce locuitorii numesc în prezent “fortăreaţă” este de fapt un complex format din două stânci gigantice, care este înconjurat de stânci mai mici şi care arată ca nişte turnuri. Aceste uimitoare formaţiuni geologice din Cappadocia, care pot fi numite “oraşul – fortăreaţă”, şi unde localnicii din vechime se refugiau, are două sectoare, care poartă numele de Uçhisar şi Ortahisar.

Masivul stâncos de la Uçhisar a fost locuit atât în perioada bizantină, cât şi în timpul Imperiului Otoman, şi putem vedea urmele unei aşezări chiar şi în zilele noastre. Populaţia a trăit în fortăreaţa Uçhisar şi în împrejurimi până în zilele noastre, dar această regiune a trebuit să fie părăsită din cauza eroziunii stâncilor. Uçhisar îi impresionează pe vizitatori prin peisajele oferite de frumoasele formaţiuni stâncoase, frumoase văi şi de un extraordinar castel.

ORTAHISAR

Ortahisar a fost ridicată în jurul unui mare masiv stâncos, care se înalţă în formă de castel. Chiar şi vârful acestui castel, unde se poate ajunge pe jos, a fost iniţial construit pentru scopuri militare şi civile. Priveliştea asupra oraşului şi a regiunii înconjurătoare, care poate fi urmărită de pe cel mai înalt punct din Uçhisar este unică. Amatorii şi iubitorii de panorame sunt sfătuiţi să meargă de-a lungul râului, să treacă peste un pod de piatră şi apoi să urce pe înălţime pentru a se bucura de privelişte. Imaginea care poate fi văzută asupra Ortahisar, din acest punct, cuprinde toate casele tradiţionale realizate din piatră, care înconjoară masivul stâncos. Bisericile şi mănăstirile din valea aflată în apropierea oraşului sunt o evidenţă clară a trecutului cultural al acestui oraş.

Biserica Canbazli

Aceasta este una dintre rarele biserici, pe care preotul Jerphanion nu le-a cercetat. Este cunoscută şi sub numele de “Aşagi Bag”.

Biserica este situată în partea inferioară a castelului Ortahisar şi este deschisă vizitatorilor numai pe seară. Are un plan în formă de cruce grecească. Cu toate că picturile din acestă biserică sunt asemănătoare cu cele ale bisericilor din Göreme, nu este uşor de estimat data înălţării acestui lăcaş de cult.

Mănăstirea Hallaç

Această mănăstire este situată la nord-est de Ortahisar. Este compusă din diferite clădiri care înconjoară o curte interioară. În biserica din acest complex monahal, care a fost dedicată lui Vasile cel Mare, se află picturi murale realizate între secolele X şi XI. Camerele mormântului (Sfântul Altar) şi bucătăria sunt evidente şi, într-o altă încăpere, se află o pictură a unui om cu braţele deschise.

Bisericile de pe pârâul Balkan

Pârâul Balkan trece la doi kilometri distanţă de Ortahisar şi se poate ajunge aici pe jos sau călare pe măgari. Bisericile de pe valea pârâului Balkan datează din perioada iconoclastică, ca şi din perioada arhaică. Bisericile sunt importante din cauză că sunt prezentate exemple de artă bizantină din cele două perioade amintite mai sus şi chiar din timpuri dinainte de aceste perioade.

ÜRGÜP

Ürgüp era denumit în antichitate “Assiana” şi a fost o aşezare importantă încă din acele timpuri. A primit numele de “Başhisar” (castelul Principal) în perioada seldjukidă şi este situat la 18 kilometri de Nevşehir. Este unul dintre cele mai drăguţe oraşe din regiune şi are un castel splendid chiar în centrul oraşului, care este realizat în stil arhitectonic turcesc. Alături de acest castel se află case din stânci, săpate în munte în timpul perioadelor bizantină şi otomană. Tot aici se mai află case din piatră de Ürgüp, cu faţade ornate, care sunt foarte atractive. Aici putem de fapt să vedem cele mai frumoase case din întreaga regiune Ürgüp.

Aici mai pot fi menţionate o serie de monumente din perioada turcă, cum ar fi: Castelul Kadî, Moscheea Karamanogullarî, Mausoleul Altîkapî, Biblioteca Tahsinaga. Principala sursă de venit a localnicilor din această zonă sunt hotelurile din Ürgüp, stabilimente turistice şi magazine.

MUSTAFAPASA

Mustafapaşa este o aşezare situată la 6 kilometri distanţă de Ürgüp. Principala atracţie o constituie aici bisericile, construite de la sfârşitul perioadei bizantine, casele decorate cu figuri de animale şi desene cu luptători, caravanseraiuri construite în perioada otomană, case de piatră şi biserici în stâncă. Moştenirea culturală a acestui oraş arată clar că Mustafapaşa a fost unul dintre cele mai importante oraşe în perioadele bizantină şi otomană.
Una dintre bisericile din acest oraş a fost construită în secolul XIX şi este ultima biserică săpată în stâncă, ceea ce o face foarte deosebită.

VALEA SOGANLÎ

Această vale este situată la 34 de kilometri de Ürgüp şi este faimoasă datorită frumuseţilor sale naturale ca şi datorită bisericilor de aici. Cuiburile de porumbei de la Soganlî, frescele din biserici create de cei mai buni artişti ai timpului, stâncile cizelate până la ajungerea în formă de biserică şi un peisaj natural unic sunt numai câteva dintre motivele care se declară în favoarea vizitării acestei văi.

Populaţia a trăit în această vale încă din timpurile de început ale creştinismului, dar bisericile datează doar din secolele IX-XIII. Data exactă a construirii pentru unele dintre aceste biserici este cunoscută şi din această cauză aceste date pot ajuta la estimarea datei construcţiilor pentru alte biserici din Cappadocia. Bisericile din Soganlî au un tip diferit de arhitectură şi o iconografie deosebită faţă de alte biserici. Din această cauză ele se bucură de o importanţă specială printre bisericile din această regiune.

În special “bisericile boltite”, la care stâncile au fost cizelate în exterior pentru a imita cât mai mult bisericile obişnuite, realizate din piatră. Aceste biserici sunt unice în întreaga Cappadocie. Picturile care pot fi văzute în unele dintre aceste biserici, la care cupolele şi timpanele sunt notabile şi s-au păstrat în mare parte.

Biserica Canavar

La fel cu alte biserici din regiune, această biserică este denumită aşa datorită balaurului ucis de Sf. Gheorghe şi este una dintre cele mai frumoase biserici din Cappadocia. Frescele sale datează dinainte de secolele XI şi XIII. Pe apse vom vedea figura lui Hristos, înconjurat de Fecioara Maria şi de Sf. Ioan Botezătorul. Vom vedea de asemenea picturi în care Isus împarte pâine şi vin apostolilor săi. Scene din “Judecata de Apoi”, foarte detaliate şi foarte bine realizate, pot fi văzute pe bolta de deasupra naosului.

Biserica de la Karabaş (Cap Întunecat)

Această biserică a fost construită în 1660-1661. O inscripţie lungă ne informează asupra faptului că, această biserică a fost înălţată în timpul împăratului bizantin Constantin Dukas şi a fost chemat aici, cel mai bun artist din acele timpuri pentru a decora lăcaşul. Această biserică, care a fost construită în perioada de început a sosirii turcilor seldjukizi în Anatolia, a fost pictată de cel mai talentat artist sau artişti din epocă.

Cea mai importantă scenă din biserică este pictura în care Hristos este reprezentat împărţind pâine şi vin apostolilor săi. Această pictură este plasată adânc în biserică, într-o nişă. Pe lângă acestă pictură, vom vedea în biserică, de asemenea, scene cu Naşterea, Intrarea în Templu, Crucificarea şi coborârea în Iad.

Bisericile cu Boltă

Aceste trei biserici sunt realizate prin cioplirea unor stânci conice, imitând bisericile obişnuite realizate din piatră. Aceste construcţii sunt de neuitat pentru toţi vizitatorii. Aceste biserici au cupole înalte şi picturile din interiorul lor au fost realizate în majoritate în secolul X.

Cea mai importantă dintre aceste biserici este Biserica Ascunsă, unde picturile sunt devastate în totalitate, dar s-au menţinut însă scene care-i reprezintă pe Sf. Petru şi Sf. Paul. Picturile îi arată pe aceşti sfinţi cu împăratul Nero. Scenele cu torturarea sfinţilor Petru şi Paul sunt foarte rare în Cappadocia şi din această cauză sunt foarte importante.

Biserica Barbara

Inscripţiile din acestă biserică ne povestesc că acest lăcaş a fost construit în primul sfert al secolului XI. Sfântul patron al acestei biserici a fost Sf. Vasile, care se pare că a fost conducătorul religios al acestei regiuni. Cercetările au ajuns la presupunerea că acestă biserică este un produs al fazei de tranziţie între “bisericile arhaice”, în care imaginile picturale erau desfăşurate ca o bandă desenată şi “bisericile cu pilaştrii” din Cappadocia.

Vom vedea aici, scene cu cei şapte păstori adormiţi din Efes, naşterea lui Hristos, testul cu apa şi coborârea în Iad.

KAYSERI (Caesareea)

Kayseri este situat pe una dintre laturile câmpiei care este udată de Karasu (Pârâul Negru) şi la nord este mărginită de Muntele Erciyes. Acesta este un viu centru comercial, foarte bine cunoscut în zilele noastre pentru industria textilă, a zahărului şi a reparaţiilor de avioane. Kayseri a fost locuit încă din vremurile de început ale istoriei şi vom vedea o evidenţă a acestei lungi istorii în descoperirile arheologice ale cercetărilor făcute la Kültepe şi la Egriköy.

Urmărind acestă evoluţie, vom găsi vestigii de la începutul Epocii Bronzului, perioada coloniilor assiriene şi perioada hittită şi ceva mai recente, de când Kayseri şi regiunea înconjurătoare au fost numite Ţara Tabal, la sfârşitul perioadei hittite.

Kayseri a fost condus de assirieni şi apoi de mezi şi a devenit centrul satrapiei Cappadocia în anul 550, sub conducerea perşilor. În acea perioadă, acest loc se numea “Mazaka”. Kayseri a ajuns sub conducerea macedoneană după campania lui Alexandru cel Mare. După moartea acestuia, dinastia persană Ariarathes a devenit conducătoarea regatului independent al Cappadociei, cu capitala la Kayseri. Oraşul a fost numit “Eusebia” în timpul conducerii acestei dinastii. Dinastia Ariarathes a condus această regiune până în anul 90 î.Hr, când regele Pontului, Mithridates l-a impus pe propriul fiu pe tronul Cappadociei.

Romanii au preluat din nou controlul asupra Cappadociei în anul 66 î.Hr. Kayseri a rămas sub conducerea bizantină pentru sute de ani şi s-a confruntat frecvent cu invaziile arabilor. După bătălia de la Manzikert (din 1071) a devenit un important centru al Imperiului Seldjukid, dar a fost cucerit de cruciaţi, în 1097. Oraşul a fost condus apoi de Danişmendogullarî, care era un alt principat turcesc, apoi din nou de seldjukizi şi de mongoli după bătălia de la Kösedag, din 1243. Kayseri a trecut printr-o serie de războaie până când, în cele din urmă, a fost cucerit de otomani, în 1515.

Fortăreaţa de la Kayseri

Conform informaţiilor date de geograful din antichitate Strabon, Caesareea (al cărui nume modern este Kayseri) nu a avut în antichitate ziduri de apărare. Se estimează că primele ziduri ale acestei aşezări au fost construite probabil pentru a împiedica invaziile ce veneau dinspre est. Alte surse istorice, din secolul VI d.Hr, ne informează asupra faptului că, aceste ziduri au fost construite în timpul împăratului bizantin Iustinian.

Zidurile oraşului au fost întărite şi extinse consecutiv sub seldjukizi, sub Karamanoglu în perioada otomană şi din acestă cauză s-au distrus cu timpul datorită extinderii. Astăzi, fortăreaţa din Kayseri este compusă dintr-o citadelă interioară şi una exterioară şi este unul dintre cele mai minunate exemple de arhitectură turcă.

Ulu Camî (Marea Moschee)

O inscripţie din acest lăcaş ne informează asupra faptului că, Marea Moschee din Kayseri a fost construită între 1135 şi 1150. A fost cea mai mare moschee din Kayseri în timpurile când suprafaţa acesteia era de 1750 de metri pătraţi.

Moscheea are opt pieţe interioare, construite paralel cu nişele de rugăciune şi are două cupole. O şcoală (medresă) şi două încăperi pentru elevi au fost construite în apropierea moscheii.

Complexul Huand Hatun

Acest complex, care este compus dintr-o moschee, o şcoală, o baie şi un mausoleu, este unul dintre primele şi cele mai frumoase complexe de clădiri din Anatolia. Complexul a fost înălţat de mama sultanului seldjukid Alaeddin Keykubad, Mahperi Hatun, în 1238.

Moscheea Kurşunlu (Moscheea de plumb)

Acestă micuţă moschee a fost construită în întregime de faimosul arhitect otoman Sinan, în 1584. Cupola acestei moschei este acoperită cu plumb şi din acest motiv este numită Moscheea de plumb. Cu toate că este micuţă, acestă moschee este cel mai faimos monument din Kayseri.

Domul Revolver (Döner Kümbet)
Kayseri este cunoscut ca fiind un oraş cu mausolee. Cel mai faimos dintre acestea este Domul Revolver (în formă de cartuş), situat în partea de sud-vest a oraşului. A fost construit în 1276 pentru fiica sultanului Alaeddin Keykubad, Cihan Hatun. Este una dintre operele de artă seldjukide, realizată din stâncă tăiată, împodobită cu reprezentări de figuri de animale şi de plante.

Medresa Şifaiye (Şcoala medicală)

Un alt sultan din Imperiul Seldjukid, Gîyaseddin Keyhüsrev, a ordonat construirea acestei şcoli, între 1202 şi 1206. Este cea mai veche şcoală de medicină şi totodată, cel mai vechi spital construit în Anatolia în perioada seldjukidă.

Muzeul Arheologic

Acest muzeu cuprinde cele mai bune selecţii provenite de la monumentele din întreaga civilizaţie anatoliană. S-a încercat comprimarea consecventă în încercarea de a cuprinde întreaga istorie a Anatoliei. Acest muzeu, care a fost deschis în 1969 este unul dintre cele mai semnificative muzee regionale din Anatolia Centrală. În grădina acestui muzeu vom vedea o copie a monumentului Fractin, al cărui original se află la sud de Kayseri.
Un alt vestigiu important cuprins în acest muzeu este leul hittit memorial de la Göllüdag. În vitrinele de sticlă ale muzeului vom găsi faimoasele tăbliţe din Cappadocia, statuete ale zeiţei-mamă anatoliene, exemple de oale hittite, frumoasa frescă de la Imamkulu, care îl reprezintă pe zeul hittit al furtunilor, precum şi nenumărate monumente din perioadele elenistică şi romană.

SULTAN SAZLIGI

Acesta este o rezervaţie naturală de lângă Kayseri care cuprinde 251 de specii de păsări. Este unul dintre minunatele paradise pentru păsări din lume şi 20 dintre cele 72 de specii de aici sunt pe cale de dispariţie şi sunt protejate aici. Este de asemenea un loc unic, unde cocori, bâtlani, flamingo şi pelicani trăiesc aici împreună. Toate aceste păsări pot fi observate aici în voie, după luna februarie.

NIGDE

Nigde a fost fondat la periferia unei fortăreţe şi este plin de moschee, şcoli şi mausolee, ridicate în perioadele seldjukidă şi otomană. Cu toate că oraşul are o istorie foarte lungă, el s-a distins ca un centru urban important, abia la sfârşitul secolului XII. În perioada hittiţilor, Nigde a fost numit “Nahita” sau “Nikita”. A primit numele de Nigde după ce a fost fondată Republica Turcă (în 1923).
Sultanul seldjukid Alaeddin Keykubad a restaurat şi a revitalizat oraşul Nigde şi astfel acesta a devenit un important centru de cultură şi comerţ. Dar geograful arab, Ibni Batuta, care a vizitat Nigde în 1333, a consemnat că oraşul era foarte ruinat ca rezultat al războaielor dintre dinastia Karamanoglu şi mongoli. În anii următori conducătorii oraşului s-au schimbat în permanenţă, până în 1470, când s-a unit cu Imperiul Otoman, în perioada când acesta era condus de sultanul Mehmed II Cuceritorul. Monumentele seldjukide şi otomane din Nigde sunt relativ bine păstrate.

ESKI GÜMÜS
(VECHIUL ARGINT)

Aceasta este o biserică săpată în stâncă, situată în satul Gümüşler, acesta fiind la rândul său situat la nord-est de Nigde. Putem ajunge la acestă biserică mergând pe drumul care duce spre est, cale de 5 kilometri pe autostradă între Nigde şi Kayseri. Vom intra în curtea mănăstirii printr-un coridor lung. Această curte este înconjurată de numeroasele chilii ale mănăstirii. Frescele din biserică, din perioada prebizantină şi scenele nereligioase (care sunt un fel de scene de vânătoare) indică faptul că, acest lăcaş are o istorie foarte îndelungată.

Restaurarea acestui complex arată că frescele din acestă biserică au fost pictate de diferiţi artişti în diferite perioade. Frescele datează din secolele XI şi XII, iar Eski Gümüş este una dintre cele mai mari mănăstiri din acestă regiune.