Ghid turistic Atena
Democraţia ateniană – puterea poporului
Democraţia ateniană, cuvânt care în greaca veche însemna în mod literar “conducerea de către popor” era un experiment remarcabil. Această perioadă coincide cu hegemonia politică şi economică a Atenei în Grecia şi totodată cu înflorirea sa culturală. A rămas izvorul pentru viitoarele democraţii occidentale şi cu toate că îi pot fi aduse foarte multe critici a rămas un ideal de comunitate politică de libertate, egalitate şi autoguvernare efectuată de persoane. Sistemul nu a fost însă îmbrăţişat însă de întreaga comunitate, pentru că excludea două grupuri sociale largi, care împreună formau majoritatea populaţiei adulte: femeile şi sclavii.
Decizia lui Pericle de a decora Atena cu monumente rafinate, care s-au păstrat până în zilele noastre, a fost luată din motive politice. El dorea ca populaţia să participe la această reconstruire creativă a Atenei şi să caute cu prin mijloacele morale şi materiale posibile să contribuie la gloria comună. “Oraşul – obişnuia el să spună – trebuie decorat şi alimentat din propriile sale resurse”.
Împodobirea Atenei cu monumente
Pericle a făcut multe reforme pentru dezvoltarea democraţiei. El a stabilit o recompensă (salariu) materială pentru serviciile pe care cetăţenii le făceau pentru stat (acestea nu erau plătite până atunci). El a mărit competenţa judecătorilor popular şi a fixat salarii pentru aceştia.
Din cauză că dorea o elevare culturală, morală şi artistică a populaţiei, Pericle a emis o lege în care se prevedea ca săracii să primească bani din tezaurul public pentru a-şi procura bilete de teatru.
Perioada când Pericle a împodobit Atena cu monumente şi alte construcţii de mare cultură a fost era marii sale splendori. Din iniţiativa lui Pericle au fost construite Partenonul, Propileea şi alte monumente. De asemenea, în aceeaşi perioadă a fost construit zidul cel lung, ceea ce a favorizat explozia activităţii comerciale. În această perioadă a lui Pericle au trăit şi au devenit faimoşi marii tragedieni Sofocle şi Euripide, filozofii Anaxagora şi Socrate, sculptorul Fidias şi arhitectul Iktinos, care, aşa cum am menţionat mai sus sunt creatorii Partenonului.
Perioada lui Pericle
Perioada lui Pericle (460-430 î.Hr) este cunoscută ca “Era lui Pericle şi epoca de aur a Atenei”. Pericle a murit în 429 î.Hr. El a murit de ciumă. În timpul acestei teribile epidemii, ciuma, care a durat doi ani (între 430 şi 428 î.Hr), a provocat moartea a aproximativ 30.000 de locuitori. Atena şi întreaga Grecie îşi vor aduce aminte de Pericle tot atât de mult cât monumentele acestuia vor supravieţui.
Între timp, războiul peloponeziac, care a izbucnit în perioada lui Pericle (431 î.Hr), continua. Acesta s-a încheiat în 404 î.Hr, odată cu înfrângerea atenienilor de către Lisandros, generalul spartan. În timpul războiului atât atenienii, cât şi spartanii au suferit pierderi grele atât în oameni cât şi în bunuri materiale. După înfrângerea atenienilor, cei 30 de tirani, instrumente ale spartanilor, au condus oraşul pentru 9 luni. Ei au oprimat populaţia şi au ucis mulţi cetăţeni bogaţi şi distinşi. Cel care a înlăturat această tiranie a fost Thrassivoulos.
Socrate
339 a fost anul în care Socrate a fost judecat şi condamnat la moarte. Melitos şi Anitos l-au acuzat pe Socrate că este sofist şi un inovator şi ei au iniţiat o procedură legală împotriva marelui filozof. Melitos era un poet tânăr aproape necunoscut, aşa cum scrie Platon în “Apologiile” sale şi s-a întors împotriva lui Socrate, deoarece a fost jignit de afirmaţia lui, filozoful emiţând ipoteza că poeţii ignoră esenţa artei lor.
Se pare că acest Melitos a fost fiul poetului Melitos, la care Aristofan se referă în piesa sa “Broaştele”. Celălalt acuzator era Anitos, care era un comerciant bogat, un demagog şi un om foarte influent. Anitos, aşa cum a spus Socrate, era un “creator şi un politician de margine”, la care marele filozof se uita cu un ochi critic. Mai mult decât atât, în “Menon”, Socrate îl acuză pe Anitos că i-a judecat prea aspru pe politicieni atenieni. Esenţa acuzaţiilor pe care le-au făcut Melitos şi Anitos împotriva lui Socrate este următoarea: “Socrate acţionează greşit deoarece nu îi consideră drept zei pe cei pe care oraşul îi priveşte ca zei şi prin introducerea unor alte idei subversive care îi corup pe tineri. Preţul cerut: moartea.”
Socrate a respins oferta făcută de Criton de a-l ajuta să scape şi şi-a băut otrava (cucuta), aşa cum este descris în “Phedon”, înconjurat de prietenii şi discipolii săi, cu tărie şi linişte mentală în anul 399 î.Hr, la vârsta de 70 de ani. În timpul vieţii sale, Socrate a încercat să-şi orienteze spiritul din ce în ce mai mult către existenţă, care nu constă în altceva decât din spirit, tărie şi credinţă. El i-a aparţinut acelei “biserici invizibile” al celor care îl iubeau pe Dumnezeu şi caută Adevărul. Atenienii au regretat curând condamnarea lui Socrate. Faima marelui filozof a fost însă restaurată de discipolii săi şi în special de Platon.
Bătălia de la Chaironia
După bătălia de la Chaironia, din 338 î.Hr, Filip, regele Macedoniei, a lăsat autonomia Atenei intactă. Aşa a făcut şi predecesorul acestuia, Alexandru Macedon, care i-a tratat pe atenieni cu indulgenţă, cu toate că aceştia s-au revoltat împotriva lui împreună cu populaţia din Teba. Alexandru cel Mare i-a pedepsit însă foarte aspru. După moartea lui Alexandru, în 323, Demostene şi Hiperidis i-a îndemnat pe atenieni să se ridice împotriva macedonenilor. Astfel a izbucnit războiul din Lamia, în 322, în care Antipatros i-a învins pe atenieni. Demostene s-a sinucis luând otravă şi Hiperdis a fost măcelărit din ordinul lui Antipatros.
Atena şi Pireul au fost apoi asediate şi distruse de romanii lui Sula.
Apostolul Paul, în timpul celui de-al doilea tur apostolic făcut de el, în 52 d.Hr, a venit la Atena şi a predicat despre un Dumnezeu Necunoscut, la care atenienii se închinau fără să-L cunoască. Unii au adoptat noua credinţă predicată de apostolul Paul de pe dealul Areopagului. Unii dintre aceştia au fost Dionisios Aeropagitis şi soţia acestuia, Damaris.
Creştinismul în Atena
Apariţia apostolului Paul în Atena a fost un eveniment extrem de important. În analele misiunilor creştine este notat cu litere mari discursul lui Paul din Atena, acropolele dominate de idolatrie care erau înconjurate de splendoarea artelor şi literelor. Providenţa le-a acordat din belşug grecilor privilegiul de a discerne ce este sacru în frumuseţe. Mâna delicată şi sensibilă a artiştilor a atins marmura brută în încercarea de a simţi frumuseţea divină pe care Plato a descris-o. Idealul acestei rase a stat într-o relaţie atât de înaltă cu divinitatea, când comparăm creaţiile acesteia cu idealul altor popoare cum ar fi de exemplu egiptenii şi alţii care priveau peştele şi boul ca zei sau figuri care erau pe jumătate animale şi pe jumătate oameni.
Pentru greci, omul în toate armoniile formei sale, era cea mai perfectă relevaţie a lui Dumnezeu şi acest fenomen demonstrează un distant presentiment pentru misterul reîncarnării. Apostolul Paul a fost inspirat în încercarea de a-L căuta pe Dumnezeu de aceste forme artistice şi de profunda legătură a poeţilor greci cu divinitatea în discursul lor şi el a ajustat spiritul grecesc într-un mod admirabil.
În anul 268 d.Hr, atenienii s-au inspirat de cuvintele şi de exemplele lui Dexippos, un istoric atenian, succedând în învingerea agresorilor goţi în bătălia de la Kifissia. Constantin cel Mare a impus creştinismul ca religie de stat şi pentru a fi sigur de acest lucru el a făcut acelaşi lucru şi în Atena. Constantin a mutat din Atena multe dintre tezaurele artistice arheologice, cu intenţia de a decora Constantinopolul.
Asediul lui Alaric
Regele goţilor, Alaric, a asediat Atena în anul 395 d.Hr. Dar când i-a văzut pe Atena şi pe Ahile, conform istoricului Zosimos, el a ridicat asediul şi a plecat. La mijlocul secolului V d.Hr, cu toate că heteismul era în vogă, a câştigat teren în Atena. Conform relatărilor istoricului Grigorovios, “Fecioara Maria şi-a început lupta sa victorioasă împotriva anticilor paladieni pentru a cuceri Atena”. În anul 529 d.Hr, urmând unui edict al împăratului bizantin Justinian, au fost interzise şcolile din Atena. Astfel, lumea creştină greacă a pierdut teren în faţa Bizanţului. Dar în Bizanţ elenismul a triumfat în faţa Romei. Mai târziu, din 1205, Atena a cunoscut ocupaţia cruciaţilor franci.
Dar în bătălia din Kifissos, din 1311, francii au suferit o înfrângere devastatoare astfel încât după aceasta au fost incapabili să se organizeze din nou. Catalanii (puternica şi celebra companie catalană a împăratului bizantin), care au obţinut victoria, au atacat Atena pe care au cucerit-o. În 1381 a avut loc o bătălie între catalani şi navarezi (francezi din Navara). Atacul navarezilor a provocat multe spaţii libere în populaţia locală. Ca urmare, acest atac a provocat dizolvarea Statului Catalan şi după aceea a fost restabilită dinastia latină.
