Ghid turistic Atena
Confruntarea cu Imperiul Persan
Grecii s-au confruntat cu imperiul persan chiar din primele zile ale colonizării şi comerţului. În secolul VI î.Hr, cele două puteri principale care se aflau la est de lumea greacă erau Lidia şi Persia. Regii lidieni erau în general în relaţii bune cu grecii, aceştia din urmă înfiinţându-şi colonii pe coasta Asiei Mici, în zona cunoscută sub numele de Ionia. Grecii au învăţat foarte multe în urma contactelor cu vecinii de la răsărit. Moneda, care probabil a fost inventată în Lidia, a fost pentru prima dată introdusă în Europa în jurul anului 725. Relaţiile grecilor cu perşii au fost mai puţin prietenoase, cu toate că existau între aceştia relaţii comerciale.
În 546, regatul Lidiei a căzut în mâinile lui Cirus cel Mare al perşilor, care a adăugat la cuceririle sale coloniile greceşti din Ionia, unde a instalat guvernatori persani. Situaţia era însă volatilă. Regele persan, Darius (522-486 î.Hr) a condus o mare campanie pentru a subjuga sud-estul Europei. Expediţia a fost fără succes şi pentru moment perşii nu s-au mai preocupat de problemele din Asia Centrală.
Nemulţumiţi de guvernarea persană şi de taxele impuse, ionienii au profitat de avantajul oferit de această relaxare temporară a controlului imperial. În 499 î.Hr ei au pornit o revoltă şi au cerut ajutorul celorlalţi greci. Numai atenienii şi aliaţii acestora, eretrienii, un polis minor de pe insula Eubeea, în estul Egeii, au trimis vase şi oameni. Sprijinul lor nu i-a scăpat însă pe ionieni de înfrângere. În 494, ultimul oraş răzvrătit, Miletul, a fost învins după o decisivă bătălie navală.
Darius a fost enervat de interferenţa Atenei şi i-a ordonat servitorului său personal ca în fiecare dimineaţă înainte de masă să-i spună: “maiestate, aduceţi-vă aminte de atenieni”. Răzbunarea nu s-a lăsat aşteptată.
Grecia, în general, şi Atena în mod particular au fost greu încercate în secolul V î.Hr din cauza războaielor persane. În anul 490 î.Hr a avut loc bătălia de la Maraton, unde persanii au fost învinşi. Mormântul de la Maraton este o reminiscenţă a triumfului obţinut de Miltiade şi constituie un loc de pelerinaj.
Bătălia de la Termopile
În timpul războaielor persane, un moment important l-a reprezentat bătălia de la Termopile. Pentru a oferi răgazul grecilor să se pregătească de confruntarea cu perşii, aceştia din urmă au fost blocaţi în nordul Greciei de către 300 de soldaţi spartani împreună cu câteva mii de soldaţi greci. Numai trădarea unei părţi din grecii locali le-au permis persanilor să-i încercuiască pe la spate pe luptătorii lui Leonida şi să-i învingă. Conform legendei, apărătorii spartani au fost masacraţi până la ultimul.
Dar din nou, zece ani mai târziu, persanii au pornit din nou împotriva Greciei, dar ei au fost învinşi de greci în glorioasa bătălie navală de la Salamina, din 480 î.Hr, unde geniul lui Temistocle a strălucit şi în bătălia de la Plataea (Plateea), din 479 î.Hr, unde conducătorul militar al grecilor, Mardonios, a fost ucis. La Plateea a avut loc cel de-al treilea act al trilogiei eroice care a început cu Maratonul, a continuat cu Salamina şi s-a încheiat cu Plateea.
La sfârşitul războaielor persane, Atena era cel mai puternic polis din lumea greacă, lucru care nu poate fi delimitat de rolul decisiv pe care l-a jucat în înfrângerea persanilor. Mai mult decât atât, guvernarea sa esenţialmente democratică s-a dovedit stabilă şi efectivă. Atena a organizat o alianţă defensivă a oraşelor-state greceşti pentru a respinge pe viitor orice atac al perşilor. Aceasta a fost Liga Deliană (sau Liga de la Delos), denumită aşa deoarece banii cu care contribuiau statele membre erau strânşi în tezaurul de pe insula Delos, loc sacru al lui Apollo şi neutră din punct de vedere politic.
Atena lui Pericle
Pericle a fost un alt mare bărbat care a jucat un rol important în viaţa politică a Atenei şi în dezvoltarea unui înalt climat spiritual. Pericle s-a născut în 490 î.Hr, când a avut loc bătălia de la Maraton şi a murit în 429 î.Hr. El a făcut parte dintr-una dintre cele mai aristocratice familii din Atena. Tatăl lui a fost generalul Xanthippos, victorios în bătălia navală de la Mycali. Tatăl său nu a precupeţit nici un efort pentru pregătirea fiului său. Filozofii Pithoclidis, Damon, Anaxagoras şi Socrate i-au fost profesori.
La 26 de ani Pericle a ajuns pe scena politică şi a fost curând ales general al atenienilor, o funcţie pe care şi-a păstrat-o până la sfârşitul vieţii. În mâinile lui Pericle, Atena s-a bucurat de securitate şi de grandoare. Discursul său era liber de expresii vulgare, faţa sa avea un aspect sobru, glasul său era calm şi îmbrăcămintea sa era modestă.
Când susţinea discursuri el nu punea niciodată pasiune pentru a face acest lucru mai bine şi el vorbea pe un ton moderat şi vocea sa suna ca un instrument muzical. Stilul său de viaţă şi măreţia faptelor sale erau în deplină armonie cu maniera discursului său. El a fost un discipol al filozofului Anaxagoras şi în discursurile sale se reflecta deseori teoria acestuia.
Arta discursului său colabora pe deplin cu înţelepciunea şi siguranţa sa. El îi era superior oricărui alt orator. El era Olimpianul. “Acest privilegiu – scria Plutarh – este în concordanţă cu elocvenţa sa care strălucea şi limba sa purta tunete precum tunetele cerului”.
Democraţia ateniană în vremea lui Pericle
În perioada lui Pericle nu numai că fiecare cetăţean al Atenei lua parte la determinarea deciziilor Adunării poporului, dar fiecare putea fi chemat să participe la conducerea zilnică a oraşului. La jumătatea celui de-al cincilea secol î.Hr, populaţia masculină a Atenei era de aproximativ 40.000-50.000 de locuitori. Cu femeile şi copii, populaţia totală era probabil de 170.000 locuitori, alături de un număr aproximativ egal de sclavi. În 451 printr-o lege s-a stabilit limitarea cetăţeniei numai pentru cei care se năşteau din ambii părinţi greci. Noul decret prevenea imigrarea în Atena a cetăţenilor străini.
Adunările Poporului se ţineau de trei sau de patru ori pe lună şi problemele importante nu puteau fi dezbătute dacă nu erau prezenţi cel puţin 6.000 de membri. Propunerile erau înaintate de Boule sau de Consiliul celor 500. Consiliul, împărţit în unităţi mai mici se îngrijea de lucrările de rutină din diferite domenii din conducerea statului, cum ar fi de exemplu organizarea festivalurilor religioase, supravegherea magistraţilor şi intendenţa lucrărilor publice. Cetăţenii Atenei aveau de asemenea datoria să servească în funcţiile de magistraţi. Cei nouă arhonţi, care în timpul lui Solon erau aleşi din rândul aristocraţiei, erau acum aleşi din toate categoriile de cetăţeni. Ei erau suplimentaţi, ca magistraţi-şefi, de zece generali, care erau aleşi din cele 10 triburi. Postul de general unic a fost funcţia pe care Pericle a deţinut-o până la moarte.
Justiţia ateniană
Procesele erau ţinute în curţi populare, sau dikasteria, în faţa unui juriu ai cărui membri erau de asemenea aleşi din rândul cetăţenilor. Trădarea era judecată în faţa Adunării Poporului şi homicidul era judecat de una dintre puţinele instituţii care au supravieţuit din perioada predemocratică: Curtea Areopagului. Chiar şi în cazurile de crimă, acuzarea şi apărarea trebuia să vorbească pentru sine. Nu existau nici judecători şi nici avocaţi de profesie.
Chiar şi cel mai sărac cetăţean putea să servească în Consiliu, sau ca magistrat, sau ca membru al juriului şi pentru aceste activităţi era plătit. Numai oficialii aleşi, generalii şi păstrătorii tezaurului nu erau plătiţi. Mai mult decât atât, toţi magistraţii, chiar şi generalii, răspundeau în faţa Adunării pentru îndeplinirea sarcinilor.
Un sistem crud, cunoscut sub numele de ostracism, prevenea ambiţiile de acumulare de prea multă putere şi limita posibilitatea de a se ajunge la tiranie. Orice figură politică putea fi eliminată pentru zece ani prin exil prin mijloacele puse la dispoziţie de această instituţie. Numele potenţialilor tirani erau înscrise pe cioburi de vase, cunoscute sub numele de ostracon, şi dacă numele apărea de destul de multe ori înscris în urma unei deliberări de vot, persoana aceea era forţată să plece în exil pentru zece ani. Temistocle, eroul rezistenţei în faţa Persiei, a fost unul dintre aceşti proscrişi. El şi-a încheiat viaţa într-o tabără persană.
