Oops! It appears that you have disabled your Javascript. In order for you to see this page as it is meant to appear, we ask that you please re-enable your Javascript!

Prietenele noastre geniale – Elena Forrante

Lenù și Lila, iubitele personaje ale Tetralogiei napolitane ale Elenei Ferrante, ajung în noiembrie pe ecrane, într-o producție HBO ce pare mai degrabă film de artă decât serie TV. Mirela Ujică a stat de vorbă cu regizorul Saverio Costanzo și cu cele patru protagoniste chiar pe platourile de filmare din Caserta, Italia.

„O doamne, voi răspunde la întrebări despre Ferrante pentru următoarele șase luni!“. Regizorul Saverio Costanzo trage aer în piept și se pregătește de un nou val de curiozități legate de cel mai bine păzit secret literar al ultimului deceniu: identitatea autoarei Tetralogiei napolitane. A fost Ferrante pe platourile de filmare? (Nu, dar a văzut fotografii.) L-a cunoscut personal pe Costanzo sau pe cele patru protagoniste? (Nu, dar a avut un cuvânt de spus în alegerea tuturor.) A contribuit la adaptarea scenariului pentru TV? (Da, a scris chiar și dialoguri noi pentru anumite scene.) Au vorbit la telefon? (Nu, dar și-au scris sute de e-mailuri, „avem un adevărat papirus“, glumește regizorul italian. O arhivă pe e-mail și o alta pe WhatsApp, după cum ne dezvăluie tot el. Toată corespondența lor trece însă mai întâi pe la agentul literar al lui Ferrante. Așadar nu, nu are numărul ei de telefon.) „Să vă spun și ce font folosește pentru a scrie e-mailurile?“, întreabă Costanzo, vag exasperat de insistențele noastre.

„La început a fost ca și cum aș fi lucrat cu o fantomă! Un coșmar. Apoi, mi-am dat seama că e o relație foarte sănătoasă. Pentru că în astfel de cazuri vorbești puțin, scrii mult, iar scrisul îți dă o claritate a ideilor“, spune regizorul Saverio Costanzo despre colaborarea cu Elena Ferrante”.

Prietenele noastre geniale

Curiozitatea noastră nu vine însă ca o surpriză pentru nimeni. De la apariția primului roman al Tetralogiei (Prietena mea genială, 2012), continuând cu celelalte trei (Povestea noului nume, Cei care pleacă şi cei ce rămân și Povestea copilului pierdut – n.red.: toate cele patru volume au fost traduse în limba română la editura Pandora M) și până astăzi, o lume întreagă face speculații cu privire la identitatea lui Ferrante. „La început, am crezut că este o ea. Apoi mi-am spus că e un el. La un moment dat am crezut că sunt ei. Iar apoi nu mi-a mai păsat“, spune Costanzo. „Ce mă interesează este realitatea poveștii pe care a creat-o. Iar aceasta e incredibilă! Îți dai seama de asta de îndată ce începi să transpui pe ecran povestea din paginile cărților. Pur și simplu, înflorește. E atât de simplă, atât de profundă“. Ascultându-l pe Costanzo, e lesne de observat admirația pe care o are pentru scriitura lui Ferrante: „Cărțile ei sunt cu adevărat intime, ele cercetează sufletele acestor două personaje“, conchide el. Dar totul recomandă „Prietenele noastre geniale„.


Personajele despre care vorbește Costanzo sunt Elena Greco (Lenù) și Raffaella Cerullo (Lila), cele două prietene geniale ce cresc împreună într-o mahala napolitană de la începutul anilor 1950 și a căror prietenie le va marca destinele. Pe străzile acestui oraș cenușiu de după război ne plimbăm și noi astăzi. Suntem în Caserta, la 35 de kilometri nord de adevăratul Napoli, pe platourile de filmare ale adaptării primei cărți a Tetralogiei, My Brilliant Friend/Prietena mea genială. (În plan sunt 32 de episoade, câte opt pentru fiecare dintre cele patru părți corespunzătoare celor patru romane ale seriei.)

Cărţi Elena Ferrante

Blocuri gri, rufe întinse la uscat, fațade de prăvălii de la jumătatea secolului trecut, mașini cu patină: avem cu toții impresia că ne-am transportat în universul paginilor lui Ferrante. „Șantierul a durat aproape patru luni“, spune Giancarlo Basili, designer de platou cu o vastă experiență în producții de cinema, care ne povestește despre munca colosală de a transforma un teren de peste 20.000 de metri pătrați într-un platou de filmare ce recreează în mod veridic mahalaua napolitană a acelor timpuri. „Am fost tare mândri atunci când am primit vizita unei persoane născute în anii ‘20 care ne-a spus cu lacrimi în ochi că decorul pare mai real decât realitatea.“ E un lucru de care ne convingem și noi de îndată ce dăm cu ochii de casele Elenei și ale Lilei, de fațada școlii în care cele două prietene învață sau când călcăm pragul magazinului fraților Solara (deasupra căruia stă scris galben pe un fundal grena Bar Pasticceria Solara). Grija pentru detalii este uimitoare: etichetele produselor expuse în vitrine au fost în totalitate realizate de echipa filmului (din cauza copyrightului nu s-au putut folosi denumirile sau etichetele vremii, deci totul a trebuit să fie refăcut în spiritul epocii), obiectele de mobilier au fost strânse cu atenție direct de la colecționari și din case private, ziarele sunt originaluri, asemenea majorității obiectelor de recuzită, adunate din toate colțurile Italiei și strânse în imensul hambar în care reușim să tragem cu ochiul între două duble (în acest bazar vetust și absolut fascinant stau îngrămădite valize în toate culorile, lămpi, tablouri, obiecte de ceramică și mobilier de secol trecut).

„Cărțile Elenei Ferrante sunt cu adevărat intime: ele cercetează sufletele acestor două personaje.”

Bar Pasticceria Solara este și locul în care ne strângem laolaltă, jurnaliști și echipa filmului. Alături de producătorii italieni ai filmului și de regizorul Saverio Costanzo se află și cele patru protagoniste ale primei părți: Elisa Del Genio și Ludovica Nasti (care le interpretează pe Elena și pe Lila la vârsta copilăriei) și adolescentele Margherita Mazzucco (Elena) și Gaia Girace (Lila). E un moment de cotitură pentru cele patru fete, care nu aveau niciun fel de experiență în actorie și care au fost alese din peste 8.000 de copii veniți la casting. O decizie curajoasă luată de Costanzo de a folosi debutanți, alături de aceea de a filma întreaga serie în dialect napolitan vechi, respectând astfel scrierile lui Ferrante (seria va fi difuzată cu subtitrare chiar și în Italia). „Am simțit o mare presiune, dar nu frică. Asta pentru că cele două personaje feminine sunt aproape iconice, o lume întreagă le cunoaște“, spune Costanzo. Însă se simte încrezător în talentele pe care le-a ales, iar cronicile de după proiecția primelor două episoade de la Festivalul de Film de la Veneția tind să îi dea dreptate (The Hollywood Reporter laudă interpretarea extrem de naturală a Elisăi și Ludovicăi.)


Dacă pentru fete a fost nevoie de un casting impresionant, numele lui Saverio Costanzo (care a regizat, printre altele, Hungry Hearts, Private și In Memory of Me) a apărut rapid pe lista scurtă de propuneri. „Totul a început cu Ferrante. În 2007, ea a scris La figlia oscura (The Lost Daughter), iar pe atunci am cerut drepturile pentru a face un film după acea carte. Agentul ei mi-a spus însă că Ferrante este foarte dezamăgită de alte adaptări ale cărților pe care le-a scris și că nu mai vrea să aibă de-a face cu cinemaul. Apoi am primit un e-mail de la ea. Desigur, pe atunci Ferrante nu era fenomenul pe care îl cunoaștem azi, era abia la a treia carte. O iubeam, însă aveam impresia că e ceva ancorat mai degrabă în cultura italiană. Așadar mi-a scris că într-adevăr nu mai vrea să aibă de-a face cu cinemaul, dar că va face o excepție pentru mine. Deci cine știe?! Poate că Elena Ferrante e de fapt mama. Pentru că la rândul meu, pe atunci făcusem doar două filme! [n. red.: Se râde la unison.] Mi-a spus că am drepturile pentru următoarele șase luni, să lucrez la scenariu și să îi spun apoi dacă într-adevăr vreau să fac filmul. Așa că asta am făcut: am lucrat timp de șase luni încercând să adaptez The Lost Daughter, însă nu mi-am găsit calea. I-am scris că îi mulțumesc, dar că nu pot să fac filmul. Nu mi-a mai răspuns; până la urmă nu mai era nimic de spus. Iar pentru următorii nouă ani nu am mai știut nimic de ea. Desigur, în tot acest timp ea a scris, eu i-am citit cărțile, dar nu am mai avut niciun contact cu ea. Iar apoi am primit acest telefon în care mi se spunea că numele meu a apărut în discuție pentru My Brilliant Friend. Și am spus da.“

 „Am simțit o mare presiune, dar nu frică. Și asta pentru că cele două personaje feminine sunt aproape iconice“, spune regizorul Saverio Costanzo.  

De această dată lucrurile au mers complet altfel: „Am fost relaxat. Ca atunci când știi că ai ajuns acasă. Știi că ai atâtea lucruri în comun cu cel care a scris acele pagini. Nu simți frică.“ Însă colaborarea cu o persoană ce-și păstrează cu sfințenie anonimatul nu e mereu ușoară: „La început a fost ca și cum aș fi lucrat cu o fantomă! Un coșmar. Apoi, mi-am dat seama că e o relație foarte sănătoasă. Pentru că în astfel de cazuri vorbești puțin, scrii mult, iar scrisul îți oferă o claritate a ideilor. Însă la început mi-a fost greu. Asta și pentru că este foarte exigentă, uneori își spune părerea fără urmă de delicatețe.“ Exigentă însă „nu defensivă“, completează Costanzo. „Ferrante a ocrotit buna narațiune a faptelor, nu cărțile. A sculptat pentru noi idea acestui film.“ Asta a însemnat și că a avut ultimul cuvânt de spus în privința unor scene pe care le-a considerat importante. „Ultimul episod al primei părți se termină cu nunta dintre Lila și Steffano. Iar eu am propus să încheiem episodul în biserică și nu în restaurant, așa cum se întâmplă în carte.“ Ferrante însă a ținut la finalul inițial. «Mi-a povestit că primele cuvinte pe care i le-a spus agentului ei, într-o dimineață, pe malul unui lac, atunci când încerca să îi descrie cartea la care lucra au fost: „Totul se termină cu un banchet. Cu un banchet napolitan într-un restaurant.»


Banchetul despre care vorbește Costanzo a fost filmat nu pe platoul de filmare pe care ne aflăm astăzi, ci într-un restaurant adevărat, redecorat după moda vremii. La fel și nunta, care a fost filmată într-o biserică din Napoli. Pentru această scenă, extraordinar de importantă în economia filmului, Costanzo l-a rugat pe prietenul lui, Pierpaolo Piccioli, directorul de creație al Valentino, să deseneze rochia de mireasă purtată de Lila în film. Avem norocul să o vedem, în departamentul de costume al filmului, unde 10 croitori și designeri au realizat și recondiționat peste 1.500 de piese de epocă (sute de jachete, rochii, sutiene, dresuri și pălării stau acum pe umerașe după ce au trecut prin complicate procese de vopsire, uscare, tocire pentru a căpăta un aspect uzat, modest.)

Margherita Mazzucco, 15 ani (Elena) și Gaia Girace, 14 ani (Lila) le interpretează pe cele două prietene la vârsta adolescenței și vor apărea și în cea de-a doua parte a seriei.

E ușor să ți-o imaginezi pe Gaia Girace purtând acea rochie, întruchipând-o pe Lila. Are doar 14 ani, însă evocă același amestec de forță și delicatețe ca și personajul ei. „Lila este foarte complexă. În aparență, e puternică; citind cărțile ai putea crede chiar că e o fată rea. Are însă o fragilitate pe care o ține ascunsă. Și e uimitor atunci când își dezvăluie această latură, pentru că așa îți poți da seama cum este cu adevărat“. Găsești acest amestec de forță și delicatețe în fiecare dintre cele patru fete alese să le personifice pe Lenù și Lila. „Pentru mine, toate patru sunt incredibile“, spune Costanzo. „E un privilegiu pentru noi, pentru mine și pentru echipa mea, să lucrăm într-un univers atât de profund feminin. Și a fost șansă pentru mine să devin un bărbat mai bun. Iar pentru asta îi voi fi mereu recunoscător lui Ferrante.“

Foto: Eduardo Castaldo/HBO

Citeste mai departe articolul pe: Prietenele noastre geniale

Aşteptăm părerile şi opiniile dv. pentru acest articol

Adăugaţi comentariu

*