Oops! It appears that you have disabled your Javascript. In order for you to see this page as it is meant to appear, we ask that you please re-enable your Javascript!

Mituri și clișee asociate maternității și adevărul din spatele lor

28 Viewed Cris 0 respond

Am 34 de ani, sunt necăsătorită și nu am copii. Când eram în liceu am visat că născusem și țineam bebelușul ascuns în camera mea după ușă, ca să nu afle părinții. Am trăit mult timp cu frica unei posibile sarcini nedorite, mai ales la vârsta când „mai potrivit“ ar fi fost să mă concentrez pe studii și carieră, iar familia și societatea m-ar fi blamat pentru „nesăbuința“ unei sarcini timpurii.

Am trăit mult timp și cu frica avortului, atât din perspectiva impactului pe care o astfel de intervenție l-ar putea avea asupra sănătății mele, cât și pentru că, deși știu că sunt singura care decide în legătură cu corpul meu, m-am temut întotdeauna de efectul judecăților moralizatoare din exterior.

Cred că aveam 25 de ani când am început să simt presiuni din partea părinților care mă întrebau când o să devină bunici. Terminasem facultatea, aveam un job și o casă, iar ce părea că-mi lipsește în accepțiunea lor era o familie. Făceau tot felul de glumițe, iar eu habar n-aveam ce să le răspund, așa că tăceam. Pe la 27 de ani mi-am zis că „Mda, aș putea să fac un copil cândva“, și abia câțiva ani mai târziu m-am prins că „îmi doresc un copil“ pe bune.

Căsătorită, fără copii

Între timp au apărut tot mai mulți copii în jurul meu, asta pentru că multe dintre prietenele mele au devenit mame, iar eu am devenit pe nepregătite un fel de bonă universal disponibilă în momente critice. Experiențele cu copiii altora m-au adus mai aproape de maternitate și mi-au dat ocazia să văd pe pielea mea ce înseamnă să-ți petreci timp îndelungat cu un copil și cum îți asumi responsabilitatea cu fiecare ocazie când interacționezi cu unul. M-am surprins evaluându-mă dacă aș putea să fiu o mamă bună sau nu și m-am trezit, în multe privințe, pusă față în față cu propriile mele limite.

Am băut multe cafele pe subiectul maternității. Am vorbit mult și cu prietenele mele mame și cu cele care nu au copii, și cu prietene care își doresc să devină mame și cu cele care nu-și doresc. Ne-am întrebat ce înseamnă să fii mamă și ne-am uitat la ce ne dictează societatea că ar trebui să însemne. Am păstrat mărturiile noastre și pornind de la ele, am încercat, nefiind mamă, să construiesc o hartă orientativă cu cele mai răspândite frici, mituri, prejudecăți, stereotipuri și roluri asociate maternității. Eu cred că fiecare femeie are harta ei, așa că îmi doresc să o completați la rândul vostru, să o interpretați și să o chestionați prin voi însevă.

Instinctul matern“

Am tot auzit despre acest instinct matern pe care toate femeile și doar femeile l-ar resimți pe tot parcursul vieții. Pare să existe de la natură, în fiecare dintre noi, înainte să devenim mame, în timpul sarcinii și după, ca și cum ar fi ceva atemporal. Mi-am amintit de instinctul matern când am vorbit cu E., o prietenă de-ale mele, mamă a unei fetițe de patru ani.

Mi-a spus că primul mit care îi vine în minte legat de maternitate, și care, de altfel, a fost și primul ei „myth busted” e „conexiunea instantanee și instinctuală cu bebelușul nou-născut, iubirea care te învăluie din momentul în care ți-l pun la piept.” Când și-a văzut fetița pentru prima dată a fost destul de dezamăgită să realizeze că nu a simțit nimic de genul ăsta: „A durat foarte mult până când am început să simt un soi de conexiune, iar asta s-a întâmplat după câteva luni bune.“

Cred că instinctul matern este mai degrabă un construct social, care poate favoriza apariția frustrărilor și pune o presiune suplimentară asupra mamelor. Pentru multe dintre femeile cu care am vorbit, maternitatea nu curge chiar din instinct, ci a fost și continuă să fie una plină de temeri, nesiguranțe, întrebări, curiozități, greutăți, neplăceri și surprize. Pare că maternitatea se învață mai degrabă din mers.

„Maternitatea este rolul femeii pe pământ și este experiența care te face femeie.”

„Există acest mit conform căruia să aduci copii pe lume este experiența care te face femeie, restul nu se pun. Nu ești mamă, nu ești întreagă. Doar o mamă înțelege lumea în profunzime. Să dai viață, asta te validează ca femeie“, mi-a spus M., o altă prietenă de-ale mele, mama unui băiețel de aproape doi ani.

Cred că motivele care stau în spatele deciziei de a aduce un copil pe lume sunt cu totul altele, nu acela al „împăcării“ cu figura feminină maternă definită de societatea în care trăim, pentru a atinge un fel de „împlinire“ a existenței ca femeie. Și invers, neaducerea unui copil pe lume nu văd de ce ar face o femeie să se simtă „incompletă”. Suntem femei fiecare în felul nostru, pe drumul nostru, suntem femei când simțim că asta suntem, nu când ne spun alții sau când conținem niște atribute și niște îndatoriri dictate. Noi singure construim, dezvoltăm și șlefuim liber, prin experiențe proprii, femeile din interiorul nostru.

G., o colegă de la serviciu care nu are copii și nici nu-și dorește vreunul își amintește că bunica ei îi spunea încă de când era adolescentă că „singurul sens al vieții e să te căsătorești și să procreezi, nu există nimic altceva”. Când a mai crescut a întrebat-o de ce crede asta și bunica i-a răspuns: „Așa a dat Dumnezeu, așa face toată lumea”. Mă gândesc că maternitatea văzută ca unic rol al femeii pe lume este doar o prescripție socială. Suntem femei și fără să fim mame, la fel cum putem fi femei și mame deopotrivă.

„Maternitatea este o sursă de fericire continuă.“

Am întâlnit de multe ori această certitudine, conform căreia imediat după ce rămâne însărcinată, femeia ar păși pe un tărâm al fericirii, bucuroasă că are puiul ei pe care să-l hrănească și să-l facă să crească. În realitate, mamele din jurul meu au avut și sarcini ușoare și sarcini toxice sau chiar periculoase pentru sănătatea lor. Am văzut multe mame stresate, nedormite, care fac sacrificii, am cunoscut mame care nu sunt ajutate suficient de familie, de partener, de comunitate și nici de stat să depășească toate greutățile.

M., mama unui băiețel de trei ani crede că mitul principal în societatea noastră este că maternitatea e ceva roz-bonbon. Mi-a spus că nu e chiar așa: „Nici sarcina și nici după. E cu urcușuri și coborâșuri, ca orice pe lumea asta. Se spune că gravida sau mama trebuie să radieze de fericire. Ei bine, nu radiază. Mama e obosită, o dor diverse, sarcina are și neplăceri, copilul e solicitant. Am observat la mamele din ziua de azi că de multe ori nu recunosc asta și se încăpățânează să poarte masca perfecțiunii. Și e păcat, căci dedesubt e jale, mai jale decât dacă ar fi sincere cu ele.”

Cred că ni se spune destul de des că maternitatea este cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unei femei, că viața nu are sau are mult mai puțină valoare dacă nu trăiești această experiență, că dacă ești mamă asta te face să nu te lași când ți-e greu, îți dă o forță unică să răzbești, să trăiești o viață cum altfel nu ai putea avea vreodată. Că maternitatea este ceva atât de minunat încât nu se poate explica în cuvinte. Că nu știm ce e viața dacă nu facem copii. Că dacă iei un copil în adopție și nu-l faci pe al tău nu e tot aia.

Că e ciudat dacă simți că nu vrei copil. Că fără copii n-ai cum să fii fericită și că, în plus, bătrânețile tale vor fi triste. Oare mai poți să nu-ți dorești copii când auzi toate astea? „Da, poți“, mi-a spus G. „Fericirea unei femei și maternitatea sunt văzute în legătură indisolubilă, însă fericirea nu e văzută ca venind din interior, ci ca o obligație exterioară, care crește odată cu prezența unor factori externi psihicului femeii (căsătoria, sarcina). Există specific depresie post-partum și alte diagnostice psihiatrice pentru stările de după naștere, unele par foarte grave (gen psihoză) și din câte înțeleg sunt și foarte răspândite.”

„Toate femeile își doresc să fie mame.”

Mi-am întrebat o prietenă care n-are copii și se apropie de 40 de ani care sunt primele mituri despre maternitate care îi vin în minte și mi-a răspuns: „Toată povestea asta cu motherhood-ul pe mine mă lasă rece, este un subiect care nu mă interesează absolut deloc.” I-am apreciat onestitatea și franchețea. Da, am întâlnit femei care își doresc un copil, femei care nu-și doresc, femei care nu știu dacă își doresc, care își doresc în viitor, care nu s-au gândit încă dacă își doresc sau nu. Pentru mine, să privești existența în corp de femeie în simbioză cu a da naștere poate duce către o maternitate impusă.

Femeile sunt oameni cu aspirații, dorințe, idealuri și vise multiple, iar opțiunea de a da naștere nu este una presetată. A., o femeie de 45 de ani care, la fel, nu are copii, mi-a mărturisit că nu și-a dorit niciodată să fie mamă și că nici nu a visat la asta: „Nu asta este ce-mi doresc eu de la viață. Le apreciez pe femeile care visează să aibă copii, pentru puterea pe care o au să gestioneze greutățile sarcinii și asumarea unei griji constante, pe termen lung, pentru o ființă mult mai vulnerabilă decât ele. ”

„Mama perfectă.”

De curând mi-a fost recomandată o carte despre felul în care este înțeleasă maternitatea în societatea occidentală, scrisă de feminista franceză Elisabeth Badinter, Mamă sau femeie? O polemică despre maternitate ca o nouă formă de sclavie. Nu am apucat să o citesc încă, dar am găsit o cronică a cărții (pe blogulmedusei.blogspot.ro), care spune că autoarea aduce în discuție felul în care, în ultimele decenii, femeile s-au re-centrat pe Mamă Natură.

Nașterea cât mai naturală cu moașă, alăptarea copilului cât mai mult timp posibil, somnul alături de mamă, impunerea unor obiceiuri alimentare dure în perioada sarcinii, interzicerea fumatului și a consumului de alcool ar fi, după părerea lui Elisabeth Badinter, revalorizate. Scriitoarea consideră că în prezent tendința femeilor este să se raporteze total diferit la copiii lor, față de anii ´70, când aveau curajul să găsească un echilibru între aspiraţiile proprii şi necesităţile copilului.

Apropo de asta, S., o prietenă, care are 35 de ani și nu are copii, mi-a zis că primul mit care îi vine în minte despre mame este să uiți de tine total ca persoană fără să te gândești că oricine ar fi lângă tine, cu atât mai mult un copil care are nevoie de sprijinul tău, nu are cum să fie bine dacă tu nu ești bine. „Dintr-o dată nu mai mergi la masaj, doctor, yoga, fitness, o piesă de teatru sau un concert, pentru că ești mamă și ai alte priorități acum.” În schimb R., o mamă a doi copii, pe care am cunoscut-o la un festival de muzică electronică, mi-a spus că nu s-a identificat deloc cu statutul de mamă în sensul general acceptat. „Sunt mamă pentru că prin corpul meu au venit copiii, dar altfel nu prea le am pe astea cu «mama face, mama drege».

Mai degrabă mă vad ca un instrument prin care viața își face treaba. Copiii sunt niște oameni pe care am responsabilitatea să-i ajut să se dezvolte, n-am dreptul să-i fac cum vreau eu să fie, dar ei se formează după cum sunt părinții, deci îi influențez. De aici au plecat căutările mele interioare și dorința de a fi mai bună, pentru a fi un model.”

M-am gândit cu multe ocazii la lupta asta pentru perfecțiune a unora dintre mame și cred că poate lăsa urme adânci. Mă întreb ce simte o femeie daca ajunge să creadă că nu este o mamă suficient de bună, în ochii ei sau ai celor din jur. Mai mult de atât, dacă atunci când devenim mame acționăm conform mitului că o mamă bună se sacrifică total, copiii noștri vor fi martorii sacrificiului și vor înțelege și învăța că asta este datoria mamei, să renunțe constant la aspirațiile și personalitatea ei, iar apoi sunt șanse mari să perpetueze mitul în viețile lor de adult. Cred că este important să ne cunoaștem propriile limite, să ne cunoaștem pe noi însene și să ne bucurăm că suntem cum suntem și că putem oferi ce oferim.

„Mamele singure nu sunt mame bune. Femeile sărace n-ar trebui să facă copii. La fel și mamele cu altfel de identități sexuale decât cea hetero-normativă.“

Multe dintre mamele singure au nevoie de sprijin, însă de multe ori nu-l primesc nici din partea familiei sau apropiaților, care le responsabilizează doar pe ele pentru situația în care au ajuns, și nici din partea statului, prin lipsa acută a unor politici sociale care să le întâmpine nevoile. „Faptul că mamele singure sunt aproape invizibile în societate, ține de rolul precis al mamei, care este o mamă bună atunci când copilul îi este recunoscut de către un tată în certificatul de naștere, spre deosebire de mama care are un copil din flori“, mi-a spus I., o femeie care n-are copii, dar își dorește mult unul.

Nu doar mamele singure sunt blamate de societate, ci și mamele sărace („Ce-a fost în mintea lor, nu s-au gândit dinainte că n-au cu ce să crească copii?”). I. crede că nu există mame bune și mame rele: „Există mai degrabă mame care și-au dorit să fie mame, mame care nu și-au dorit și mame care nu au avut încotro. Primele sunt cele care au privilegiul de a alege ce fel de afect și educație le oferă copiilor, a doua categorie e implicit bazată pe imitarea singurelor modele de afect primite în propria copilărie, a treia e mai complexă și mă gândesc la mamele din zonele rurale, la minoritatea romă, la mame aflate într-o precaritate extremă.”

Când vine vorba de mamele gay/trans/queer, maternitatea este încă văzută ca fiind una „anormală“ și abuzivă: „Am auzit de mitul că o mamă lesbiană, poliamoroasă, bi, care nu se conformează stereotipurilor de gen sau transgender este abuzivă sexual, își obligă copiii să fie gay/trans sau că este egoistă față de copii prin faptul că își trăiește queerness-ul. Mă întreb ce poate maternitatea (sau paternitatea, fie ea gay, trans, sau parenthoodul non-binar) să devină în context queer“, mi-a spus G.

„Creșterea și îngrijirea copiilor le revine mamelor.“

Tot G. mi-a amintit și despre prejudecățile care continuă să plaseze tradiționalist creșterea și îngrijirea copiilor doar pe umerii femeii: „Cumva văd modelul ăsta în multe situații, că mama trebuie să aibă grijă de toate nevoile copilului care implică muncă (igiena, gradinița, formalități, chestii medicale) și se ocupă de disciplinarea copilului (ca atare fiind „părintele neplăcut” care mereu obligă copilul să facă lucruri de care nu are chef, și de care nici ea nu are chef, iar relația cu copilul devine tensionată).

Mama este părintele care supraveghează copilul și ca atare îi pune multe interdicții.  Bărbatul este cel care se ocupă de divertismentul sau chiar educația copilului, fiind un părinte mai neimplicat și mai distant (ca atare, afecțiunea și atenția lui devine mai prețioasa, fiind rară), părintele amuzant care duce copilul în parc, cu bicicleta, la muzeu, îi cumpără cărți, jucării sau enciclopedii (mai ales atunci când el e părintele cu un salariu mai mare), în timp ce mama rămâne să se ocupe de treburile casnice”.

Cred ca împărțirea responsabilității între părinți ar fi un context echilibrat și armonios în care copilul și-ar vedea încă de mic tatăl și mama ca fiind două ființe egale și ar putea propaga acest mod de a privi oamenii și mai târziu, în viața de adult. Și da, am cunoscut și tați care hrănesc bebelușul cu biberonul sau schimbă scutecul fără să le fugă pământul de sub picioare, ba dimpotrivă, par să se descurce la fel de bine la toate lucrurile astea la care, în percepția unora, s-ar pricepe doar mamele.

„Maternitatea fără regrete”

„O chestie foarte valorizată în societate sau mai degrabă obligatorie decât valorizată, este «maternitatea fără resentimente», pe care toți o impun femeilor, și ele între ele. Femeia cu resentimente față de tată, părinți, societate, prietene și obligațiile pe care aceștia i le impun, este văzută ca fiind rea, «negativă» (pentru că tot ce contează e să fii «pozitivă», iar conștiența asupra propriei situații nu e importantă), ca stricând distracția și fericirea tuturor din jur și ca o mamă rea cu o influență proastă asupra copilului”, mi-a mai spus G.

Adevărul este că de-a lungul timpului am întâlnit multe femei care regretă că au făcut copii la vârste fragede, femei care regretă că au făcut copii cu bărbați care în timp s-au dovedit a fi parteneri nepotriviți, femei care regretă că maternitatea le-a impus abandonul studiilor.

Unele o spun răspicat, altele cu jumătate de gură, și toate simt nevoia să clarifice că regretele unor decizii din trecut nu au legătură cu sentimentele pe care le poartă copiilor, pe care îi iubesc foarte mult și despre care spun că sunt o minune în viețile lor.
De fapt am întâlnit multe femei încercate de îndoieli și de presiuni sociale asociate maternității, la fel cum am întâlnit și multe femei care se consideră împăcate și fericite cu statutul de mamă în sensul general acceptat.

Am întrebat-o pe Mădălina Mihai, psiho-terapeută, cum vede ea lucrurile și mi-a spus că trăim și jonglăm între ce suntem noi și ce se așteaptă ceilalți de la noi să fim. „Creștem și trăim în contextul relațiilor – eu și celălalt suntem interdependenți. Suntem ființe sociale.  Pentru a ne dezvolta, ne dorim să găsim și să primim suport din mediu, inclusiv pentru a ști ce vrem sau ce avem nevoie. Această satisfacere a nevoilor duce la un simț al apartenenței noastre interioare și exterioare. Nesatisfacerea acestei nevoi, destul de primordiale, duce la frustrare și sentimentul neadecvării. Ce facem când nu ne potrivim cu imaginea pe care noi sau ceilalți am și au construit-o despre noi? Ce facem când acel «trebuie să fiu» e mai puternic decât «cum sunt eu»? Așa cum copiii au nevoie de hrană, dragoste și îngrijire, așa avem și noi nevoie din partea celorlalți, pentru a înflori în feminitățile noastre.”

Când i-am mărturisit că îmi doresc un copil, R., prietena mea care are doi copii mi-a spus că din momentul în care apare dorința și până la materializarea ei ar dura cam trei ani. Aș zice că și ăsta e un mit, dar dacă nu e, au trecut deja doi din cei trei ani și nu știu ce ar fi potrivit să fac mai întâi. Să mă bucur, să mă sperii, să scutur stereotipurile, să le trec prin filtru propriu, să citesc mii de articole pe tema parenting, să-mi fac analize mai des, să citesc forum-uri de mămici, să mă las de fumat sau să-mi clarific cât pot eu de bine cum și de ce vreau să fiu mamă.

Ilustrații de Sorina Vazelina

Citeste mai departe articolul pe: Mituri și clișee asociate maternității și adevărul din spatele lor

Don't miss the stories follow Lady 4 Lady's and let's be smart!
Loading...
0/5 - 0
You need login to vote.
Filed in
prev-next.jpg

Meghan Markle a vorbit despre feminism într-un discurs din cadrul turului regal

prev-next.jpg

Bella Hadid răspunde criticilor aduse corpului ei

Related posts
Your comment?
Adauga un comentariu. Parerea ta e importanta.

*