Oops! It appears that you have disabled your Javascript. In order for you to see this page as it is meant to appear, we ask that you please re-enable your Javascript!

Unde m-am găsit acasă

22 Viewed Cris 0 respond
single-thumb.jpg

Când am împlinit 21 de ani, plecarea din România nu era încă atât de prezentă în discursul public. Hainele cu motive tradiționale încă nu erau cool, iar zborurile low cost care să ne arate câte alte vieți am putea începe în alte locuri abia apăruseră. Atunci m-am mutat prima dată din țară.

Mutarea mea la facultate la București nu a fost cea mai importantă din viața mea așa cum li s-a întâmplat colegilor mei de atunci.
Când aveam doi ani, părinții mei au hotărât ca după o viață petrecută la bloc să se mute în casa bunicii dintr-un sat, rămasă goală după moartea ei. N-au avut nimic din motivația generației de astăzi de corporatiști care aleg o oră de navetă și o casă lângă oraș visând la copii care aleargă fericiți prin iarbă și roșii cu gust. Eram al cincilea copil, neprevăzut, tata tocmai ieșise la pensie și nu își mai găsea rostul între betoane.
Deși pentru ei s-a dovedit a fi o idee bună, în timp ce făceam clasa I în sat, într-o cameră cu predare comună pentru cele patru clase de școală primară, învățătoarea i-a rugat să găsească o alternativă pentru mine. Știam deja să citesc de la patru ani și viața cu teme făcute pe o glugă de coceni în timp ce îi așteptăm pe ai mei să termine de strâns fânul nu părea să-mi stimuleze suficient potențialul. Așa am ajuns să mă mut la opt ani la Târgu Ocna și să locuiesc cu sora mea și soțul ei până la terminarea liceului.

Când am început facultatea în 2006, nimeni nu vorbea despre plecat din țara în jurul meu. Cel puțin nu ca astăzi, ca un ultimatum care îți împarte viața intre un mare Înainte și După. Plecatul din țară, în mintea mea de atunci, era rezervat ori celor dispuși să facă sacrificii mari și munci grele pentru bani, ori celor cu burse care le asigurau supraviețuirea „printre străini”. Părea să nu existe calea de mijloc în care faci ce-ți place, într-un loc fain, înconjurat de oameni interesanți.  Am ajuns să fac parte din a doua categorie în anul III când am plecat la Lyon cu o bursă Erasmus pentru șase luni. „Printre străini” a fost sintagma pe care am auzit-o cel mai des din partea familiei. A trebuit să îi explic mamei că și la București, dacă aș cădea leșinată pe stradă, probabil lumea ar crede mai degrabă că sunt drogată și ar trece mai departe, așa că „străinul” pentru mine ținea de umanitate, nu de naționalitate.

Încă nu existau telefoanele inteligente, turiștii luau după ei un ghid imprimat pe hârtie în călătorii. Am găsit pe un forum un student francez care studia la facultatea la care aveam să ajung împreună cu altă colegă româncă. Ne-am întâlnit cu el în prima zi, imediat după ce am luat în primire camera de cămin. Primul șoc a fost acolo: deși baia și bucătăria erau la comun, pe hol, camera de cămin însemna nouă metri pătrați doar pentru mine.
Am aflat seara, de la noul nostru amic, că în Franța se consideră că un student are nevoie de intimitate pentru a învața și nu există camere împărțite cu alții. Stăteam așezați pe iarbă lângă rău, înconjurați de oameni care cântau la chitară, cu o bere în mână. Părea ceva natural, dar știam că în București „străinii” m-ar fi privit suspect, gândindu-se ce am făcut greșit de nu-mi permit o bere la terasă, orice terasă. Seară am mers cu prietena mea în stația de autobuz, dar am descoperit că era prea târziu și nu mai aveam cu ce ajunge în cămin. I-am dat mesaj amicului cunoscut de doar câteva ore și i-am cerut un număr de taxi. Când am aflat prețul, gândul la bursa de 400 de euro care trebuia să-mi ajungă o luna m-a blocat. Amicul s-a oferit să vina și să ne ia la el acasă. Prima noastră noapte „printre străini” începea acasă la unul din ei fără nimic dubios demn de o postare #metoo. Auzisem toată adolescența „să am grijă”, „bărbații vor un singur lucru”, „tu rămâi cu rușinea” și cred că doar faptul că era prima mea zi în altă țara mi-a dat curaj să uit tot ce am învățat și să ajung să dorm într-un apartament necunoscut fără să mă gândesc înainte ce tehnici de autoapărare știu.

Prima mutare din țara mi-a adus și prima revelație, la care țin și acum: oamenilor nu le pasă. Uneori, în felul de care îmi spunea mama, îngrijorată că n-o să-mi dea nimeni o bucată de pâine, alteori într-un fel eliberator: puteam să mă îmbrac cum vreau, să spun ce cred. La sfârșitul zilei, micile probleme cotidiene care îi macină pe cei din jur, de oriunde ar fi ei, vor șterge imaginea rochiei mele denim asortată prost sau faptul că încă nu văzusem Gone with the wind.

Am revenit la Lyon doi ani mai târziu pentru un an de master la care s-a mai adăugat unul în care am lucrat pentru o organizație non profit. Am ținut traininguri pentru voluntari care urmau să plece în alte țări pe teme de comunicare interculturala, m-am ocupat de comunicarea online și offline și am descoperit ceva ce mi se părea imposibil înainte de prima mutare: un român poate avea în alta țară un job care îi place, în domeniul studiilor, de la care pleacă la ora indicata în contract spre – culmea! – o bere cu oameni care ii plac, fără să mai conteze din ce loc vin. E drept, n-a fost ușor sa aflu asta, dar din conversațiile cu prietenii rămași în București realizam ca „ușor” nu mai era parte din vocabularul unei generații care a terminat Facultatea de Jurnalism în plina criza economică.

De la Lyon m-am mutat la Bruxelles. Nu am plecat doar într-un alt oraș, ci direct în altă etapă a vieții mele. Iubitul meu, cu care aveam o relație la distanță era deja acolo, asa că noua mutare a marcat și prima dată când locuiam cu un partener de viață. Aveam 25 de ani și încercam sa nu amestec bagajul de așteptări cu cel de temeri. După absolvire credeam, cu inocența atotștiutoare a tinereții, că aș putea lucra oriunde în lume atât timp cat îmi place ce fac. De la ploile belgiene și cupola gri care acoperea cerul mult prea des am aflat ca un oraș poate sa intre în piele și în minte, să te îmbibe cu umezeala lui pana când începi sa te întrebi de ce era Bacovia atât de optimist în poeziile lui când ție îți vin idei mult mai sumbre.

După trei ani, mi-am împachetat aripile de plumb și am încercat viața de corporatist la București. La finalul contractului am ales să plec iar, profitând de flexibilitatea iubitului care e freelancer și lipsa copiilor care ne permite s-o luam de la capăt gândindu-ne doar la noi.

Am împlinit 30 de ani într-un orășel francez de la granița cu Elveția. Trec printre câmpuri de grâu cu bicicleta ca să ajung la birou. Activitatea principală după muncă e să vizităm fermele de vaci și bizoni din zonă, să fac poze zăpezii care strălucește pe Mont Blanc într-o zi senină și să caut idei de excursii.

Nu știu dacă o să îmbătrânesc aici. Mi-am împachetat viața de suficiente ori ca să-mi dau seama că nicăieri nu ești acasă. Da, viața în locurile din care am plecat pare la fel, dar eu sunt o piesă de puzzle care s-a șlefuit de atâtea ori încât nu mai încape în ele. Cine sunt acum? Propriul meu acasă, cuibărit în inimă, gata de o nouă descoperire.

De Magda Mihăilă; ilustrație de Sorina Vazelina

Citeste mai departe articolul pe: Unde m-am găsit acasă

Don't miss the stories follow Lady 4 Lady's and let's be smart!
Loading...
0/5 - 0
You need login to vote.
Filed in
prev-next.jpg

Trucul surprinzător folosit de Jennifer Lawrence pe vremea când nu putea folosi eyeliner

Aaron Paul se alătură sezonului 3 din Westworld

Related posts
Your comment?
Adauga un comentariu. Parerea ta e importanta.

*