Oops! It appears that you have disabled your Javascript. In order for you to see this page as it is meant to appear, we ask that you please re-enable your Javascript!
Top articole

Ghid turistic Florenţa

Maeştrii Renaşterii Târzii

Maeştrii Renaşterii Târzii (sau a Înaltului Renascentism) – Cu toate că Renaşterea Târzie a ajuns la maturitate la Roma, aceasta are primele rădăcini la Florenţa, în studiourile artiştilor de aici, din secolul XV. Leonardo da Vinci (1452-1519) a început să-şi înveţe meseria în studioul pictorului şi sculptorului în bronz, Verrocchio (vezi infra). Michelangelo (1475-1564) a fost unul dintre ucenicii lui Ghirlandaio şi Raphael (1483-1520) a venit din Urbino de foarte tânăr pentru a-şi urma maestrul, Perugio, în oraşul Medicilor. În Florenţa, Perugino a creat un mare număr de lucrări, caracterizate de o graţie lascivă, cum ar fi Crucificarea, din Convenţia (Mănăstirea) La Maddalena dei Pazzi (vezi mai jos, clădiri religioase).

Lonardo, care a venit din Vinci, a avut succes în particular în sintetizarea formelor de artă dezvoltate de predecesorii săi, îmbogăţind arta picturii cu cunoştinţele sale în diferite discipline ştiinţifice. Picturile sale (Galeria Uffizi, Camera 15) sunt proiectate pentru a exprima frumuseţea perfectă, lipsită de orice imperfecţiuni ale naturii şi interpretarea prin tehnici de maestru. Acestea pot fi observate în perfecţiunea peisajului, a compoziţiei, echilibrul culorilor şi arhitectural şi perspectiva atmosferică (trecând prin folosirea tehnicii sfumato, care întăresc liniile şi dizolvă fundalul într-o lumină albastră).

În fresca sa care descrie Bătălia de la Anghiari, proiectată pentru Palazzo Vecchio, din Anghiari, care din păcate nu mai există de mult, el a dovedit abilitatea sa de a organiza un înalt complex de compoziţie şi de a dovedi o reprezentare cu îndemânare a anatomiei umane. Numai Michelangelo a putut rivaliza cu el, cu toate că acesta a fost convins că suprema formă de artă – singura care poate cel mai bine să reprezinte perfecţiunea în natură – era sculptura, mai puternică decât pictura. Raphael a urmat exemplul acestor maeştrii şi a căutat să reprezinte frumuseţea, mai întâi în maniera lui Perugio, folosind delicateţea şi echilibrul, folosind apoi tehnica sfumato a lui da Vinci şi, în final, achiziţionând cunoştinţele lui Michelangelo de anatomie şi îndemânare artistică viguroasă.

Florenţa: Clasicism şi Manerism

Clasicism şi Manerism – Cu toate că a fost pus în umbră de Leonardo da Vinci şi de Raphael, Fra Bartolomeo (1475-1517), un dominican şi un urmaş al lui Savonarola şi Andrea del Sarto (1486-1531) au reprezentat clasicismul florentin, expresia finală a realului renascentism, în căutarea esenţei frumuseţii. Del Sarto a fost un colorist strălucitor şi, ca şi Fra Bartolomeo, a folosit foarte mult tehnica sfumato. El a pavat drumul spre Mannerism arătând interes, într-unele dintre lucrările sale, pentru exprimarea sentimentelor (Cina cea de Taină din San Salvi). Frământările sufletului au devenit mult mai importante decât idealuri de frumuseţe şi corespunde impresiei de trecere a timpului.

Ucenicul său, Pontormo (1494-1556), a reprezentat din plin această anxietate naturală în lucrările sale, prin atitudini sinuoase şi culori fade care au un profund efect asupra celui care le vizionează (Coborârea de pe Cruce a lui Hristos din Santa Felicita şi Buna Vestire din Carmignano). Această generaţie de artişti a fost profund afectată de picturile lui Michelangelo, care a pictat tavanul Capelei Sixtine între 1508 şi 1512. Puterea figurilor umane reprezentate de marele artist, poziţiile lor ca nişte sculpturi, deseori bazate pe o întoarcere a trunchiului şi culorile sale vii au fost toate imitate. Rezultatul depindea de sensibilitatea artistului.

Florenţa ghid turistic Michelin

Mişcarea maneristă

Rosso Fiorentino (1494-1540) a relevat morbida sa anxietate în lucrările torturate, figuri elongate şi culori stridente. El a fost invitat în Franţa de Francois I şi şi-a încheiat cariera la Fontainebleau.

A doua generaţie a mişcării maneriste s-a distanţat de această sensibilitate necontrolată care se îndrepta spre patos şi, din contră, s-au restrâns la o solemnitate care aera aproape deplină. Bronzino (1503-1572), care a fost pregătit de Pontormo şi a fost pictorul oficial al marelui duce după 1539. El s-a concentrat în reprezentarea adevărului psihologic la modelele sale şi în frumuseţea costumelor acestora (Galeria Uffizi, Cosimo I, Eleonora, Eleonora de Toledo şi Lucrezia Panciatichi). Vigurozitatea sa, în reprezentări mai mult calde şi vii, arată o influenţă continuă a marii figuri artistice a acelor timpuri – Michelangelo.

Vasari, marele istoric al artei italiene de la Cimabue şi până în timpurile sale, a fost de asemenea un pictor de curte pentru familia Medici. El a creat marile decoruri din Palazzo Vecchio, inclusiv alegoriile şi picturile istorice şi mitologice care, din păcate, au dus arta florentină într-un stil academic.

Florenţa ghid turistic – ARHITECTURĂ ŞI SCULPTURĂ

Arhitecţii acelor timpuri au creat un stil bazat pe o grandoare restrânsă. Proporţiile erau armonioase şi decorul în clădirile religioase consta din motive geometrice întrepătrunse cu marmură colorată, în timp ce conacele erau decorate cu cornişe proiectate şi rusticate (pentru arhitectura vernaculară vedeţi de asemenea, mai jos, Vechi Străzi şi Case).

Evul Mediu – Cele două clădiri magnifice, cunoscute ca Baptisteriu şi Biserica din San Miniato al Monte datează din perioada renascentistă. Volumele lor simple – o formă centrală pentru Baptisteriu şi o formă de basilică bazată pe forme pătrate şi cubice pentru San Miniato – şi decorul geometric armonios colorat cu marmură fac din cele două lucrări de referinţă pentru mişcarea cunoscută ca pre-renascentism. Acestea sunt precursoarele directe ale frontonului de vest al bisericii Santa Maria Novella, de Alberti, şi arată o determinare pentru realizarea unor construcţii raţionale în termenii spaţialităţii prin folosirea volumului pur la liniile drepte şi neîntrerupte şi la arcurile semicirculare, o caracteristică comună tuturor proiectelor antice romane.

Stilul Gotic al Florenţei

Aparenţa oraşului se datorează astăzi în parte stilului gotic. Răspândirea noilor ordine religioase au condus la realizarea de construcţii în acest stil – Santa Maria Novella pentru dominicani, Santa Croce, pentru franciscani, Santa Annunziata pentru Servitorii Sfintei Treimi, Organissanti pentru ordinul umililor, Santo Spirito pentru Frăţia Augustină, Sfânta Treime pentru vallombrosieni şi Santa Maria del Carmine pentru carmeliţi ( o parte din aceste clădiri au fost substanţial alterate în ultimele secole). Au existat doi proiectanţi de arhitectură principali în perioada gotică.

Arnolfo di Cambio (cca 1250-1302) a creat iniţial planurile pentru catedrală şi, conform lui Vasari, pentru Santa Croce. El a fost de asemenea director de lucrări la Palazzo Vecchi, între 1299 şi 1302. Giotto a construit turnul clopotniţei (începând din 1334). Orcagna (1308-1368), un ucenic al lui Arnolfo di Cambio şi Giotto, a fost proiectantul pentru Tebernacolul din Orsanmichele, o clădire la care lucrările au început în 1336 şi care a marcat începutul unui stil în care prestigiul şi decoraţiile au luat o precedenţă asupra utilităţii. Loggia della Signoria, cu arcurile sale extrem de întinse, sunt un exemplu rafinat ala acestui stil.

Înflorirea Renaşterii- Florenţa

Înflorirea Renaşterii – Începutul acestei noi ere în Florenţa poate fi datată, pentru convenienţă, la 1401. Acesta a fost anul în care Lorenzo Ghiberti (1378-1455) şi Filippo Brunelleschi, printre alţii, au luat parte la o competiţie pentru a fi ales proiectantul pentru cea de-a poartă de acces spre Baptisteriu, cea dintâi fiind proiectată de Andrea Pisano (în 1336). Când a fost ales Ghiberti, Brunelleschi a fost constrâns să se orienteze spre sculptură, cu toate că el fusese pregătit pentru orfevrărie. Ghiberti a fost ales mai târziu pentru a proiecta ce-a de-a treia uşă, pe care Michelangelo a numit-o Poarta Paradisului, din cauza marii sale frumuseţi. El a creat de asemenea o parte din sculptura monumentală de bronz de la Orsanmichele.

Florenţa – Brunelleschi

În urma eşecului său în faţa comisiei, Brunelleschi (1377-1446) a plecat la Roma şi s-a întors de mai multe ori în anii următori. El a devenit un entuziast al arhitecturii clasice, din cauza ruinelor anticii Rome şi pentru giganticele dimensiuni. El a fost primul artist care a înţeles aceste structuri şi le-a adaptat necesităţilor acelor zile.

Lucrarea care a relevat talentul său şi i-a permis să-şi extindă cunoştinţele a fost domul catedralei din Florenţa. Nimeni în afară de el, la începutul secolului XV, nu a fost capabil să ridice un astfel de dom (42 m lăţime şi o înălţime de 60 m de la nivelul solului) fără vreun suport de structuri înălţate. Datorită forţei care presa pe laterale, el a fost obligat să producă o formă ogivală în defavoarea unei emisfere perfecte, atât de iubită de romanii din antichitate. Prima clădire proiectată de Brunelleschi, potrivit idealurilor sale clasice, a fost Spitalul Orfanilor.

Porticul acestuia este compus din arcuri semicirculare susţinute de coloane şi surmontate de o entablatură orizontală. Întreaga structură este dominată de folosirea pietrei serene (pietra serena – piatră gri-albastră, dintr-o carieră din vecinătatea Florenţei) care iese în evidenţă pe zidul alb al principalei clădiri. El a folosit acelaşi procedeu la San Lorenzo, Santo Spirito şi Capela Pazzi din Santa Croce. În fiecare dintre aceste clădiri volumele sunt compuse din forme simple care sunt folosite ca module şi repetiţia lor produce în general de armonie. Tehnica lui de construcţie a fost raţională şi era bazată pe calculul matematic al perspectivei. El a fost fondatorul arhitecturii moderne, care se bazează pe proiectele sale de planuri şi nu mai puţin pe experienţa sa în prelucrarea pietrei.

Leon Battista Alberti

Leon Battista Alberti (1404-1472) a fost un alt mare arhitect de la începutul secolului XV. El a fost un umanist şi un om de ştiinţă care a scris un număr de tratate de pictură, sculptură şi arhitectură, ca şi lucrări care au tratat subiecte cum ar fi familia sau gramatica.

El s-a născut la Genoa (Genova) şi a călătorit la Florenţa în 1428 când familia sa, cu care a fost exilat, a primit acceptul de a se reîntoarce în oraş. Ca intelectual el nu a fost interesat de pragmatismul anticii arhitecturi. El a fost interesat numai de principiile sale estetice. El a fost mai mult un proiectant decât un constructor dar el a fost umbrit de Brunelleschi în dragostea pentru formele geometrice simple, aşa cum este evident în proiectul său pentru faţada de vest a bisericii Santa Maria Novella. Aceasta se înscrie în afara unui pătrat şi detaliile sale sunt structurate în jurul acestui motiv. Palatul Rucellai din Florenţa este de asemenea o lucrare a sa.

Battista a fost prieten atât cu Alberti, cât şi cu Brunelleschi, dar a fost mai apropiat de cel din urmă, cu care a călătorit la Roma. Principalul opozant al acestora în sculptură a fost Donatello (1386-1466). El a observat arhitectura şi arta anticilor romani şi a învăţat să le adapteze realităţii şi energiei figurilor sale.

Florenţa – Leon Battista Alberti

El a revoluţionat arta gotică prin refuzul stereotipurilor uşoare contemporane şi îmbrăcăminţii drapate, mişcările serene şi mişcările delicate, aşa cum poate fi observat în figurile realizate de el la Sf. Gheorghe din Orsanmichele (cel original se află la Bargello). În întreaga sa viaţă el a creat o mare varietate de caractere – profeţii de la clopotniţă (acum în Museo dell’Opera del Duomo), tânărul David (în Bargello), Judith şi Holofernes (Palazzo Vecchio) şi Maria Magdalena (Museo dell’Opera del Duomo). Acestea sunt toate dominate de magnifica grandoare a acţiunii subiectelor, scopul lor în viaţă şi particularismul caracterelor sale. Donatello nu a căutat să inventeze un model de frumuseţe sublimă. Fiecare dintre sculpturile sale relevă o intensitate de expresie şi un adevăr care este uneori crud, dar întotdeauna real.

Renaşterea florentină

Vârsta de aur a Renaşterii Florentine – Cea de-a doua jumătate a secolului a arătat o dezvoltare şi o înflorire a formelor care au fost create iniţial de Brunelleschi, Alberti şi Donatello. În arhitectură, Michelozzo (1396-1472) a fost omul care a făcut popular vernacularul în clădiri, forme folosite de maestrul său, Brunelleschi, în clădiri publice, cum ar fi bisericile şi capelele.

El a fost numit arhitect pentru familia Medici şi a construit conacul acestora din Florenţa, inclusiv curtea interioară a acestuia. El a renovat de asemenea rezidenţele feudale a Medicilor din Cafaggiolo şi Trebbio din districtul Mugello. El i-a inspirat pe Benedetto da Maiano, un alt sculptor, care a construit Palatul Strozzi, şi Giuliano da Sangallo (1445-1516), care a proiectat Palatul Gondi şi sacristia din Santo Spirito.

Calea Donatello

Calea care a fost inaugurată de Donatello a fost urmată de contemporanii săi şi de generaţia următoare. Luca della Robbia (1400-1482) a căutat de asemenea realismul în reprezentarea figurilor sale umane, în atitudinea şi expresia acestora, dar a tins să le idealizeze, preferând o mare flexibilitate şi o modestie în faţa rivalilor săi. Diferenţa acesta este evidentă în cele două cantorie, care au fost realizate în timpul aceleiaşi perioade – unul de Donatello, celălalt de Luca (acum în Museo dell’Opera del Duomo). Popularitatea basoreliefurilor de Luca della Robia – în albastru azur şi în alb glazurat, împodobit cu galben şi verde – dovedesc o trăsătură vie realizată în atelierele sale şi de descendenţii săi, Andrea (1436-1524) şi Giovanni (1446-1527).

Mulţi artişti au lucrat în timpul sau în jurul mijlocului secolului, în emulaţie cu Donatello, arătând un interes scăzut pentru sculptura monumentală. Desiderio da Settignano (1428-1464) a creat o serie de basoreliefuri magnifice, revelând gustul pentru o mai mare tandreţe a sentimentelor interioare, o atragere spre gentileţea feminină. El a murit tânăr, lăsând drumul deschis pentru Mino da Fiesole (cca 1430-1484), al cărui stil a fost mult mai graţios şi pentru Benedetto da Maiano (1442-1497), care a creat amvonul din Santa Croce. Ambii au fost faimoşi pentru lucrările lor în marmură.

Antonio Pollaiolo şi Verrocchio

În contrast cu acest trend, în care flexibilitatea era peste tot importantă, Antonio Pollaiolo şi Verrocchio (ambii fiind pictori şi sculptori), împreună cu ucenicii lor, au fost atraşi de vigoarea, energia şi puterea musculară, pe care ei au exprimat-o în bronz.

Michelangelo în Florenţa

Michelangelo – La sfârşitul secolului, datorită frământărilor politice care au urmat după moartea lui Lorenzo Magnificul, Florenţa a intrat într-o perioadă de incertitudine, care a fost transpusă perfect de personalitatea pasionată a lui Michelangelo, care a combinat mândria şi agonia în lucrările sale. În sculpturile sale, ca şi în picturi, el a demonstrat un mare realism. El i-a depăşit pe toţi predecesorii săi, care au produs mai mult figuri probabile de personalităţi.

Creaţiile lui Michelangelo par să fie tulburate de viaţa lor interioară. Lungimea membrelor lor şi puterea muşchilor par să fie cele ale unor persoane reale capturate într-un moment precis mai mult decât reprezentările timpurilor blânde de frumuseţe perfectă din timpul Renaşterii. Exemple ale geniului artistului îl includ pe mândrul său David (lucrarea originală se află în Galleria dell’Accademia), Bacchus îmbătat (în Bargello), delicata sa Fecioara Maria şi Scările (în Casa Buonarroti) sau Pieta sa (în Museo dell’Opera del Duomo). De asemenea, în arhitectură, el a tratat viaţa într-un anumit spaţiu prin revoluţionarea formalismului repertoriului clasic – el a împărţit partea superioară a pedimentelor şi a inclus nişe goale în noua sacristie din (biserica) San Lorenzo.

În holul de intrare al Bibliotecii Laurenziana, el a aşezat coloane în ziduri, susţinând “paranteze” goale, a tratat zidurile interioare la fel ca pe cele exterioare şi a proiectat scări în trei părţi, astfel încât acestea ocupă aproape întregul spaţiu al podelei. El s-a apropiat de tehnica lui Brunelleschi – structuri cu elemente intens luminate cu pietra serena, un gust pentru proiectele centrate, unificarea volumului – dar a folosit aceste tehnici numai pentru a da o mai mare libertate dinamicii spaţialităţii, în care vechiul vocabular era mai mult numai un instrument decât un mijloc rigid de a achiziţiona armonie.

<< pagini ale ghidului turistic >>

Top articole
1 Comment
  1. Reply
    Scarlat Iuliana aprilie 16, 2019 at 6:00 pm

    Multumesc mult pentru acest ghid!

Adăugaţi comentariu

*