Oops! It appears that you have disabled your Javascript. In order for you to see this page as it is meant to appear, we ask that you please re-enable your Javascript!
Top articole

Ghid turistic Florenţa

Florenţa: CLĂDIRI DIN PIAZZA DEL DUOMO – o jumătate de zi

În centrul oraşului se află un remarcabil grup de clădiri cu marmură albă, verde şi roz – catedrala, turnul clopotniţei şi baptisteriul care marchează tranziţia de la arhitectura medievală florentină la perioada renascentistă.

Pe latura de sud a pieţei, în colţul cu Via dei Calzaiuoli, se află Loggia del Bigallo (A), care a fost construită la mijlocul secolului XIV cu două arcade perpendiculare semicirculare surmontate de ferestre duble. Copii pierduţi sau abandonaţi obişnuiau să fie expuşi sub loggie.

Il Duomo – catedrala Florenţa

Catedrala din Florenţa (Duomo) este un simbol al bogăţiei şi puterii Florenţei în secolele XIII şi XIV. Este una dintre cele mai mari clădiri din lumea creştină (155 m lungime – Sfântul Petru din Roma are 186 m, Sf. Paul din Londra 152 m, Notre Dame din Paris 130 m – şi o lăţime de 90 m de la un capăt al transeptului la celălalt; 107 m înălţime de la podea până în vârful lanternoului). Este dedicată Sfintei Maria del Fiore, care aduce aminte de o anumită floare, un trandafir de aur, prezentat de papa Eugeniu al IV-lea când catedrala a fost consacrată.

Dedicată Sfintei Maria del Fiore, catedrala este fructul unei munci depuse de mulţi artişti, ce au colaborat la construcţie câteva secole. În 1294 Corporaţia Ghildelor a fost mandatată de Arnolfo di Cambio cu realizarea unei noi catedrale ce trebuia să înlocuiască bisericii existente a Sfintei Reparata. Atelierul catedralei s-a dezvoltat în jurul şi în interiorul bisericii, care a continuat să fie folosită o perioadă, până în 1375.

Lucrările la noua catedrală sau Duomo au început pe 8 septembrie 1296 şi au continuat sub conducerea diferiţilor capomastri sau directori de şantier, cum ar fi Giotto, Andrea Pisano, Francesco Talenti. În 1375 Santa Reparata a fost dărâmat şi o parte din proiectul lui Arnolfo a fost modificat. Domul avea să aştepte până în 1420, an în care Brunelleschi a câştigat competiţia pentru construirea enormei structuri. În 1434 lucrarea a fost terminată şi doi ani mai târziu, biserica a fost consacrată la 140 de ani de la începerea lucrărilor. Lanternoul a fost început în 1445 şi terminat în 1461. Faţada a fost realizată în stilul gotic – secol XIX.

Istorie Catedrală Florenţa

Catedrala din Florenţa a fost construită pe locul catedralei în stil romanic Santa Reparata, care a fost demolată pentru că era o clădire prea modestă pentru un oraş medieval atât de important cum era Florenţa. Construcţia catedralei a mobilizat resursele oraşului pentru aproape 150 de ani. Sarcina i-a fost dată arhitectului pentru îmbunătăţiri, Arnolfo di Cambio şi, cu toate că lucrările au început în 1296, catedrala nu a fost consacrată până în 1436. În timpul acestei perioade au fost făcute modificări considerabile faţă de planurile iniţiale care au fost făcute de succesorii lui Arnolfo, Giotto, Andrea Pisano şi, în mod particular Francesco Talenti.

Clădirea, care este în principal gotică, este un exemplu strălucitor pentru originalitatea caracterului al acestui stil particular din Florenţa – volume largi şi linii orizontale preferate suprafeţelor sculptate. Un proiect de marmură multicoloră, în stil tipic florentin, formează decoraţiile geometrice ale cursului de piatră. Frontul de vest, proiectat de Arnolfo di Cambia, a fost demolat în 1588, fără să fie finalizat. A fost reînlocuit la sfârşitul secolului XIX cu partea frontală existentă, o imitaţie complexă a stilului gotic.

Domul din Florenţa

Uriaşul dom, o parte integrantă a peisajului florentin, este cea mai frumoasă parte a clădirii. Este opera lui Filippo Brunelleschi, descris de Vasari ca “un geniu al arhitecturii trimis din Rai pentru a aduce o nouă formă în arhitectură”. În 1420 el a rezolvat problema legată de modalitatea în care să acopere vastul sanctuar. Pentru a reduce sarcina masivă dinspre centrul domului, Brunelleschi a proiectat un acoperiş realizat din două domuri mai plate, legate printr-o reţea complexă de arcuri şi pilaştrii. Construcţia giganticului dom, ridicat fără vreun suport aparent, a stârnit o enormă admiraţie şi entuziasm în Florenţa acelor timpuri. Pentru aproape 15 ani, locul construcţiei, care a fost proiectat de Brunelleschi în sine şi instalaţiile de aici puteau ridica blocuri de piatră cu o greutate de peste trei tone, ceea ce era un fapt fără precedent pentru populaţia Florenţei.

Florenţa ghid turistic Michelin

Domul din Florenţa – exterior

Exteriorul – Pornind de pe latura de sud, plimbaţi-vă în jurul catedralei în sens invers acelor de ceasornic.

De pe latura de sud se poate observa o strălucită vedere asupra clădirii. Uimitoarea lucrare din marmură accentuează o aparenţă grandioasă deja existentă, creată de lipsa reliefurilor şi a repetiţiilor regulate a diferitelor elemente. Capătul de Est este remarcabil extensiv, constând din trei apse poligonale, radiind din transeptul transversal. Împreună cu domul, care este aşezat pe un uriaş timpan, formează un complex de o compoziţie foarte superb echilibrată. Galeria originală trebuia să se deruleze în jurul bazei domului, dar construcţia acestuia era aparent discontinuă, când Michelangelo a remarcat că aceasta este adunată ca o încercuire de beţe.

Pe latura de nord a clădirii se află Uşa Mandoria, surmontată de o mandoria conţinând o sculptură a Fecioarei Maria a Bunei Vestiri, de Nanni di Banco, de la începutul secolului XV. Lucrarea de mozaic de pe tympanum (1490), descriind Buna Vestire, este o lucrare de Domenico Ghirlandaio.

Domul din Florenţa – interior

Nava – După extravaganta ornamentaţie a exteriorului, nava are un plan descongestionat. Mica diferenţă în înălţime dintre navă şi coridoare, cele patru arcuri cu spaţii largi din navă (80 m lungime) şi o cornişă de la baza bolţilor rupe verticalitatea navei şi pare să reducă proporţiile generale ale clădirii.

Ferestrele cu vitralii din capătul de est, în special fereastra centrală în formă de trandafir, descriind Buna Vestire a Fecioarei Maria, s-au bazat pe schiţe făcute de Lorenzo Ghiberti. La compoziţia lor a fost folosită o remarcabilă umbră de verde. Mormântul episcopului Antonio d’Orso, care a murit în 1321, a fost sculptat de artistul sienez, Tino di Camaino, care a produs un număr de faimoase morminte monumentale în timpul perioadei gotice. Un fragment din lucrarea originală (la stânga de uşa centrală) îl arată pe cel decedat dormind şi aşezat, deasupra unui sarcofag.

În primul intrând al coridorului sudic, chiar deasupra locului în care mormântul a fost descoperit în criptă (vezi infra) în 1972, se află un portret al lui Brunelleschi (primul medalion din partea stângă după intrare), sculptat de unul dintre ucenicii acestuia.

În coridorul de nord se află două fresce conţinând sculpturi fictive ecvestre, în onoarea a doi oameni de arme (condottieri) care şi-au oferit serviciile Florenţei. Cea dintâi sculptură îl reprezintă pe Nicolo da Tolentino, realizată de Andrea del Castagno (în 1436) şi cea de-a doua a fost realizată de Paolo Ucello (în 1465) şi îl descrie pe Dante explicând Divina Comedie oraşului Florenţa, care este reprezentată de catedrala sa, aşa cum era în secolul XV. Fresca ce ilustrează “geografia” unei alte lumi a fost imaginată de poet – Iadul, munţii Purgatoriului şi Paradisul.

Coridoarele sunt luminate de remarcabile ferestre cu vitralii din secolul XIV.

Domnul din Florenţa – Sanctuarul

Domul din Florenţa Sanctuarul – De aici poate fi apreciată cel mai bine adevărata grandoare a clădirii. Uriaşul sanctuar octogonal este încercuit de marmură elegantă, lucrare executată la mijlocul secolului XVI. Din acesta radiază trei apse vaste formând un trifoi, fiecare dintre acestea conţinând cinci capele. Deasupra se înalţă domul (cca 50 m în diametru la bază şi o înălţime de 91 m), care este decorat cu o uriaşă frescă descriind Judecata de Apoi. Aceasta a fost începută de Vasari, care a lucrat la ea timp de doi ani, între 1572 şi 1574, dar a fost terminată în următorii cinci ani, după ce a lucrat la ea Federico Zuccari şi a fost finalizată în 1579. Deasupra înaltului altar atârnă un crucifix din lemn realizat de Benedetto da Maiano (la sfârşitul secolului XV).

Tympanumul de deasupra uşii de pe partea dreaptă a vechii sacristii (Sacrestia Vecchia) este decorat cu o lucrare în teracotă – Înălţarea – realizată de artistul Luca della Robbia.

Sub altar, în capela axială se află mormântul Sf. Zanobi, primul episcop al Florenţei. Această remarcabilă lucrare constă dintr-un basorelief din bronz descriind scene din viaţa sfântului. A fost realizat de Lorenzo Ghiberti. Pe cealaltă latură a altarului se află două încântătoare teracote albe cu îngeri care poartă lumânările, de Luca della Robbia. Feţele îngerilor readuc aminte de cele ale adolescenţilor din faimoasa “Cantoria”, realizată de acelaşi artist, acum în muzeu (vezi mai jos).

Uşa care dă spre Noua Sacristie (Sacrestia Nuova), simetric opusă faţă de Vechea Sacristie, este de asemenea surmontată de un tympanum, decorat de Luca della Robbia descriind ÎnviereaH într-o lumină albastru-închis. Aici, în Noua Sacristie, s-a refugiat Lorenzo Magnificul când a fost atacat de călugării implicaţi în conspiraţia Pazzi.

Iluminarea strălucitoare arată în spate (printr-o partiţie) un cabinetH la care se ajunge la jumătatea zidurilor camerei şi a fost realizat în cea de-a doua jumătate a secolului XV în principal de Benedetto şi Giuliano da Maiano. Splendidul panel din bronz al uşii descrie figurile Evangheliştilor şi pe cele ale Profeţilor şi sunt de asemenea demne de remarcat.

Domul din Florenţa

Domul Din Florenţa – Accesul via coridoarele de nord sau de sud; 463 de trepte. Turul durează 45 min.

Galeria strâmtă care dă înspre cancelarie oferă o minunată privelişte jos, înspre catedrală, şi de asemenea poate fi văzută de aproape o remarcabilă fereastră cu vitraliiH în oculi al timpanului. Aceasta a fost produsă în cea de-a doua jumătate a secolului XV şi se bazează pe schiţele realizate de figurile dominante ale acelor timpuri – Ghiberti, Donatello, Paolo Uccello şi Andrea del Sarto.

Faţada nefinisată a lui Arnolfo di Cambio

Faţada nefinisată a lui Arnolfo di Cambio a fost îndepărtată în 1587. Din acel moment, pentru aproape trei secole, aici a fost o abundenţă de proiecte şi competiţia pentru finalizarea noii faţade a Catedralei, până când, în 1871, desenul prezentat de arhitectul Emilio de Fabris a fost aprobat (lucrarea a fost terminată în 1887). Faţada contrazice punctul de vedere istoric care afirma folosirea aceluiaşi tip de marmură folosită la construcţia restului clădirii, Carrara albă, Prato verde şi Maremma roz. Peste cele trei portaluri cu Povestea Mariei sunt trei reprezentări, de la stânga la dreapta: Caritatea, Madonna cu principalii sfinţi ai oraşului şi Soarta; pedimentul de deasupra portalului central reprezintă Madonna în Glorie. Statuetele apostolilor şi cea a Mariei sunt aşezate în frizele derulate între ferestrele trandafir din părţi şi cea din centru. Alături, după o serie de busturi ale artiştilor, este un pediment în relief redus ce-l reprezintă pe Dumnezeu Tatăl.

Domul din Florenţa – interiorul

Interiorul este realizat în linia arhitecturii gotice italiene imprimând perceperea puternică a spaţiului vertical şi orizontal din interiorul duomo-ului (cea de-a patra biserică ca mărime din lume: 153 metri lungime, 38 metri între navă şi coridor şi 90 până la transept).În navă şi coridor stâlpi cu pilaştrii sprijină arcurile şi voltele gotice. O galerie de curbe se derulează la înălţime. În spate, altarul cel înalt (realizat de Baccio Bandinelli), înconjurat de trei apside sau tribune, fiecare dintre ele subdivizate în cinci camere. Pavajul policrom a fost realizat între 1526 1660 de către Baccio şi Giuliano d¢Agnolo, Francesco da Sangallos.

Cele două monumente ecvestre (fresce transferate de pe zid) îi reprezintă pe John Hawkwood (Giovanni Acuto) şi Niccolo da Tolentino. Cel dintâi a fost realizat în 1436 de Paolo Uccello şi cel de-al doilea a fost realizat în 1456 de Andrea del Castagno (de notat diversitatea de modelare a figurilor celor doi căpitani de mercenari: severitatea opusă vitalităţii). Printre alte lucrări demne de remarcat se numără şi piatra de mormânt a lui Antonio d¢Orso realizată în 1321, încoronarea Madonei de Gaddo Gaddi şi, pe partea dreaptă a coridorului un tabernacol cu Joshua de Ciuffagni, Donatello şi Nanni di Bartolo, bustul lui Squarcialupi de Maiano, pictura în penel cu ştiuţii Cosma şi Damian de Bicci di Lorenzo.

Interior Domul din Florenţa

Din capătul scărilor care conduc până în vârful domului se poate vedea o interesantă privelişte asupra caracteristicilor structurale. Secţia finală, care este foarte abruptă şi foarte aproape de zid, este cea mai spectaculară. Aceasta conduce spre exterior la baza turlei lanternoului, care este ultima lucrare de Brunelleschi şi care nu a fost aşezată în acest loc până după moartea artistului. De aici se poate urmări o magnifică privelişte panoramică asupra Florenţei – (nord-vest) domul San Lorenzo, având în spate Santa Maria Novella ieşind în evidenţă pe fondul verdeţii Parcului Cascine, (la stânga turnului clopotniţei) arcul din Piazza della Reppublica şi biserica în formă de cub Orsanmichele, având în spate (malul sudic)uriaşul şi impresionantul Palat Pitti şi, la stânga, Grădinile Boboli care se văd pe colină. În fundalul îndepărtat (sud) se află Loggia della Signoria şi Palazzo Vecchio în faţa unei lungi clădiri care este Uffizi, flancată (stânga) de zvealta clopotniţă Badia ieşind în evidenţă în faţa conturului masiv al Bargello. Lumina care se zăreşte în fundal este San Miniato, lângă Piazzale Michelangiolo. La mică apropiere (sud-est) se află faţada de marmură albă a Santa Croce. La distanţă mare (nord) se înalţă dealul Fiesole.

Cripta Santa Reparata

Cripta Santa Reparata – Scările de la primul stâlp, pe latura de sud a navei.

Vechea catedrală a Florenţei a fost construită într-un mod original în secolele IV – V, pe ruinele unui dom roman, cu coloane ce divid nava în două coridoare şi o apsidă. În timpul războaielor cu Bizanţul biserica a fost distrusă, pentru a fi reconstruită între secolele VII şi IX. Perimetrul a rămas aproape identic, dar construcţia a fost îmbogăţită cu două capele, coloanele fiind înlocuite cu stâlpi întăriţi cu pilaştrii. Între anul 1.000 şi 1.100 a fost adăugată o criptă sub apsidă şi corul a fost înălţat, în timp ce două frumoase turnuri au fost construite lângă apsidă. Când a fost construită noua catedrală Santa Maria del Fiore, această biserică dedicată tânărului sfânt ce a murit ca un martir în Caesareea a fost abandonată. Oricum, noua catedrală a fost construită la 1375 în jurul vechii biserici care nu a fost distrusă până la temelie. În 1966, când a fost restaurat pavajul domou-ului, rămăşiţele vechii catedrale au ieşit la lumină. Acum, o intrare plasată între primul şi al doilea stâlp al coridorului drept ne conduce jos, într-o spaţioasă cameră unde urmele frescelor ce odinioară decorau biserica, pietrele funerare ale diferiţilor prelaţi şi autorităţi civile şi mulţimea întinsă de cărămizi din podele pot fi văzute şi azi.

Cripta reprezintă de fapt toate rămăşiţele din ceea ce a fost vechea biserică romanescă (secolele XIII-XIV), care a fost descoperită în timpul lucrărilor de excavaţii făcute în 1996. Aceasta în sine a fost la rândul ei o conversie a unei basilici paleocreştine (secolele V-VI) şi a fost demolată în timpul construirii prezentei catedrale.

Locul în care a fost descoperit mormântul lui Brunelleschi poate fi văzut printr-un grilaj de fier într-o deschidere orientată spre secţiunea nedescoperită de la stânga scărilor.

Trăsăturile structurale până unde s-a ajuns cu săpăturile fac posibilă reconstituirea formelor catedralei originale (o navă şi două coridoare şi o cancelarie înălţată deasupra criptei). Parterul a fost cu mult mai jos decât poate fi văzut în prezent. Un proiect (într-o vitrină) arată perioadele relevante ale construcţiei şi diferitele caracteristici arhitecturale precum şi mari fragmente din mozaicul podelei. Cele mai multe dintre acestea datează din perioada paleo-creştină. Alte exponate prezente aici cuprind obiecte de patrimoniu descoperite în timpul săpăturilor – o sabie găsită în mormântul Medicilor îngropaţi în Santa Reparata, în 1531 – piatra de mormânt este expusă pe un piedestal.

Domul – Campanile (Clopotniţa)

Turnul clopotniţei a fost realizat de Giotto şi nu este mai puţin faimos decât domul lui Brunelleschi. Este un turn zvelt şi înalt (82 m) şi liniile sale ciudate formează un contrast armonios cu structura curbă a domului.

Plasarea liniilor importante orizontale şi a ornamentaţiilor geometrice ilustrează din nou caracterul neobişnuit al stilului gotic din Florenţa. Lumina care cade pe culorile de marmură şi distribuirea intrândurilor care sporesc ca număr spre vârful turnului, creează o impresie de uşurinţă.

Planurile pentru decorarea clopotniţei au fost realizate de Giotto, care a fost numit să supravegheze lucrările la catedrală. Construcţia a început în 1334 dar numai secţiunea cu panele sculptate a fost construită de artist, acesta murind în 1337. Succesorii săi, Andrea Pisano şi Francesco Talenti, care au completat lucrările la clădire între 1349 şi 1360 şi au proiectat secţiunile intrândurilor, au făcut amândoi modificări la panelele originale.

Copii au înlocuit basorelieful iniţial în secţiunea inferioară a clădirii. Decoraţiile se bazau pe proiectul general al lui Giotto. Primul registru a fost sculptat Andrea Pisano şi Luca della Robbia. Cel de-al doilea a fost sculptat de ucenicii lui Andrea Pisano, inclusiv Alberto Arnoldi. Originalele, împreună cu statuie Profeţilor şi Sibilelor, care odată ocupau nişele de la cel de-al doilea etaj, se află în Museo dell’Opera del Duomo (vezi infra).

Scara ce duce spre vârf – 30 min. cu întoarcere (414 trepte). De pe terasa de sus se poate urmări o fină privelişte panoramică asupra catedralei şi a oraşului Florenţa.

Ghidul turistic al Florenţei

Florenţa – Battistero (Baptisteriul)

„Frumosul meu Sf. Ioan” sunt termenii folosiţi de Dante pentru a descrie baptisteriul care este dedicat Sfântului Ioan Botezătorul, sfântul patron al Florenţei, a cărui efigie apare în faimosul florin de aur din Evul Mediu. Această elegantă clădire octogonală, îmbrăcată cu marmură colorată în alb şi negru, este foarte reprezentativă pentru arhitectura florentină ale cărei proporţii şi armonie sunt toate importante. Oferă o excepţională impresie de precizie şi puritate delicată.

Baptisteriul este o clădire în stil romanic, datând probabil din secolul XI, care în orice caz conţine un număr de caracteristici renascentiste (stâlpii, capitelurile, pedimentele triunghiulare etc.), tipice pentru arhitectura florentină, care a avut în permanenţă atracţie spre inspiraţia antichităţii. Folosirea curentă a acestuia datează din secolele XI – XIII. Acoperişul, în formă de piramidă cu înclinaţii line, a fost terminat în 1128, în timp ce lanternoul cu coloane a fost datat către 1150 iar tribuna rectangulară către 1202. Exteriorul a fost placat cu marmură albă şi verde. Fiecare secţiune este divizată în trei prin pilaştrii surmontaţi cu arcuri rotunde ce încadrează ferestrele. De remarcat sunt porţile de bronz şi, în interior, mozaicul. Aici sunt trei rânduri de uşi ce se deschid spre Baptisteriul Sfântului Ioan: porţile de sud, realizate de Andrea Pisano, reprezentând Povestea vieţii Botezătorului şi Alegoriile Virtuţilor; porţile de nord, realizate de Ghiberti, reprezintă Povestiri din Noul Testament, Evangheliştii şi Doctorii Bisericii; porţile de est (sau Porţile Paradisului) sunt considerate lucrarea primordială a lui Ghiberti, fiind totodată şi cea mai frumoasă dintre cele trei. Această poartă este divizată în zece planuri ce descriu poveşti din Vechiul testament şi a fost comandată de Arte dei Mercanti în 1425. Într-o execuţie perfectă aici pot fi regăsite multe dintre temele lui Michelangelo. În ramele din jurul lambriului pot fi observate figuri în mărime redusă ale personajelor biblice şi portrete ale artiştilor contemporani.

Geometria strictă a decorului exterior devine din ce în ce mai scăzută în rigiditate, odată cu trecerea de la bazele ferestrelor, prin nivelul împestriţat de ferestre micuţe, cu arcuri largi, şi până la nivelul din partea superioară care este colorat şi conţine multe detalii de motive decorative.

Uşile Baptisteriului

Uşile Baptisteriului – Uşile din bronz decorate cu magnifice panele sculptate sunt faimoase în întreaga lume.

Cu spatele la catedrală, înconjuraţi clădirea pornind din partea stângă.

Uşa de sud (acum intrare) este cea mai veche. Lucrările la aceasta au fost începute în 1330 de Andrea Pisano şi a fost realizată într-un stil gotic distinctiv din cauza cvadrifoliilor care conţin un număr de scene diferite. Cele 20 de panele superioare descriu episoade din viaţa Sfântului Ioan Botezătorul. În cele opt panele inferioare, sculptorul reprezintă Virtuţile Teologice şi Cardinale, sculptate cu o remarcabilă uşurinţă şi libertate – (de la stânga spre dreapta şi de sus în jos) (uşa stângă) Speranţa, Credinţa, Fortitudinea şi Temperanţa; (uşa dreaptă) Caritatea, Umilinţa, Justiţia şi Prudenţa. Graniţa Renaşterii, decorată cu măiestrie cu frunze, păsări şi heruvimi, a fost lucrarea lui Vittorio Ghiberti, fiul artistului care a produs celelalte două seturi de uşi. Grupul statuar de bronz descriu Decapitarea lui Ioan Botezătorul, în vârful uşilor, şi a fost realizat de Vincenzo Danti (cca 1570).

Uşi Baptisteriu Florenţa

Comisia pentru Uşa de Nord (realizată între 1403-1424) l-a însărcinat cu realizarea acesteia pe Lorenzo Ghiberti, în vârstă de numai 25 de ani, după o competiţie la care au participat cei mai mari artişti ai oraşului, inclusiv Brunelleschi. Cu toate că lucra cu aproape 100 de ani mai târziu, Ghiberti a ajuns la o armonie cu uşile realizate de Andrea Pisano, prin reţinerea compoziţii de cvadrifolii tradiţionale pentru medalioanele gotice. Cele opt panele inferioare îi descriu pe Evanghelişti şi pe Doctorii Bisericii. Deasupra acestora se află scene din Viaţa şi Pasiunea lui Hristos (de jos în sus), descrise cu o remarcabilă austeritate, nobilitate şi armonie de compoziţie. Deasupra uşii se află Ioan Botezătorul rugându-se, realizat la începutul secolului XVI de Rustici.

În piaţă, la o distanţă relativ mică de Uşa de Nord, se află Coloana lui Zanobi, care datează din 1384. Aceasta este împodobită neobişnuit, aducând aminte de legenda ulmului mort care a început să răspândească vorbe de binecuvântare în ianuarie 429, când relicvele sfântului au fost transferate din San Lorenzo în Santa Reparata.

Uşa de Est (cu faţa spre catedrală) este cea mai faimoasă dintre toate, cea pe care Michelangelo a îndrăznit să o numească Poarta Paradisului.

Între 1425 şi 1452, Ghiberti, aflat atunci în culmea talentului său, a produs o capodoperă de sculptură şi de lucrătură în metal. Cele trei panele conţin un înalt complex compoziţional, ilustrând episoade din Vechiul Testament, cu o abundenţă de caractere în scene, care sunt remarcabil de vii, elegante şi poetice.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Top articole
1 Comment
  1. Reply
    Scarlat Iuliana aprilie 16, 2019 at 6:00 pm

    Multumesc mult pentru acest ghid!

Adăugaţi comentariu

*