Ghid Turistic Toscanana după Michelin. Un Ghid Michelin tradus în limba română pentru Toscana pe care îl puteţi consulta doar pe această pagină. Pas cu pas, etapă cu etapă, un ghid Michelin pentru Toscana tradus în limba română. Foarte important: acest ghid turistic pentru Toscana trebuie citat în situaţia în care ne preluaţi informaţiile. Este un articol unic prin conţinut ce poate fi regăsit oricând în mediul online dacă este copiat: „Ghid Turistic Toscana” adaptat şi tradus după Ghidul Michelin.

Ghid turistic Toscana: în căutarea frumuseţii

Cu toate că în regiunea toscană s-a dezvoltat o bogată civilizaţie etruscă, referinţele care se fac la arta toscană se concentrează în principal spre două perioade importante ale istoriei – Evul Mediu (arhitectură romanică şi gotică) şi, cu o extindere şi mai mare, Renaşterea.

În timpul perioadei romane în Toscana nu au fost înălţate monumente importante şi rămăşiţele romane vizibile indică numai romanizarea primelor aşezări etrusce sau dezvoltarea unor colonii romane pe sol roman. O parte dintre viitoarele oraşe şi aşezări urbane şi-au păstrat caracteristicile clădirilor romane în dezvoltarea lor urbană. În Florenţa străzile curbate şi înguste din apropiere de Santa Croce urmează perimetrul unui amfiteatru roman şi Piazza della Republica a fost amenajată pe locul unui forum roman. Rămăşiţe romane substanţiale pot fi găsite peste tot. Fiesole are un teatru roman şi nişte băi romane. La Volterra se află un teatru roman, Arezzo poartă urmele unui amfiteatru şi la Cosa se află rampante romane. Aici şi mai ales de-a lungul coastei se află şi câteva vile patriciene – în Massaciuccoli şi pe insula Giannutri – sugerând faptul că romanii apreciau frumuseţea liniei de coastă toscană.

Caracteristici principale Toscana

O regiune, un principiu de ghidare; trei oraşe, trei trenduri – În Toscana, ca pretutindeni în Italia centrală şi de nord, comunele au avut un rol foarte important în istoria locală încă din secolul XI. Trei dintre acestea – Pisa, Siena şi Florenţa – au fost în conflict până în secolul XV, când Florenţa, oraşul Medicilor, a reuşit să preia treptat controlul asupra întregii regiuni, ca un întreg. În timpul acestei perioade, rivalităţile politice şi subdiviziunile au avut repercusiuni puternice asupra artei. Fiecare oraş şi-a dezvoltat propriile forme şi stiluri, fiind influenţat numai de către vecinii imediaţi şi de oraşele din apropiere. Turismul a dezvoltat foarte mult această provincie istorică italiană.

Nu rataţi Pisa şi Siena

Pisa, fascinată de splendorile orientale aduse aici de marinarii săi şi călătorii ajunşi aici, a creat nişte forme arhitecturale neobişnuite, demonstrând o dorinţă puternică pentru ornamentaţie. Benzile de marmură albă şi verde alternau şi erau combinate cu rânduri de arcade, acoperind aproape întreaga faţadă în care aproape fiecare caracteristică era sculptată sau inserată cu marmură colorată sau modele de ceramică.

Siena, pe de altă parte, a favorizat arhitectura gotică şi a continuat să prefere încântările lirice gentile ale acesteia pe întreaga durată a secolului XV. Arhitectura sieneză, pictura şi sculptura demonstrează căutarea unei frumuseţi delicate, florale, îmbogăţită cu un mare sens de prospeţime. Poate fi caracterizată ca delicată dar niciodată ca austeră sau dogmatică. wpsm_ads2]

Decoraţiile Florenţei

Cu toate că Florenţa a arătat de asemenea aplecare spre decoraţiile de marmură multicoloră, în timpul perioadei stilului romanic, a fost în permanenţă un oraş al înaltei rigurozităţi, o sobrietate care atingea austeritatea unei adevărate perfecţiuni intelectuale. În pictură, tendinţele sale naturale au condus spre transpunerea realităţii, cu trăsături de acurateţe şi definirea unor forme riguroase ale perspectivei.

Natura senzuală a luminii şi volupteţea culorilor, caracteristici care aduc căldură unei scene sau unui peisaj, nu i-a interesat pe artiştii din Florenţa, care diferă în acest sens de veneţieni. Singura lor dorinţă era aceea de a reprezenta adevărul, sublimat numai de reprezentarea frumuseţii perfecte. Acesta este scopul faimoasei tehnici sfumato a lui Leonardo da Vinci, care nu intenţiona să o folosească ca modalitate de transmitere a sentimentelor prin distanţa dintre artist şi subiectul său.

Ghid turisic Toscana: trei trenduri

În ciuda acestei diversităţi în artele creative, Toscana a găsit o unitate fundamentală în aceste trei trenduri – o cale intelectuală de artă care apelează mai mult la cap decât la inimă, o frumuseţe perfectă în formele sale şi în realitatea sa tangibilă.

Istorie Toscana

Naşterea artistului “universal” – Toscana este locul în care această cale de viaţă s-a născut, o persoană care era în principal artist şi care era capabil să lucreze în aproape toate formele de artă cu aceeaşi valoare de talent, un umanist cu mai multe feţe care, în multe cazuri, era iniţiat în toate disciplinele cunoaşterii umane şi care a fost primul promotor al Renaşterii. Giotto, artistul care a lucrat la începutul secolului XIV, a fost în acelaşi timp arhitect şi urbanist. El a fost urmat de bărbaţi cum ar fi Verrocchio, pictor, sculptor şi decorator, fraţii Pollaio, Antonio şi Piero, care erau pictori şi sculptori – Antonio era de asemenea turnător în bronz şi realizator de medalii, Francesco di Giorgio Martini din Siena, arhitect, sculptor, pictor, turnător în bronz, decorator şi inginer, Sansovino, care era sculptor şi arhitect. Doi artişti importanţi au fost Michelangelo, sculptor, pictor, arhitect, inginer şi de asemenea muzician şi poet. Această lungă listă de atotcunoscători îi poate include de asemenea şi pe Piero della Francesca, un pictor remarcabil, ale cărui cercetări în domeniile perspectivei şi opticii l-au condus, spre sfârşitul vieţii, să scrie două tratate de perspectivă şi geometrie.

Electricism Toscana – artă şi viziune

Acest electricism a fost cel care a condus la avansări importante în aspectele tehnice ale fiecărei forme de artă. Arhitecţii erau concentraţi asupra frumuseţii volumelor interioare dar ei erau în acelaşi timp şi ingineri, confruntându-se cu problema translatării realităţii fizice în termeni spaţiali. Acest aspect poate fi observat în domul proiectat de Brunelleschi pentru Catedrala din Florenţa.

Cu toate că o serie de artişti s-au concentrat asupra unei singure forme de artă, ei se aflau într-un contact permanent cu colegii lor şi, de-a lungul admiraţiei mutuale pentru măiestria acestora, ei priveau cu interes descoperirile făcute de aceştia. Masaccio, pictorul care era prieten cu Donatello şi Brunelleschi, a exprimat volumul cu o deplinătate mult mai uzuală pentru lucrările de sculptură şi a fost în acelaşi timp primul maestru al aspectelor ştiinţifice ale perspectivei, în care a fost inspirat de prietenii săi arhitecţi.

Picturile Florenţei – ghid turistic Michelin

Toate aceste personalităţi excepţionale care au proliferat o mare creativitate au făcut ca conceptul de artist să atingă dimensiunea reală în Toscana, înlocuindu-i pe anonimii meşteşugari din timpurile medievale şi creând un important punct de întoarcere în istoria artei.

Decorarea pereţilor – Pereţii necesitau decoraţii şi în Toscana a apărut pentru prima dată ideea ca decoraţiile să definească zidul în sine şi să fie o consecinţă a spaţiului pe care se află în spatele acestuia.

Uniformitatea faţadelor în care uşile, ferestrele şi legăturile de piatră sunt aşezate în afara unei încrengături de linii geometrice strategice, a fost definită pentru prima dată în Florenţa. În acelaşi timp a fost definit adevărul pentru armonia curţilor interioare, proiectate având de jur împrejur simetria celor patru faţade. Scările au fost mutate în interiorul clădirii, astfel încât să nu mai existe nici un element care să distorsioneze unitatea creată de arhitect.

Clădirile Toscanei – Ghid pentru Toscana

Această căutare pentru simetria faţadelor clădirilor s-a răspândit curând în planificarea urbană şi monumentală care nu mai erau considerate în izolaţie. Acestea trebuiau să se armonizeze cu împrejurimile din exteriorul spaţiului disponibil. Din cauza caracteristicii sale proeminente, un colţ de stradă necesita o decorare îngrijită, cum ar fi o loggie pentru scopuri tradiţionale, un scut monumental sau o nişă. O faţadă lungă dând spre stradă necesita un ritm pentru a se încadra cu perspectiva. Pieţele trebuiau să fie tratate astfel încât să încorporeze clădirile deja existente într-un întreg armonios. În cazul realizării unei noi pieţe, cum a fost cazul pieţei centrale din Pienza, efectul dorit a fost uniformitatea.

Bisericile din Florenţa – ghid turistic

Faţada a devenit un fel de obsesie în Florenţa, unde numeroasele biserici erau lipsite de motive decorative din cauza unei lipse de înţelegeri sau din cauză că nu s-a găsit o capodoperă pentru a fi plasată acolo. San Lorenzo şi Santo Spirito aveau faţadele complet plate şi Santa Maria del Diore şi Santa Croce sunt împodobite cu opere aplicate în secolul XIX. Chiar şi în Toscana, la fel ca şi celelalte popoare din ţările mediteraneene, interioarele nu erau neglijate. În realizarea clădirilor largi era de asemenea luat în considerare spaţiul decorativ. În timp ce bizantinii foloseau mozaicul şi ţările dinspre nord îşi decorau catedralele cu ferestre cu vitralii şi casele şi castelele cu tapiţerii, toscanii au preferat bogăţia picturilor murale.

Tehnica frescelor putea fi folosită pentru acoperirea întregii suprafeţe a zidurilor şi, de asemenea, bolţile şi tavanele de deasupra. Aici sunt nenumărate exemple de fresce, în special în biserici – în Florenţa, în cancelaria bisericii Santa Maria Novella, Capela Brancacci din Santa Maria del Carmine, în refectoriul sau tavanul bisericii mănăstirii San Marco. De asemenea, pot fi văzute în Arezzo, în cancelaria bisericii San Francesco, în San Gimignano, în nava şi coridoarele bisericii colegiale şi în cancelaria bisericii San’Agostino. În Pisa în Camposanto şi de asemenea în mănăstirile de pe Muntele Oliveto Maggiore.

Pictura murală a fost folosită de asemenea în decorarea clădirilor publice, cum ar fi de exemplu Palazzo Pubblico din Siena şi în reşedinţe private, cum ar fi Palazzo Medici din Florenţa (Capela Magilor) sau Palazzo Davanzati, unde ornamentaţia este puţin vizibilă. Prin folosirea acestei tehnici, toscanii au demonstrat că zidurile puteau fi folosite pentru decoraţii în întregime, cu mai multe imagini sau cu o singură reprezentare ornamentală. Acelaşi principiu a fost aplicat în decorarea podeaua catedralei din Siena, care constă dintr-un set de tablouri realizate din marmură, sau în Capela Prinţilor din Biserica San Lorenzo, în Florenţa, unde podeaua, pereţii şi tavanul sunt toate decorate cu marmură colorată.

Toscana: Evul mediu

În secolele XI şi XII, o perioadă marcată de începuturile comerţului, zona Toscanei a primit o aparenţă diferită. Schimburile economice şi relativa prosperitate care a urmat acestora a condus la construirea a numeroase biserici. Cea mai mare parte a acestora erau rezultatul unor afaceri modeste, biserici parohiale (pieva) construite chiar şi în cele mai izolate locuri, cum ar fi cele din regiunile Garfagnana, Lunigiana, Casentino sau Pratomagno. Toate acestea dovedesc importanţa artei şi arhitecturii romanice în Toscana, unde aceasta a fost mai ornamentată şi mai răspândită decât oriunde în Italia.

Evul Mediu Toscan, între secolele XI şi XIV, a fost de asemenea o perioadă în care s-au înfiinţat multe mănăstiri aparţinând ordinelor religioase tradiţionale, cum ar fi cele ale benedictinilor şi cistercienilor şi o altă parte aparţinând noilor ordine medicale, cum ar fi cele ale dominicanilor şi franciscanilor. Prima comunitate franciscană a fost înfiinţată în vecinătatea regiunii Umbria (est) şi două din mănăstirile acestora din Toscana au fost înfiinţate chiar de Sfântul Francisc însuşi – Le Celle, de lângă Cortona şi La Verna, la este de Florenţa. Aici existau de asemenea şi o serie de noi ordine care au luat fiinţă chiar în Toscana – cel al Vallombrosanilor şi călugării eremiţi de Camaldoli, în secolul XI, cel al servitorilor, un ordin fondat pe Monte Senario, în secolul XIII şi ordinul Olivetan, fondat pe Muntele Oliveto Maggiore, în secolul XIV.

Vecinătatea clădirilor din teritoriu realizate pe vârfurile înălţimilor a fost ocupată curând de micuţe oraşe încercuite de ziduri, fortăreţe sau castele, cum ar fi Monteriggioni, Montalcino sau Radicofani. Mai multe fortăreţe au fost construite în Valea Orcia – Montecchio, Poppi etc.

În oraşe a fost construit (sau reconstruit) un mare număr de catedrale şi biserici, incluzând noi mănăstiri ale frăţiilor franciscană şi dominicană. Aristocraţia a început să-şi construiască casele cu etaje superioare şi turnuri locuibile. Colţurile de străzi arau împodobite cu loggii folosite pentru activităţi comerciale şi, pentru a contrabalansa puterea religioasă a bisericii, o clădire administrativă era ridicată în centrul oraşului (palazzo comunale sau palazzo del podesta).

ARHITECTURA RELIGIOASĂ ROMANESCĂ

Cu excepţia Pisei, care este un caz special, principalele caracteristici ale arhitecturii romanice era simplitatea. Materialele folosite erau cărămida, cheresteaua şi piatra locală, deseori fără a fi prelucrată. Clădirile erau modeste ca dimensiuni – o pieve este, prin definiţie, o mică biserică parohială proiectată pentru populaţie. Structura era simplă. Proiectul basilicii datează din perioada paleocreştină păstrându-se în mod popular în această zonă, ca peste tot în Italia, cu o navă flancată uneori de coridoare, extinzându-se într-o singură sau uneori o triplă apsă, deseori fără proiectarea unui transept.

Acoperişul de asemenea era plan, pluta fiind lemnul folosit în cele mai multe dintre biserici. Culorile erau puţin contrastante, o armonioasă nuanţă de maro, un galben pal sau un gri de piatră întrepătruns cu strălucirea vie a ferestrelor cu vitralii. În cele mai multe dintre cazuri, deschiderea ferestrei era încadrată de un material de alabastru sau marmură care dădea numai o nuanţă pală, în bătaia luminii.

Arhitectura Toscană: influenţe externe

Influenţele externe – Aparte de tradiţionalele elemente paleocreştine, acestea pot fi remarcată pe întregul cuprins al Italiei – forma tipică de basilică, un turn clopotniţă separat sau fără clopotniţă – arhitectura toscană folosindu-se de elemente provenite din Burgundia, datorată influenţei abaţiei benedictine din Cluny, de la sfârşitul secolului X, şi din Lombardia, unde oraşele mari aveau propriile stiluri arhitectonice.

Arhitectura Toscană: influenţa burgundă

Influenţa burgundă au condus mai întâi la includerea unei cripte, în continuarea unui obicei stabilit deja în perioada paleocreştină. Criptele pot fi văzute în mănăstirile benedictine ale acelor timpuri – San Salvatore de pe Muntele Amiata, Abaţia Farneta sau San Miniato din Florenţa. Folosirea proiectului în formă de cruce latină era de asemenea comun pentru clădirile benedictine – San Salvatore, Farneta, San Bruzio lângă Magliano. În Sant’Antimo, care era o mănăstire cisterciană, influenţa de la Cluny este clară în capelele care radiază din cancelarie, diferenţa clară în înălţime între navă şi coridoare şi în unele dintre sculpturi cum ar fi de exemplu capitelurile narative. 

Deoarece influenţa vieţii monahale benedictine era în general limitată în Toscana, fapt datorat rezervării unei părţi a episcopilor şi, mult mai important, pentru fondarea în Toscana a unor comunităţi religioase austere – Vallombrosa şi congregaţia Camalodi – care cereau o obedienţă strictă pentru Regula Sfântului Benedict, astfel încât efectul arhitecturii a fost restrâns în aceeaşi măsură.

Arhitectura Toscană: stilul lombard

Stilul lombard este evident în câteva trăsături arhitecturale în Toscana, cum ar fi arcurile cu frize în secţiunea superioară a clădirilor şi la clopotniţe, pilaştrii de legătură, nişele (San Piero a Grado, Sant’Antoniu, Gropina, Sant’Appiano în regiunea Chianti, biserica parohială din Artimino), folosirea unui singur, deseori de jur împrejur, rând de pilaştrii (San Donato în Poggio, San Quirico în Orcia, Sovana, portalul Catedralei Lucca), pilaştrii alternând cu coloane (Sant’Antonio, Gropina, Santa Maria della Pieve în Arezzo), intrări accentuate (San Quirico în Orcia, Satreano, Pieve di Corsignano) şi chiar şi prezenţa unui turn cu lanternou deasupra domului de deasupra transeptului transversal (Asciano).

Aici au fost, de asemenea, folosite în general, şi caracteristicile trans-Alpine, care s-au răspândit de-a lungul Via Francigena şi pot fi văzute în special în sudul Toscanei – detalii cum ar fi folosirea ferestrelor oculi multifolii, arcuri închise, folosite excepţional în Catedrala Sovana la bolţile cvadripartite, în ciuda absenţei oricăror alte caracteristice gotice şi a aparenţei de arcuri fără încărcătură, combinate cu acoperişurile din lemn în San Miniato al Monte.

Din cea d-a doua jumătate a secolului XI şi pe mai departe influenţele au devenit zadarnice în faţa creşterii în popularitate a proiectelor locale ceea ce demonstrează un înalt grad de inventivitate.

Arhitectura Toscană: stilul romanic pisan

Stilul romanic pisan – De-a lungul contactelor cu creştinii din Orientul Mijlociu şi a cunoştinţelor acestora în privinţa formelor de artă islamice, pisanii au dezvoltat un stil foarte ornamentat care a atins cel mai înalt punct în Piazza dei Miracoli unde baptisteriul, turnul clopotniţă al catedralei (Turnul Înclinat) şi Camposanto sunt aşezate precum un decor teatral.

Elementele stilistice, care sunt mult mai caracteristice catedralei proiectată de arhitectul Buscheto şi care s-a bucurat de un enorm succes în zona aflată sub influenţa Pisei, unde faţadele de marmură verde şi albă, cu arcadele lor oarbe, şi galeriile în aer liber precum şi cele decorate în formă de diamant sunt folosite pentru împodobirea altor faţade. Se adaugă la aceste caracteristici folosirea colonadelor pentru a separa nava şi coridoarele şi folosirea în general a arcurile înălţate, extern şi intern.

Toate aceste caracteristici pot fi văzute, de o manieră mult mai puţin extinsă, în districtele Pistoia şi Prato şi în jurul districtului Luca, în diocezele Volterra şi Massa Marittima şi mai departe, în sud, cum ar fi la Siena şi în vecinătatea acesteia. Aceste trăsături mai pot fi remarcate la Catedrala din Siena, care este decorată cu benzi alternative de marmură colorată şi a cărei construcţie a fost începută în perioada romanescă.

Arhitectura florentină romanescă

Arhitectura florentină romanescă – Cele două exemple principale ale acestui stil, care a fost dominant la Florenţa între secolele XI şi XIII, sunt baptisteriul şi biserica din San Miniato al Monte, în Florenţa. Aceasta a fost însă puternic influenţată de tradiţiile paleocreştine şi ambele ies în evidenţă pentru proiectul lor clasic, volumele pure, riguroasele structuri geometrice şi decoraţii.

Faţadele acestora constau din marmură albă şi netedă inserată cu motive liniare din marmură colorată. Acest stil a fost folosit din nou în construcţie numai la Badia, în Fiesole şi în biserica din Empoli, dar a fost folosit şi în decorarea unor mobiliere religioase, cum ar fi amvoanele, fântânile şi altarele, incluzându-l şi pe cel din San Giovanni Maggiore (lângă Scarperia). Geometria raţională şi structurală a acestor clădiri, care constă din nimic mai mult în afară de volume simple, pot fi văzute în orice caz în bisericile din zona aflată sub controlul florentin, cum ar fi San Donato, în Poggio.

Toscana: ARHITECTURA GOTICĂ

Arhitectura gotică a apărut prima dată în centrele urbane în secolul XIII, dar în forme foarte de bază şi modeste, în comparaţie cu construcţiile similare din nordul munţilor Alpi.

Arhitectura religioasă – Stilul gotic a venit din ţările din nordul Europei şi a fost întâmpinat cu foarte puţin succes în Italia, din cauză că era văzut ca o formă de subjugare politică în faţa împăratului german şi din această cauză se făcea referinţă la acest stil ca la “cel aparţinând goţilor” (gotico). Stilul a fost introdus de cistercieni, aşa cum iese în evidenţă în abaţia San Galgano, şi a fost apoi adoptat de franciscani, după construirea basilicii din Assisi şi, mai târziu, de dominicani. În timpul secolelor XIII şi XIV ambele ordine (călugăreşti) au construit biserici în centrele urbane, astfel încât să-şi poată continua lucrarea lor ca rugăciune.

Punctele înălţate şi arcurile cu ogive le-au permis acestora să construiască clădiri mult mai spaţioase, care în cele mai multe dintre cazuri aveau o singură navă – San Domenico şi San Francesco, în Siena – astfel încât chiar şi cei mai săraci membri ai congregaţiei puteau vedea tot ce se petrece în Casa Domnului, care era deschisă pentru toţi şi era dedicată misterelor. În cele mai multe dintre celelalte clădiri religioase din acel timp, stilul gotic a afectat numai decoraţiile şi nu şi structura. În Pisa, pot fi văzute în acest sens ferestrele gotice (secolul XV), din Camposanto, care sunt încadrate de arcuri înalte şi semicirculare şi la Santa Maria della Spina, unde se află o capodoperă de modelare a pietrei, plină de vârfuri şi nişe. În orice caz, majoritatea clădirilor construite în această perioadă pot fi găsite în Florenţa şi Siena.

Catedrala din Siena

Catedrala din Siena a fost începută în secolul XIII, ca o biserică în stil romanic, cu nave şi coridoare, arcuri semicirculare, faţadă cu nuanţe de alb şi negru, în stil pisan, şi un dom. În 1284, Giovanni Pisano a remodelat faţada în stil gotic, cu uşi de acces adânci sub gable, turnuri cu turnuri cu stâlpi şi vârfuri şi o mulţime de sculpturi şi decoraţii coloristice – mozaicuri şi inserţii de marmură. În secolul XIV, când apsele au fost extinse deasupra nivelului străzii şi erau susţinute de arcuri cu ogive, dedesubt a fost construit un baptisteriu dedicat lui Ioan Botezătorul (San Giovanni).

Din 1339 a fost demarat un proiect de lărgire a catedralei, în care vechea clădire urma să devină transeptul celei noi, care trebuia să fie cea mai mare clădire gotică construită în Toscana, în momentul finalizării lucrărilor (vezi SIENA). Vastele dimensiuni ale proiectului explică simplitatea extremă a bisericilor aparţinând Ordinului Medicanţilor din Siena: toate eforturile au fost concentrate în construirea principalei clădiri a catedralei, în detrimentul celorlalte lucrări.

Mănăstirea dominicană Santa Maria Novella

În Florenţa, pe de altă parte, mănăstirea dominicană Santa Maria Novella a fost cea care a marcat introducerea stilului gotic în ultimul sfert al secolului XIII. Vasta biserică, cu nava şi coridoarele având acoperişul din bolţi în formă de ogivă, a fost transformată sub forma unei basilici cu capătul estic plat. La puţin timp după aceea, franciscanii au construit o biserică, Santa Croce, în care nava era separată de coridoare prin mari arcuri, în timp ce acoperişul era în formă tradiţională paleocreştină.

Catedrala Santa Maria del Fiore

Cea mai neobişnuită clădire este catedrala Santa Maria del Fiore, în care nava şi coridoarele au aproape aceeaşi înălţime. Principalele caracteristici ale acesteia sunt puterea proiectului şi simplitatea acestuia şi determinarea caracteristică pentru a crea un interior vast dedicat luxului. Cele care impresionează sunt liniile orizontale, mai mult decât cele verticale, cu toate că verticalitatea este principala caracteristică a arhitecturii gotice. Acelaşi principiu a fost folosit şi la interiorul bisericii Santa Maria Novella, care este decorată cu benzi orizontale şi în Santa Croce, unde o galerie situată de-a lungul secţiunii superioare a zidurilor întrerupe liniile verticale. Din această cauză, în Florenţa arhitectura gotică a fost revizuită şi adaptată unei suite de simţăminte modeste şi raţionale care nu uşurează exprimarea în sine în profunzimea delicatelor elemente decorative.

Arhitectura seculară – Mai mult decât în cazul bisericilor şi catedralelor, arhitectura civilă a fost mult mai deschisă influenţei stilului gotic.

Palazzo Vechhio din Florenţa

Palazzo Vechhio, din Florenţa, care se deosebeşte prin austeritatea unei fortăreţe în aproape toate ferestrele din secţiunea inferioară, are o secţiune superioară decorată cu ferestre duble, modele, creneluri şi un rafinat turn. Acest exemplu a fost urmat la Bargello, care are de asemenea un turn.

În Siena, Palazzo del Populo constă dintr-o secţiune centrală flancată de două secţiuni inferioare. Multele ferestre ale acestei construcţii dau un ecou luminos care este dominat de un turn înalt.

Peste tot în Toscana se află şi alte Palazzi – del Populo sau del Podesta – decorate cu creneluri şi conace construite pentru bogaţii patricieni cu încântătoare intrânduri duble sau triple. Astfel, în timpul acestei perioade – secolele XIII şi XIV – aceste oraşe, cum ar fi de exemplu Siena, San Gimignano şi Arezzo au ajuns să aibă aparenţa pe care au reţinut-o până în ziua de astăzi.

Toscana: PICTURA ŞI SCULPTURA MEDIEVALĂ

Pictura – Pictura toscană are puternice legături cu arta grecească şi bizantină. În timpul secolului 12 s-a dezvoltat un nou curent, în Pisa şi Lucca, remarcat în expunerea Crucificărilor în sanctuar sau în intersecţia transeptelor. Aici pot fi întâlnite două tipuri de crucifixe. Unul dintre acestea îl arată pe Hristos în Triumf, o reprezentare serenă şi hieratică. Celălalt descrie Pasiune lui Hristos, trupul său dublu şi marcat de suferinţă. Un exemplu al celui dintâi tip este Crucificarea realizată de Berlinghieri şi pictată pentru Catedrala Lucca la circa 1220-1230. Cel de-al doilea tip a fost promovat de Giunta Pisano, care a început să accentueze patosul pasiunii lui Hristos, în 1240, şi s-a bucurat de succes, exemplul fiind urmat de franciscani, al căror conducător a murit în 1226.

Giunta a adaptat stilul greco-bizantin pentru a realiza o nouă formă de iconografie, în timp ce Margaritone din Arezzo a dezvoltat un grad de sensibilitate şi gentileţe în lucrările sale, în special în reprezentarea Sfântului Francisc. Trendul promovat până atunci, care era influenţat de icoanele în stil grecesc a murit, în momentul în care acest artist a lucrat la decorarea interiorului baptisteriului din Florenţa, dovedindu-şi măiestria în realizarea mozaicurilor. Cimabue, care a lucrat la enorma bazilică din Assisi la sfârşitul secolului XIII, a arătat o nouă apropiere faţă de tradiţionalele forme bizantine. El a continuat în acest sens, acordând figurilor sale o expresie care nu putea să nu impresioneze congregaţiile şi să nu inducă sentimente de tandreţe. Adiţional, la mai multe crucificări, el a pictat multe Maesta – picturi ale Madonei şi Pruncului aşezaţi pe tron şi deseori înconjuraţi de îngeri şi sfinţi – un subiect care, pe lângă tandreţe, a fost caracteristic pentru creativitatea artistică din Florenţa şi Siena.

Giotto a pictat de asemenea Maesta, aşa cum a făcut Duccio di Buonisegna în Siena. Şcoala Sieneză (vezi Siena), în care figura conducătoare în secolul XIV a fost Simone Martini şi fraţii Lorenzetti, a jucat un rol vital în stilul gotic intelectual, care era cel mai decorativ, rafinat şi florid trend al perioadei goticului târziu, care s-a dezvoltat de asemenea în Paris, Avignon şi Praga.

Sculptura – Un număr de sculpturi produse la Florenţa la mijlocul secolului XIII au o reală importanţă pentru sculptura medievală din Toscana şi chiar pe întregul cuprins al Italiei. Aici s-au făcut începuturi promiţătoare – un amvon realizat de Guglielmo (în secolul XII) pentru Catedrala din Pisa (acum în Cagliari: Muzeul dell’Opera del duomo) şi lucrări care relevă influenţa lombardă, cum ar fi de exemplu în figura anonimă a Sfântului Martin de pe faţada de vest a Catedralei din Lucca (secolul XIII).

Iniţiatorul real al acestui curent a fost Nicola Pisano, care a sculptat amvonul pentru baptisteriul din Pisa, în 1260. Puternicul stil al acestui artist este combinat cu leii în stil romanesc care susţin coloanele altarului cu arcuri trifolii gotice şi basoreliefuri care copiază arhitectura clasică. În altarul pentru Catedrala din Siena, sculptat de Pisano între 1266 şi 1268, el s-a reorientat spre stilul gotic.

Din acel moment, acest tip de mobilier a devenit din ce în ce mai mult o trăsătură caracteristică pentru Toscana. În Pistoia, în 1270, Fra Guglielmo a sculptat amvonul din Biserica San Giovanni Fuorcivitas, care este aşezat în faţa unui zid şi Giovanni Pisano, fiul lui Nicola, a sculptat amvonul hexagonal pentru basilica Sant’Andrea, în 1301. Giovanni Pisano a lucrat de asemenea la faţada catedralei din Siena şi a sculptat uriaşul amvon (între 1302 şi 1312) susţinut de zece coloane şi un pilastru central pentru catedrala din Pisa. Amvoanele sale ]l includ ;i pe cel din Goro di Gregorio care l-a făcut renumit împreună cu sarcofagul pentru Sf. Cerbone, în Catedrala Massa Marittima, dar cel mai bine cunoscut dintre toate era amvonul realizat de Tino da Camaiano din Siena care a sculptat mormântul lui Henric al VII-lea de Luxemburg (acum în Muzeul dell’opera del duomo, în Pisa).

Următoarea generaţie a continuat să lucreze în stilul care era din ce în ce mai mult detaşat de arhitectura clasică, astfel încât sculptorul ajungea la o mare fineţe în folosirea motivelor şi dezvăluia o impresie de forţă şi de unicitate. În Florenţa, Andrea da Pontedera, cunoscut mai bine sub numele de Pisano, a creat pentru întâia dată trei uşi de bronz pentru un baptisteriu (în 1336) şi Orcagna a sculptat tabernacolul de la Orsanmichele (între 1352 şi 1359).

Toscana: RENAŞTEREA

În perioada comunelor, artele au înflorit în toate oraşele puternice din punct de vedere politic şi în oraşele din Toscana. În secolul XV, în orice caz, începutul dominaţiei Florenţei în regiune a condus la o centralizare a mişcării artistice în oraşul familiei de Medici (vezi introducerea la artă, la capitolul Firenze). Este adevărat că efervescenţa artelor a fost încurajată de un climat social foarte special. Prosperitatea economică şi financiară a oraşelor, patronajul aristocraţiei şi dezvoltarea intelectuală şi filozofică au coincis toate într-o perioadă în care ruinele antichităţii erau descoperite la Roma. Ruinele din Grecia nu au fost însă descoperite până în secolul XVIII.

Din acel moment, influenţa anticii civilizaţii romane a fost văzută în toate domeniile legate de artă, conducând la ceea ce este cunoscut în zilele noastre ca Renaştere – o aplecare spre clasicism chiar peste puterea estetică a stilului gotic, o preferinţă pentru mitologie şi subiecte laice mai mult decât faţă de subiectele religioase din punct de vedere simbolistic. Această schimbare în valorile estetice ale Florenţei au cuprins curând întreaga regiune, înainte de a se răspândi în întreaga Italie şi în întreaga Europă. Mulţi artişti florentini au lucrat în exteriorul oraşului şi câteva adevărate figuri ieşite din comun s-au născut în exteriorul zonei Florenţei şi şi-au dezvoltat măiestria artistică fără a avea legătură cu acest oraş.

Arhitectura renaşterii

Arhitectura – Brunelleschi a făcut diferite excursii la Roma pentru a studia rămăşiţele romane antice şi pentru a câştiga cunoştinţe legate de arta şi arhitectura clasică. Cariera sa s-a bazat numai pe activitatea din Florenţa unde acesta a revoluţionat toate caracteristicile arhitecturii (vezi Firenze). Vechea sacristie din San Lorenzo (proiectată între 1421 şi 1428) şi Capela Pazzi din Santa Croce (proiectată la circa 1430) au avut un impact major din cauza faptului că proiectul lor era centrat pe transept şi acesta era surmontat de un dom. Un număr de biserici au urmat exemplul acestui artist şi au fost proiectate în formă de cruce grecească – în secolul XV, Santa Maria delle Carceri în Prato, a cărei construcţie a fost începută în 1485 şi a fost proiectată de Guiliano da Sangallo şi Santa Maria del Calcinaio, în Cortuna, proiectată de Francesco di Giorgio Martini din Siena.

Structura interioară a acestor două biserici îşi are originile din imitarea folosirii de către Brunelleschi a pietra serena, care contrastează cu pereţii albi. În secolul XVI, au fost realizate San Biagio în Montepulciano, construită între 1518 şi 1545 de da Sangallo cel Bătrân (fratele lui Guiliano) şi Santa Maria Nuova, în Cortona, construcţie proiectată de Vasari.

Arhitectura seculară

Pe tărâmul arhitecturii seculare, această perioadă se remarcă prin clădirea de conace în oraşe şi vile în regiunile provinciale. Michelozzo (1396-1472), care a proiectat în Florenţa Palazzo Medici, a modificat de asemenea şi reşedinţele feudale (ale acestei familii) din Trebbio şi Cafaggiolo în vile. El a lucrat la Pistoia, Montepulciano şi Volterra. Guiliano da Sangallo (cca 1443-1516) a proiectat vila familiei Medici din Poggio a Caiano, care în acele timpuri era numai o vilă care era înconjurată de o grădină şi un parc. Parterul a fost înconjurat pe patru laturi de un portic şi principala intrare a fost împodobită cu un portic central având deasupra un pediment, la fel ca în cazul templelor romane din antichitate.

În timpul acestei perioade o parte dintre oraşe şi aşezări urbane şi-au achiziţionat propriile caractere specifice. Florenţa, desigur, datorează mult secolului XV, perioadă în care a crescut ca dimensiuni şi au fost înălţate multe clădiri noi. Pienza a fost locul în care a fost dezvoltat primul plan de oraş modern (în 1459) proiectat de Bernardo Rosselino (1409-1464), care a lucrat împreună cu Alberti la Palazzo Rucellai din Florenţa. Piaţa centrală a fost flancată de catedrală, palatul episcopal, palatul suveranului, Palatul Poporului şi o imensă fântână. În Montepulciano oraşul a fost renovat şi a primit un caracter renascentist datorită lui Michelozzo, Antonio da Sangallo şi Vignola. Rafinatele clădiri de pe strada principală din Monte San Savino sunt lucrările lui Sansovino, un strălucit arhitect care s-a născut în acest oraş, aşa cum o sugerează şi pseudonimul său.

Sculptura şi pictura

Sculptura şi pictura – Un impresionant număr de artişti au lucrat în aceste două domenii, venind din Florenţa (vezi Firenze), dar în secolul XV întreaga regiune a Toscanei a devenit implicată în mişcarea renascentistă. Cu toate că Siena şi-a urmat propriul curs până în secolul XVI, acesta a fost locul în care s-a născut Jacopo della Quercia (1374-1438), inventivul sculptor care a creat, printre alte lucrări, mormântul lui Ilaria del Carreto, în Lucca şi Fonte Gaia în Piazza del Campo din Siena. Francesco di Giorgio Martini (1439-1502), pictor, sculptor şi arhitect, s-a născut în Siena, cu toate că principalele sale lucrări în domeniul arhitecturii au fost realizate în Urbino, în Pesaro şi în Marches. Baldassare Peruzzi (1481-1536), care şi-a petrecut cea mai mare parte a carierei în Roma, este de asemenea un nativ din Siena.

Arezzo şi Cortona sunt locurile în care s-au născut doi mari pictori – Piero della Francesca (1416-1492), care a lucrat la ciclul de fresce din Biserica San Francesco (vezi Arezzo) şi unul dintre ucenicii acestuia, Luca Signorelli (1450-1523), ale cărui tehnici de pictat erau puternice şi incisive şi tot el a creat cele mai multe decoraţii din mănăstirea din Monte Oliveto Maggiore. Filippino Lippi s-a născut în Prato, unde tatăl său, Fra Filippo Lippi, a pictat frescele din catedrală. Lucca a fost locul natal al lui Matteo Civitali (1436-1501), sculptor şi arhitect care a lucrat la Capela Sf. Voult din Catedrala din Lucca, în maniera lui Alberti.

TIMPURILE MODERNE

În secolul XV câţiva artişti florentini au părăsit oraşul răspândindu-se peste tot în Toscana. Benozzo Gozzoli a lucrat la catedrala din San Gimignano şi la Camposanto, în Pisa. Alţi artişti, printre care Donatello, Verroccio şi Alberti s-au mutat în regiuni învecinate, cum ar fi de exemplu Umbria, Marches, Lombardia şi Veneţia. În secolul XVI mişcarea s-a depărtat de oraş, într-un mod pacific. Datorită faptului că Florenţa şi-a pierdut importanţa politică, întreaga regiune a avut de suferit pentru că artiştii s-au deplasat în noile centre artistice din acele timpuri. Raphael, Michelangelo, Filippino Lippi, Giuliano şi Antonio da Sangallo, Peruzzi, Cellini şi alţii au ajuns la Roma, Leonardo da Vinci s-a dus iniţial în Lombardia, Sangallo cel Tânăr şi Sansovino la Veneţia şi Leonardo da Vinci, Cellini şi Rosso Florentino în Franţa.

De-a lungul secolelor care au urmat, Toscana a părut pustie şi a dovedit foarte puţin pe calea noilor curente artistice. Sfârşitul secolului XIX a fost, în orice caz, marcat de mişcarea Veristă Florentină a lui Macchiaioli, care poate fi comparată cu Impresionismul francez şi secolul XX l-a produs pe Amedeo Modigliani, un nativ din Livorno, care a devenit faimos pentru implicarea sa în Şcoala de la Paris şi Marino Marini, pictorul şi sculptorul florentin.

În secolul XIX, vârsta de aur a Toscanei a fost redescoperită şi spontaneitate, prospeţimea sa, precum şi căutarea idealului au fost promovate de germanii Nazareans, un grup al cărui stil de viaţă boem i-a făcut pe florentini să le dea această poreclă. Aceştia s-au răspândit în jurul Florenţei, erau sărăcăcios îmbrăcaţi şi dormeau pe jos.

Aici au fost de asemenea şi englezii Pre-Rafaelişti – cum ar fi Rosseti sau Burne-Jones – Care au arătat o preferinţă clară pentru “primitivii” italieni, datând din perioada de dinainte de Raphael, de unde şi numele. Ei au privit acest mare artist timpuriu ca mare maestru, al cărui stil trebuia imitat în scopul de a aduce o nouă viaţă pe tărâmul picturii.