Ghid turistic Veneția

Ghid turistic Venetia în limba română. Un ghid turistic Veneția inspirat din ghidul Michelin, adaptat pentru români. Informații turistice despre Veneția într-un ghid turistic aproape complet. Vizitează Veneția însoțit(ă) de acest ghid turistic unic în România! textul acestui ghid turistic pentru Venețai ne aparține în totalitate: orice preluare impune un link către această pagină! Consultă ghidurile turistice de pe acest blog!

ACCADEMIA Venetia

Cu vaporetto: Accademia sau Zattere

Această zonă este în permanenţă împânzită de oameni în mişcare: localnici ocupându-se de propriile afaceri, turişti şi vizitatori care coboară spre Galerie şi studenţi care ies din Universitatea din apropiere. Acest aspect conferă o atmosferă foarte artistică acestei zone. Este necesar în permanenţă să te opreşti sau să iei o mică pauză într-unul dintre baruri sau trattorii. Priveliştea pe care o ai de aici spre Piaţa di San Trovaso, dintr-un unghi neobişnuit şi vederea spre Giudecca dinspre Zattere, adaugă la sfârşit o impresie specială asupra acestui foarte scurt, dar plăcut itinerar.

Ponte dell’Accademia – Podul Academiei este unul dintre cele numai trei poduri care traversează Grand Canal. Acest pod de lemn înlocuieşte un pod mai vechi, construit din fier de către austrieci, în 1854, pentru a permite accesul liber forţelor austriece de “menţinere a păcii” pe ambele laturi ale oraşului. De atunci, acest pod leagă elegantul şi spaţiosul Campo di Santo Stefano cu Accademia, eventual conducând înspre dreapta, în sus, spre Zattere.

Gallerie dell’Accademia

Academia de Arte Rafinate expune o foarte importantă colecţie de lucrări de artă care cuprind dezvoltarea picturii veneţiene din secolul XIV şi până în secolul XVIII, într-un complex de clădiri convertit în secolul XIX. Aceste clădiri includ Mănăstirea Tunurilor Laterane, proiectată de Andrea Palladio (1508-1580), Biserica La Carita, o clădire cu o atmosferă specifică, reproiectată de Bartolomeo Bon (între 1441-1464) şi Scuola (Şcoala) Santa Maria della Carita, prima Scuola Grande (vezi I CARMINI – Şcoala veneţiană care a fost ridicată în 1260). Turul porneşte din larga Sală Capitolare, care se află la capătul unei scări din secolul XVIII.

Camera I – Sala Capitolare se află în locul în care, începând din secolul XV, obişnuia să se întrunească Scuola Grande din Santa Maria della Carita. Această cameră largă avea un tavan împodobit cu lambriuri realizate de Marco Cozzi (1484) şi este împărţită în două secţiuni, având fiecare câte un heruvim. Figura lui Dumnezeu, care se află în centru, care-i este atribuit lui Alvise Vivarini (1445-1505) o înlocuieşte pe aceea a Madonei della Misericordia, sfântul patron care ocupa iniţial această regiune. Camera este dedicată maeştrilor veneţieni din perioada goticului, din secolul XIV şi până în prima jumătate a secolului XV, incluzându-i pe Paolo Veneziano (Încoronarea Fecioarei, în vârful scărilor) şi Lorenzo Veneziano. Pictura imensă, Încoronarea Fecioarei în Paradis, care se află la capătul camerei, a fost realizată de Jacobello del Fiore (dreapta). Notabilul poliptic al lui Michele Giambono este de asemenea expus aici. Având o perioadă de efervescenţă între 1420 şi 1462, Giambono este cel mai important artist care a lucrat în stilul gotic internaţional, din Veneţia.

Camera II – Această cameră expune opt piese de altar importante din secolul XV. Pe zidul de la intrare se află Crucificarea şi apoteoza celor zece mii de martiri de pe Muntele Ararat, de Vittore Carpaccio (cca 1465-1526). Aceasta descrie legendarul masacru al soldaţilor romani trădaţi de propriul căpitan după bătălia cu rebelii armeni (dreapta). Pe zidul din partea dreaptă este agăţat faimosul tablou Fecioara şi Pruncul cu Sfinţi, cunoscut şi sub numele de Pala di San Globbe, de Giovanni Bellini (cca 1470-1516), luat din Biserica San Giobbe. Aici se mai află Agonia din grădină de Marco Basaiti (cca 1470-1530) în dreapta şi Prezentarea Lui Hristos în Templu de Vittorio Carpaccio (stânga).

Pe zidul din capăt se află Madona Portocalului, de Cima da Conegliano (1459-1517), atârnă alături de un alt tablou de acest pictor, Incredulitatea Sf. Toma şi Marele Episcop în care cele trei figuri sunt conturate având în spate cerul şi în planul îndepărtat un sat (stânga). Chemarea Fiilor Zebedeei (2), de Marco Basaiti, este o pictură particular de frumoasă şi descrie subiectul recrutării apostolilor de către Hristos, un scenariu variat, cu focalizări asupra apei şi o calitate magică a culorilor (centru).

Pe peretele din stânga se află Jelirea Morţii Lui Hristos, de Giovanni Bellini şi discipolii săi (dreapta) şi Madona cu Pruncul, întronată, de Cima da Conegliano (stânga).

Altarul din San Giobbe

Oricine este familiar cu piesa de altar Brera, de Piero della Francesca, va recunoaşte aici forma compoziţională a conversaţiei sacre: aceasta constă dintr-un aranjament al figurilor, deseori Fecioara cu Sfinţi, fără a avea un spaţiu arhitectural definit.

Această piesă de altar poartă numele unuia dintre patriarhii prezenţi în grup (figura acestuia se află aproape de Madona, în dreapta), pentru biserica căreia i-a fost dedicată: perspectiva şi detaliile arhitecturale ale picturii sunt în exactă coordonare cu poziţionarea lucrării, care trebuia să ocupe spaţiul de deasupra celui de-al doilea altar din dreapta (vezi GHETTO: San Giobbe).

Bellini a fost cu siguranţă influenţat de piesa de altar din San Cassiano, de Antonello da Messina, cu toate că el a reprezentat figurile cu o demnitate mult mai solemnă, culminând cu reprezentarea cea mai importantă din grup, Madona şi lumina strălucitoare care se reflecta pe podeaua de mozaic.

Camera III – Aceasta conţine lucrări de Sebastiano del Piombo, Cima da Conegliano şi Govanni Bellini. Traversaţi până la spaţiul de acces care dă spre micile încăperi alăturate – camerele IV şi V, aproape cele mai importante camere din galerie.

Camera IV – Sf. Gheorghe (3), de Andrea Mantegna (1431-1506), este expus pe peretele din stânga, fiind una dintre cele numai două picturi ale maestrului care a fost atât de influenţat de Bellini şi de evoluţia consecventă a picturii veneţiene. Pictura emite o senzaţie toscană: cavalerul este o sintetizare a umanismului într-o reminiscenţă a lui Donatello.

Pe peretele din dreapta se află lucrarea lui Giovanni Bellini, Madonna cu Pruncul între Sf. Ecaterina şi Maria Magdalena (4) descriind patru figuri prezentate în relief printr-o puternică folosire a luminii care induc această senzaţie în opoziţie cu întunericul. De notat este, în orice caz, sugestia unei frumuseţi serene şi o spiritualitate delicată atât de tipice lui Bellini. În contrast, pe partea dreaptă se află Portretul unui tânăr bărbat de artistul olandez Hans Memling (cca 1435-1494) cu delimitările clare ale acestuia de trăsături şi de caracterizări. Pierdut într-o meditaţie liniştită, faţa tânărului bărbat este dominată de un calm interior.

Camera V – Furtuna (5) de Giorgione (cca 1467-1510) este o cristalizare a stări spirituale expusă prin reprezentarea unui moment specific în timp, o încercare de a captura esenţa unei naraţii poetice luată din literatură. Protagoniştii acestei “picturi fanteziste” sunt trei figuri: ruinele, apa şi satul, reprezentate pe un fundal dramatic redat de o lumină verde iridiscentă produsă de un fulger luminos (în acest lucru constă de fapt şi “momentul surprins”).

O altă lucrare faimoasă realizată de Giorgione este atârnată pe partea stângă. Bătrâna femeie (6) este un portret stas, fiind realizat fără nici un compromis. Auto-explicativ, acesta a fost descris ca un “imn al tinereţii” atins de o inevitabilă tristeţe în realizarea conştiinţei, fapt scos în evidenţă de inscripţia de pe cartuş “col tempo” – “cu timpul”. Pictura are o încărcătură specială, dacă luăm în considerare faptul că aceasta a fost una dintre ultimele lucrări ale lui Georgione, a cărui viaţă, care promitea foarte mult, a fost scurtată brusc de epidemia de ciumă din 1510. Pe partea dreaptă a uşii se află Alegoriile de Giovanni Bellini, cu o dimensiune destul de mică, deoarece a fost realizată în scopul de a face parte dintr-un lambriu decorativ al unui mobilier cu oglindă.

Pe peretele din faţa ieşirii atârnă Înălţarea Fecioarei, de Tintoretto (1518-1594) şi o friză din San Giacomo della Giudecca, de Veronese (1528-1588) şi ucenicii acestuia.

Camera VII – Această micuţă încăpere este locul în care este expusă faimoasa lucrare din 1524, Portret al unui tânăr domn în biroul său (7) de Lorenzo Lotto (cca 1480-1577), în care concentrarea celui ce stă aşezat pare să fie întreruptă de o aducere aminte. Distras de la citit, degetele sale lungi şi delicate alunecă peste pagini şi se gândeşte probabil la o întâmplare petrecută cu ceva timp în urmă, privirea fixă a acestuia scrutând distanţa, iar faţa sa palidă contrastând cu îmbrăcămintea sa neagră.

După Camera VIII, care găzduieşte lucrări de Vasari, Palma il Vecchio şi Titian, urmează Camera IX (magazinul de cărţi). Accesul spre Camera X se face prin Camera VI.

Camera X – Madona cu Pruncul, întronaţi, de Veronese (la stânga intrării) readuce aminte de piesa de altar a lui Pesaro din Frari (vezi I FRARI). Pieta (8) de Titian (1490-1576) (la dreapta intrării, în mijloc) a fost realizată iniţial, de către artist, pentru propriul său mormânt, din Frari, dar la moartea sa a rămas nefinalizat. De notat, în partea de jos, dreapta, este piciorul sibilei şi mâna ridicată în semn de rămas bun.

Pe acelaşi perete cu uşa de acces, din camera următoare, se află lucrarea lui Veronese, Logodna Sfintei Ecaterina (stânga).

În partea opusă de intrare, sunt atârnate pânzele lui Tintoretto care descriu viaţa Sfântului Marcu. Dinspre stânga spre dreapta se află Visul Sf. Marcu (de fapt visul fiului Sf. Marcu, Dominic), Sf. Marcu sclav la sarazini, Sf. Marc eliberat din sclavie – efectele luminii oblice accentuând dramatismul scenei. Furarea trupului Sf. Marcu (tabloul final din această serie, Găsirea trupului Sf. Marcu se află în prezent în Colecţia Brera din Milan). De notat este modul în care figurile din fundalul din spate al picturilor sunt scoase în relief prin folosirea stilului chiaroscuro, unde formele, scoase în evidenţă prin puternica lumină sunt contrastate din nou prin coborârea umbrei. Aici fantome, reprezentate ca nişte figuri fade în întuneric, se înalţă pentru a căuta siguranţă în palat.

Peretele din dreapta este ocupat, în întregime, de controversata lucrare a lui Veronese, Hristos în casa lui Levi, concepută iniţial ca Cina cea de Taină (1573) pentru refrectoriul SS Giovanni e Paolo (vezi SAN ZANIPOLO). La scurt timp, după ce această lucrare a fost făcută publică, Veronese a fost citat în faţa unui tribunal al Inchiziţiei, fiind acuzat de erezie şi de a nu relata evenimentul aşa cum a fost el descris în Evanghelii (“Cum ai îndrăznit să reprezinţi Cina cea de Taină cu bufoni, beţivi, soldaţi germani, pitici şi alte injurii similare? “). Veronese s-a apărat în temeiul licenţei artistice. El a schimbat imediat titlul picturii într-un subiect mult mai secular care putea justifica predilecţia pictorului pentru nişte texturi foarte opulente cum ar fi broderiile, paharele, aurul…(“Îmi pictez pânzele cu aceeaşi judecată ca şi când aş încerca să realizez o probă.”).

Camera XI – Această cameră cuprinde lucrări de Giambattista Tiepolo (1696-1770), incluzând friza care descrie Zdrobirea şerpilor, frescă pandantiv pentru Biserica Scali (distrusă în 1915) şi o serie de pânze cu teme mitologice. Cina în casa lui Simion, de Bernardo Strozzi (1581-1644) este în particular vibrantă, animată în mod notabil de faţa expresivă a figurii care umple cupa. Crucificarea Sf. Petru, compusă în jurul puternicei sale axe, de Luca Giordano (1643-1705) se află de asemenea aici.

Pe peretele din stânga se află capodopera lui Bonifacio de’ Pitati (cca 1487-1553). Bogatul bărbat Epulone (9), o lucrare proiectată pe o scenă liniştită, bogată în detalii de incidenţă şi cu personalităţi contrastante, populată cu muzicieni, un cerşetor, un vânător şi iubiţi îndreptându-se spre o pădure, ca şi un foc puternic în partea dreaptă.

Camera XII este dedicată picturilor de peisaj realizate între secolele XVII şi XVIII. Acestea îi includ pe Marco Ricci, Giuseppe Zais şi Francesco Zuccarelli. Această cameră permite accesul spre cele două camere laterale, Camerele XIII (în care atârnă mai multe lucrări de Tintoretto, incluzând portretul făcut de artist deputatului Jacopo Soranzo) şi XIV care expune lucrări din secolele XVI şi XVII. Coridorul care urmează, Camera XV, dă înspre camera (camerele) laterală de pe partea stângă (Camera XVII) care este plină cu cei mai tipici pictori veneţieni: Canaletto (1697-1768) – care cu toate că a fost un pictor prolific, cea mai mare parte din lucrările sale se află în colecţii din străinătate, fiind vândute gentlemenilor din străinătate sau fiind rechiziţionate de Napoleon; Bernardo Bellotto (1721-1780), Francesco Guardi (1712-1793), Giambattista Piazzetta (1683-1754), Rosalba Carriera (1675-1758), a cărui serie de portrete în pasteluri informale sunt studii provocatoare asupra personalităţii; Pietro Longhi (1702-1785) – cu faimoasa Lecţie de dans.

Camera XVI  conţine lucrări din secolul XVIII, incluzând Povestitorul norocos de Piazzetta.

Camera XVIII serveşte ca loc de trecere spre Camera XXIII, fosta Biserică La Carita, care conţine în prezent lucrări ale Şcolii Veneţiene din secolul XV.

Buna Vestire de Antonello da Saliba (activ din 1497-1535), lucrare expusă în Camera XIX, este de fapt o copie a lucrării care poartă acelaşi titlu din Galleria Nazionale di Palermo, în Sicilia, realizată de Antonello da Messina, unchiul lui Da Saliba. Accesul spre Camera XX se face prin Camera XIX.

Camera XX – Această cameră conţine faimoasa colecţie de picturi ce ilustrează povestea Miracolelor Relicvelor Adevăratei Cruci, executată de diferiţi artişti între secolele XV şi XVI, aparţinând de Scuola di San Giovanni Evanghelista. Acest Ghid Turistic Venetia este inspirat din informațiile Michelin.

Procesiunea din Piaţa Sfântului Marcu (10), de Gentile Bellini (1429-1507) acoperă peretele cu faţa spre intrare. Lucrarea este o importantă reprezentare a pieţei de la jumătatea secolului XV (vezi PIAZZA SAN MARCO). Alte picturi de Gentile Bellini, de pe peretele din dreapta, includ (de la stânga spre dreapta) Însănătoşirea lui Pietro de’Ludovici şi Miracolul Crucii de pe Ponte di San Lorenzo, în care Andrea Vendramin este arătat cum a salvat Relicvariul Sfintei Cruci din canal. De notat este că un alt personaj, Caterina Cornaro (vezi RIALTO – Ca’Corer della Regina), este abia vizibil pe partea stângă a lucrării târzii. Pe acelaşi zid este expusă o lucrare realizată de Giovani Mansueti (activ în Veneţia din 1458 şi până în 1526): Însănătoşirea fiicei lui Benvegnudo din San Polo, care descrie scena într-un minunat interior renascentist (dreapta). Lucrarea lui Carpaccio, Miracolul Relicvelor Adevăratei Cruci la Rialto (11), poate fi văzută pe zidul de la intrare. În mod interesant, subiectul picturii – însănătoşirea miraculoasă a unui om nebun care ia loc în loggia de la primul etaj de pe partea stângă – arată, în plan secund, în profunzime, detaliile topografice care descriu Veneţia de la sfârşitul secolului XV: podul de lemn Rialto (vezi RIALTO), Fondaco dei Tedeschi, de pe partea dreaptă este de dinaintea evenimentelor din 1505 (vezi LA FENICE), Ca’ da Mosto (vezi IL CANAL GRANDE) şi clopotniţele de la San Giovanni Grisostomo şi de la Biserica Tuturor Sfinţilor (vezi RIALTO).

Camera XXI – Această cameră conţine colorata şi magica serie de pânze de Carpaccio, care repovesteşte Povestea Sfintei Ursula (realizată între 1491-1498). Porniţi vizionarea cu peretele din faţa intrării (stânga) şi mergeţi în sensul acelor de ceasornic.

Primul panou, Sosirea ambasadorilor englezi, ambasadorii fiind arătaţi sosind la curtea (catolică) din Bretania, purtând o propunere de căsătorie pentru prinţul lor englez (păgân), Hereus. Ursula (pe partea dreaptă) este arătată dictându-şi condiţiile de căsătorie (incluzând botezarea prinţului şi promisiunea că va pleca în pelerinaj însoţit de Ursula şi de un mare număr de fecioare), în prezenţa doicii sale care este aşezată pe trepte.

Următoarea scenă îi arată pe Ambasadorii englezi la plecare, unde mâinile regelui parcă ar replica: poate că aceste condiţii sunt consemnate de scribul care se concentrează asupra sarcinii sale.

În Întoarcerea ambasadorilor, aceştia aduc răspunsul regelui, acesta din urmă fiind urmat de o mulţime care se întinde până la lagună – turnurile sugerând Arsenalul. Câteva detalii ale picturii sunt în particular notabile: scena centrală este aproape teatrală, ochii sunt realizaţi cu măiestrie, cu o expresie tinerească, atât la personajele din faţă cât şi la cele din spate. Figura care este aşezată pe mal este cea a steward-ului (heraldului), care are sarcina de a anunţa sosirea ambasadorilor, invitaţi de doge, cu muzică (sunet de trâmbiţe), în timp ce, maimuţa de pe partea dreaptă priveşte o cursă de şoareci (un cobai într-o cuşcă, se pare de fapt).

Întâlnirea dintre Ursula şi Herseus şi plecarea pelerinilor este o scenă de compoziţie, împărţită de un fanion, arătându-l pe prinţ când pleacă. Hereus şi Ursula cer permisiunea conducătorilor Bretaniei înainte de a pleca la Roma. Este de notat contrastul izbitor în ansamblu, reprezentarea întunecată a capitalei Angliei, pe partea stângă şi cea colorată a oraşului breton, pe partea dreaptă, o reprezentare conform idealurilor umaniste.

În Visul Ursulei, scena este mult mai compactă, localizată în camera Ursulei, unde lumina relevă multe detalii domestice: reminiscenţa unui Sf. Augustin în biroul său (vezi SAN GIORGIO degli SCHIAVONI) un înger ridicându-se din palma martirului. Întâlnirea dintre pelerini şi Papa Cyriac sub zidurile Romei are loc având în planul din spate castelul Sant’Angelo, între două grupuri de fecioare pelerine (tovarăşele Ursulei), pe partea stângă şi prelaţi pe partea dreaptă. În centru, logodnicii aşteaptă să fie încoronaţi. De notat este încântarea lui Carpaccio în folosirea culorilor contrastante şi puternice, în special alb şi roşu. Sosirea în Cologne descrie cum, odată sosiţi în oraş, Ursula şi tatăl său, care s-a alăturat pelerinilor, află că oraşul se află în mâinile hunilor. Evenimentele din viaţa Ursulei pe pământ se încheie cu Martiriul pelerinilor şi funeraliile Ursulei, în care cele două scene sunt separate printr-o coloană. În centru se află un războinic curăţându-şi sabia de sânge. Panoul final din acest ciclu arată Apoteoza Ursulei şi a tovarăşilor săi şi este probabil cel mai sadic.

Camera XXIV, situată pe drumul spre ieşire, este fosta Sala dell’Albergo. Găzduieşte una dintre cele mai importante lucrări din colecţie: pânza lui Titian, Prezentarea Fecioarei în Templu (anii 1530’).

            Drumul spre San Trovaso, paralel cu Grand Canal, pe partea dreaptă a Academiei, trece printr-o zonă împânzită de oameni în mişcare unde turiştii se vor întâlni cu veneţienii.

San Trovaso (7, DX) – Intrarea se află cu faţa spre canal. La fel ca şi Bisericile San Marcuola şi San Zanipolo, această biserică este dedicată la doi sfinţi (Gervasius şi Protasius – protomartirii de Milano), ale căror nume au fost prescurtate în “Trovaso”. Originala biserică a fost construită în secolul IX, dar a suferit mai multe reconstrucţii, culminând cu renovarea sa totală de către arhitecţii Şcolii Palladian, între secolele XVI şi XVII. Are două faţade laterale interioare, care serveau pentru două clanuri sau facţiuni rivale, Castellani şi Nicolotti (vezi I CARMINI – Ponte del Pugni) Ambele sunt similare, cu două ferestre uriaşe situate în arcuri în semicerc, o caracteristică relativ comună în Veneţia.

Planul, în cruce latină, are o singură navă cu capele laterale. În prezbiteriu, într-o capelă de pe partea dreaptă, se află tabloul Hristos Crucificat între cele două Marii, de fiul lui Tintoretto, Domenico (cca 1560-1635). Cele două picturi care urmează pe acest perete au fost realizate de Domenico Tintoretto: Adorarea Magilor (dreapta) şi Expulzarea Sfântului Ioachim din Templu.

Capela din stânga prezbiteriului conţine Tentaţia Sfântului Anton realizată de mult mai faimosul tată al lui Domenico: de notat este diavolul îmbrăcat în femeie.

De asemenea, tot de Jacopo Tintoretto este o descriere realistică a Cinei cea de Taină – unde sunt vizibile chiar şi detalii ale scaunelor – pictură expusă pe peretele din dreapta a ultimei capele din transeptul din stânga (chiar în partea opusă faţă de intrare). Prin contrast, în ultima capelă de pe partea stângă se află Pieta de Palma il Giovane (1548-1628), ale cărui trei lucrări conţinute aici cuprind Naşterea Fecioarei, lucrare situată deasupra primului altar, în navă, Madona cu Pruncul în Glorie şi Sfinţi de deasupra altarului următor şi Buna Vestire, pe ultimul braţ al transeptului. Mariajul de la Cana, de deasupra intrării, este o lucrare de Andrea Vicentino (sfârşitul secolului XV- începutul lui XVI). Orga (din 1765), situată în partea opusă a peretelui intern al faţadei principale, a fost construită de Gaetano Callido.

Mergeţi mai departe de-a lungul Rio di San Trovaso, între biserică şi Zattere, unde se află o încântătoare secţiune de depozitat bărci.

Squero di San Trovaso (7, DX) – Acesta este unul dintre puţinele squeri rămase în funcţiune în Veneţia şi cu siguranţă cel mai faimos, posibil datorită caracterului său neobişnuit. În acest oraş al palatelor (palazzi) rafinate bizantine, această construcţie pare ieşită din comun, construită din lemn, cu balcoanele sale inedite, care pe perioada verii arată mai mult ca un cătun de munte. În orice loc această micuţă curte ar fi fost mai mult pitorească , dar aici, continuă să fie folosită cu aceeaşi funcţiune de şantier de reparaţii pentru gondole.

Pentru a ajunge la Biserica Gesuati luaţi-o de-a lungul Zattere spre Dogana.

Gesuati (7, DY) – Biserica Sfintei Maria del Rosario ai Gesuati este dedicată Madonei de Rosary, onorată de un vechi ordin de credincioşi (secolul XIV), clerici apostolici ai S Hieronymi – care nu trebuie confundaţi cu iezuiţii. La scurt timp, după ce acest ordin a fost dizolvat de Papa Clement al IX-lea, în 1668, a fost înlocuit de ordinul dominicanilor care l-au însărcinat pe arhitectul Giorgio Massari (cca 1686-1766) să remodeleze clădirea. Pentru noua faţadă acesta a împrumutat elemente de la Biserica San Giorgio Maggiore şi a ales în acest sens statuile care reprezentau Prudenţa, Justiţia, Frica şi Temperanţa.

Interiorul luminos cuprinde o navă liniată cu trei capele pe fiecare latură. Elaborata decoraţie sculpturală este aproape în întregime atribuită lui Givanni Maria Morlaiter (1699-1781). În stilul tipic al secolului XVIII, biserica are un singur element ale cărui trăsături nu-i aparţin acestui secol, chiar dacă aceasta a fost restaurată în secolul XVIII de Piazzetta: Crucificarea de Tintoretto (1518-1594) care este situată deasupra celui de-al treilea altar de pe partea stângă.

Primul altar de pe partea stângă este împodobit cu lucrarea Trei Sfinţi de Sebastiano Ricci (1659-1734). Lucrarea Trei Sfinţi de Piazzetta (1683-1754), situată în partea opusă de Crucificarea lui Tintoretto, este situată în faţa celui de-al treilea altar. Aceasta este una dintre capodoperele lui Piazzetta şi îi descrie pe San Vincenzo Ferrari, San Giacinto şi San Ludovico Bertrando, toţii aceştia fiind sfinţi dominicani. În următorul intrând se află lucrările Madona între cei trei sfinţi onoraţi de dominicani, Caterina de Siena, Rose şi Agnes, toate acestea fiind realizate de Giambattista Tiepolo (1696-1770).

Tavanul (realizat între 1737-1739) este împărţit în trei secţiuni care conţin scene din viaţa Sfântului Dominic şi lucrarea Devotamentul Rosariei, de Tiepolo.

Chiesa della Visitazione (7, DXY) – În apropiere, Biserica Vizitării a fost construită în forma prezentă între secolul XV şi începutul secolului XVI.

Pentru cei care continuă vizita în districtele din vecinătate, întoarceţi-vă la secţiunea SALUTE şi I CARMINI.

CA’ D’ORO

Cu vaporetto: Ca’ d’Oro, San Alvise sau Madonna dell’Orto

Explorarea districtului oferă o varietate de plăceri: este liniştita şi poetica zonă a sestiere de calli, a pieţelor şi a cartierului Ghetto, atât de tipice Veneţiei şi care este frecventată de turiştii uimiţi. Este de asemenea sestiere (locul?) în care bărcile fac opriri şi unde se află minunata Strada Nuova.

Aici este locul în care fiecare turist îşi poate formula propria impresie despre Veneţia: un alt Thomas Mann poate fi inspirat să scrie o temă care să aibă ca subiect descrierea decadenţei oraşului, un modern scenariu cu inspiraţii din Goldoni, putând fi descoperită o sursă limitată de material pentru o minunată expunere a dialectului. Pentru cei care nu tind spre aspiraţii literare, zona oferă o mulţime de boutiquri şi magazine de toate tipurile şi care comercializează tot felul de obiecte.

Ruta care este sugerată pentru vizitarea acestei zone durează aproximativ o jumătate de zi.

O băutură rapidă

Dacă vă vine această idee, puteţi vizita o cârciumă irlandeză, Fiddler’s Elbow (la numărul 3847, Corte dei Pali), la jumătatea drumului între bisericile Santa Sofia şi San Felice, pentru a bea o bere sau o cafea irlandeză.

Diferite alte alei duc spre Strada Nuova sau Nuova care este o zonă cu foarte vechi şi foarte frecventate bacari (baruri veneţiene). Încercaţi la Vedova (3912-3952 Ramo Ca’ d’Oro), la o aruncătură de băţ de Fiddler’s Elbow, la Promessi Sposi (4367 Calle dell’Onca, lângă Campo SS Apostoli) sau la Bomba (4297, Calle dell’Oca).

O neobişnuită osteria, unde se serveşte mâncare în compania muzicii şi poeziei, este Al Paradiso Perduto, la numărul 2540 pe Fondamente Misericordia.

Ca’ d’Oro (4, ET) – Ca ultimă expresie a goticului veneţian din arhitectura civilă, apariţia acestui palazzo nu justifică numele acestuia – “Casa de Aur” – care este un vestigiu pentru istoria Veneţiei. Când Marino Contarini a dat comanda pentru această construcţie de domus magna, la începutul secolului XV, artistul francez Jean Charlier, cunoscut pentru italieni sub numele de Zuane de Franza di Sant’Aponal, a pictat faţada edificiului în albastru, negru, alb şi auriu, culori care au dat şi numele palatului.

Mai mulţi maeştrii lombarzi, discipoli ai lui Matteo Raverti (activ între 1385 şi 1436), au fost implicaţi în construcţia Ca’ d’Oro şi, sub conducerea lui Giovanni (cca 1360-142) şi Bartolomeo Bon (activ 1441-1464), maeştrii veneţieni au finalizat edificiul. Lucrarea din centrul curţii interioare este atribuită lui Bartolomeo Bon, fiul lui Giovanni. Figurile acesteia reprezintă cele trei virtuţi teologice ale Curajului, Justiţiei şi Carităţii.

În zilele noastre, faţada acestui edificiu se reflectă în Grand Canal, imagine care îl va captiva pe vizitator. După o lungă perioadă de restaurare şi refacere, culorile şi-au recâştigat intensitatea magică şi delicatele elemente de marmură şi crenelurile au fost completate. Cu toate că este armonios în asimetrie, faţada prezentă a fost proiectată iniţial pentru a reprezenta numai aripa stângă a unei clădiri mai mare.

Structura iniţială, comandată de Contarini, a fost subiectul a diferite modificări cerute de diferiţii proprietari care au locuit aici de-a lungul secolelor. Lucrările de restaurare au fost începute în secolul XIX, când prinţul Troubetskoy a adus Ca’ d’Oro la aspectul prezent pentru balerina Maria Taglioni. Restaurarea nu a fost, în orice caz, aceea a construcţiei originale. La sfârşitul secolului XIX au fost începute lucrări de restaurare, de o acurateţe mult mai mare, sub îndrumarea baronului Giorgio Franchetti care este responsabil şi de realizarea Galeriei, care acum găzduieşte o foarte variată colecţie de picturi, sculpturi de bronz renascentiste şi medalii care reproduc artefacte din antichitate datând dintr-o perioadă foarte lungă şi fertilă care se extinde pe şapte secole între secolele XI şi XVIII.

Galleria Franchetti ¸ – Primul etaj, de unde începe şi turul, este dedicat artei veneto-bizantine, dintre secolele XI şi XIII. În particular, notabil pentru luminozitatea sa este panoul central al unui poliptic dedicat Pasiunii Crucificării de Antonio Vivarini (cca 1420-1484). O altă lucrare semnificativă care trebuie văzută este Scene din Pasiunea Sfintei Ecaterina, din secolul XV.

Lucrarea cea mai importantă a Galeriei Franchetti este, fără îndoială, Sfântul Sebastian, nefinalizată, realizată de Andrea Mantegna, situată într-o nişă de la capătul coridorului de pe partea dreaptă. Două lucrări, care tratează un subiect similar, tot de Mantegna, se află la Kunsthistoriches Musum din Viena şi alta la Louvre, în Paris, dar aceasta este cea mai dramatică versiune. De notat este memento mori, care este ataşat candelei – Nihil nisi divinumstabile est – Coetera fumus (“Nimic în afară de Divin nu este etern – toate celelalte sunt doar un fum”) – şi reprezentarea candelei peste care tocmai a suflat vântul care a “fâlfâit” şi părul Sfântului Sebastian. Popularitatea accentuată a Sf. Sebastian în timpul începutului Renaşterii a fost deseori asociată cu martirajul acestuia, care a fost rănit de mai multe săgeţi, o soartă care implică o suferinţă similară cu cea îndurată de cei care se îmbolnăveau de ciumă. Un alt motiv pentru alegerea temei este oportunitatea pictorului de a descrie un tors nud al unui tânăr bărbat, modelat după o sculptură clasică. Un alt sfânt invocat în timpul molimei de ciumă este pelerinul San Rocco (sau Roch – vezi SAN ROCCO) care se crede că a protejat Veneţia de epidemie. Sfântul probabil indică unde a izbucnit epidemia de ciumă bubonică, prin poziţia braţelor sale.

Printre sculpturile din bronz, lucrările unui anumit artist ies în evidenţă: Pier Giacomo Bonaccolsi (cca 1460-1528), sculptorul oficial al familiei Gonzaga, la curtea din Mantua, cunoscut mai bine pentru modelele sculpturilor sale inspirate din modelele din antichitate şi denumit din această cauză l’Antico, cuprinzând toate idealurile clasice ale Umanismului (de notat este sculptura Apollo, expusă într-una dintre vitrinele mici).

De notat este de asemenea Buna Vestire care pare să fi avut loc chiar în Veneţia şi Moartea Fecoarei, pictată de Vittorio Carpaccio (cca 1465-1526) şi studioul dedicat Şcolii degli Albanesi.

Flagelaţia, de Luca Signorelli (cca 1445-1523), poate fi văzută la acelaşi etaj alături de o vibrantă secvenţă din Viaţa Lucreţiei, reprezentată de două picturi de Biagio d’Antonio (activ până în 1508). Cea din urmă descrie plecarea lui Sesto Tarquino din tabăra romană de la Ardea, răpirea Lucreţiei, sinuciderea şi funeraliile acesteia. Fecioara cu Pruncul şi Sfântul Ioan, lucrare realizată de Jacopo del Sellaio (1442-1493) este de asemenea expusă aici.

Exponatele de pe acest etaj mai includ: Portretul deputatului Nicolo Priuli, de Tintoretto (1518-1594), tapiţerii flamande din cea de-a doua jumătate a secolului XVI, Venus cu o oglindă, de Titian (1490-1576), lucrare care este incompletă, fiind expusă pe latura din partea dreaptă. Tot aici se află Portretul unui gentlemen, de Sir Anthony van Dyck (1599-1641) şi Venus adormită alături de iubitul său, de Paris Bordone (1500-1571). Două scene mult mai specifice Veneţiei sunt reprezentate de Francesco Guardi (1712-1793): Piaţa Sfântului Marcu, cu o vedere asupra Bisericii San Giorgio care îi era foarte dragă artistului şi Vedere spre cheiul de la Basilica Santa Maria della Salute.

De o mare importanţă, în ciuda faptului că sunt distruse în mare parte, sunt frescele realizate de Giorgione (1476/77-1510) şi Titian pentru faţada clădirii Fondaco dei Tedeschi. Tot ceea ce a rămas din lucrarea lui Giorgione este un Nud. Lucrările lui Titian pot fi încă distinse în friza Justiţie şi în marile însemne de arme.

Alte lucrări interesante includ picturi realizate de pictori flamanzi, notabili pentru stilul lor abordat în descrierea interioarelor laice şi a peisajelor. Crucificarea, realizată de un urmaş al lui Van Eyck, (executată în timpul începutului secolului XV) este remarcabilă pentru claritate şi minuţiozitate, pentru detaliile topografice, în particular cu detalii privind fortificaţiile oraşului care se disting în fundal. Impactul picturii nordice asupra artiştilor veneţieni a fost considerabil. Picturile în ulei, un mediu mult mai meticulos decât cel reprezentat de fresce, a permis pictorilor să releve în texturile (pânzele) bogate un mare contrast de culori, cu posibilitatea de a reda mai fin detaliile. Spaţiul a fost redat printr-o accentuată observare a luminii şi a umbrei, realizându-se o perspectivă mai mult decât calculată.

Colecţia de ceramică Franchetti este expusă în alăturatul Palat (Palazzo) Duodo.

            Odată ce veţi pleca din Galleria Franchetti veţi fi imediat absorbiţi în fluxul şi refluxul constant al Străzii Nuova, o parte a vibrantei artere care porneşte din staţia Santa Lucia şi merge spre Cannaregio sestiere. Aceasta se derulează aproape paralel cu Grand Canal şi duce, eventual, spre Rialto.

            Ieşiţi la Calle di Ca’ d’Oro, urmând Strada Nuova şi luaţi-o la dreapta pe Fondamenta San Felice care duce spre campo cu acelaşi nume.

ÎN CĂUTAREA MAGNETICEI MELANCOLII A VENEŢIEI

Odată ce aţi trecut de Biserica San Felice, care găzduieşte lucrarea Sf. Demetrius cu discipolii săi, de Tintoretto (1518-1594), canalul urmează fondamenta şi ajunge într-un colţ al oraşului care este frecventat relativ rar de către turişti. Este o atmosferă atât de pacifică, încât se poate adormi aici: dimensiunile temporale par să dispară treptat şi tumultul Străzii Nuova se stinge. Odată ce aţi ajuns în acest colţ liniştit, unde strada coteşte într-un mod natural spre stânga, apare Ponte Chiodo, singurul pod al Veneţiei care nu are parapet şi care este viu portretizat în multe picturi (descrierea luptei cu pumnii din Muzeul Correr şi Galleria Querini Stampalia). Drumul vă poate duce, eventual, la Campo della Misericordia, dominat de Scuola Nuova della Misericordia, o clădire proiectată de Sansovino, în 1534, pentru a fi “noul” sediu pentru acest ordin (Misericordia) şi care a fost construită din cărămidă, dar care nu a fost niciodată finalizată. Ceva mai departe, pe Fondamenta della Misericordia, se află o minunată piaţă, dominată de o atmosferă de vis, melancolie şi abandon.

Campo dell’Abbazia (4, FT) – Centrul acestei pieţe, pavată cu cărămidă şi piatră cubică, este marcat printr-o foarte rafinată bornă. Mărginit de Rio della Sensa şi de Misericordia Canal, acest campo este dominat de Biserica Sfintei Maria della Misericordia (4, FT), cunoscută altă dată sub numele de Santa Maria Valverde, după numele insulei pe care a fost construită în secolul X, şi (mai este dominat) de Scuola Vecchia della Misericordia (4, FT). Faţada barocă a bisericii, operă a lui Clemente Moli (între 1651-1659), contrastează în mod evident cu faţada gotică realizată din cărămidă a Şcolii (Scuola) din 1451.

Biserica Madonei dell’Orto, via Peloponnese – Sensul luptei artistice care s-a perpetuat în întreaga artă veneţiană va fi întărită de acest colţ evocant al districtului Cannaregio, care urmează să fie explorat în continuare. Continuând să mergeţi pe sub porticurile vechii abaţii spre podul de peste Rio dei Muri de unde se poate vedea activitatea din squeri.  De aici se ajunge la Corte Vecchia, al cărui capăt, spre stânga, duce într-un colţ al Veneţiei care relevă una dintre cele mai ingenue naturi ale oraşului, una care este uneori mascată de o frumuseţe controversată, efemeră sau ireală. Aici se află un balcon perfect care are vedere spre Sacca della Misericordia (4, FST), al cărui acoperiş este în mod normal în bătaia vântului, de unde priveliştea se întinde la distanţă, ajungând până la puctul îndepărtat reprezentat de Insula San Michele, liniştitul cimitir de pe apă.

De-a lungul Rio della Madonna dell’Orto este situat un palazzo (palat) care va intriga fără îndoială pe oricine care explorează Fondamenta Gasparo Contarini. Clădirea vă va impresiona probabil mai mult datorită impactului armoniei generale a acestuia pentru detaliile gotice, coloanele din colţuri şi subiectul descris în basorelief al unui bărbat care împinge o cămilă. Acest edificiu descris mai sus este Palazzo Mastelli del Cammello (4, ES), care a aparţinut odinioară unei familii de comercianţi din Moreea, Pelopones, care s-a stabilit în Veneţia în 1112. Numele Mastelli a fost realizat din mii de monezi de mastelli (buchete) de ţechini de aur sau groşi veneţieni care îi aparţineau proprietarului.

Madonna dell’Orto: Biserica lui Tintoretto (4, ES) – Biserică parohială a familiei Tintoretto, aceasta se bucură de o magnifică poziţie, cu vederea spre o piaţă liniştită, pavată cu cărămizi de piatră. Faţada, bogat ornamentată, realizată de asemenea din cărămidă, trădează diferitele stadii ale construcţiei şi reînnoirea bisericii, efectuate de mai multe ori de la fondarea acesteia, în secolul XIV, traversând întreaga perioadă care cuprinde goticul târziu şi renascentismul. Ferestrele coridoarelor au fost inserate mai târziu, în anii 1550’. Printre statuile situate în nişe se află figurile apostolilor şi, deasupra boiandrugului uşii principale, se află Sf. Cristofor, de Bartolomeo Bon (cunoscut între 1441-1464), sfânt căruia i-a fost dedicată iniţial biserica. Patronarea acestui lăcaş de cult a fost ulterior încredinţat în întregime făcătoarei de miracole, Madonna dell’Orto (Doamna noastră a petei vegetale!), la scurt timp, după ce în grădină a fost descoperită o statuie a Madonei cu Pruncul. Turnul cu clopot culminează cu un dom conic din cărămidă.

Interiorul spaţios al sălii bisericii (o singură navă – naos – cu coridoare) este umplut de lumină caldă şi găzduieşte câteva lucrări importante lucrări de artă. De-a lungul coridorului din dreapta, în primul intrând, se află o capodoperă de Cima da Conegliano (1495-1517), Ioan Botezătorul. În cel de-al doilea intrând se află o piesă de altar care îl arată pe Sf. Vincent, lucrare realizată de Jacopo Palma il Vecchio (cca 1480-1528). În ultimul intrând este expusă lucrarea Martiriul Sf. Laurenţiu, de Daniel van den Dick (1614-1663). Deasupra intrării Capelei Mauro se află pictura Prezentarea Fecioarei la Templu (realizată în 1551), de Tintoretto (1518-1594), al cărui loc de înmormântare este marcat printr-o lespede, în capele din dreapta. Alte două lucrări largi, realizate de acest maestru, domină prezbiteriul: Judecata de Apoi şi Adorarea taurului de aur. Principala piesă de altar descrie Buna Vestire şi a fost realizată de Palma il Giovane (1548-1628), iar lucrarea care se află în spatele bolţii apsei, figura Credinţei, a fost realizată de un artist necunoscut din secolul XVII şi este flancată de Virtuţile lui Tintoretto şi, dedesubt, două panele reprezentând Decapitarea Sf. Cristofor şi Viziunea Crucii a Sfântului Petru. Crucificarea, operă realizată de Palma il Giovane se află în capela din apsa stângă.

În josul coridorului din stânga, în Capela Contarini, se află lucrarea lui Tintoretto, Sf. Agnes înălţându-l la cer pe fiul prefectului roman şi, în Capela Morosini, se află Naşterea, de fiul maestrului, Domenico Tintoretto (cca 1560-1635). Frumoasa lucrare Madona cu Pruncul, de Giovanni Bellini (cca 1426-1516) care se afla odinioară expusă în Capela Valier a fost în mod tragic furată, în 1993. Tot ceea ce a rămas din această operă este o fotografie în mărime naturală.

Imediat după biserică se află Scuola dei Mercanti (4, ES), sediul Ghildei Comercianţilor din 1570, an în care aceasta a fost transferată aici din Frari. Palladio a participat la renovarea acestui edificiu (între 1571-1572) şi tot el este responsabil pentru realizarea portalului, care are vedere spre Fondamenta. Din păcate, nu s-a păstrat nimic din lucrările lui Tintoretto, Veronese (1528-1588) şi Aliense (1556-1629), de când Napoleon a trecut pe aici.

Campo dei Mori (4, ES) –  Acest colţ pacific al Cannaragio sestiere este cu mult mai mişcător de când este supravegheat de ochii curioasei statui din secolul XIII care pare să  vegheze, de-a lungul secolelor, casele care dădeau înspre această piaţă. Numele pieţei face aluzie la fraţii mauri sau levantini Mastelli (vezi supra).

Figura din colţul clădirii îi aparţine lui Sior Antonio Rioba, paquino de Veneţia, al cărui nas este folosit ca obiect de satiră pentru politicienii locali şi demnitarii care vizitau aceste locuri. Mergând mai departe, de-a lungul Fondamenta dei Mori, veţi vedea o a patra statuie, alături de care se află, la numărul 3399, casa în care a murit Tintoretto, în 1594.

            Continuaţi să mergeţi de-a lungul Fondamenta della Sensa şi luaţi-o apoi la dreapta  pe  Calle del Capitello, pentru a ajunge la Biserica San Alvise.

San Alvise (3, DS) – La fel ca şi Biserica Madonei dell’Orto, Biserica Sf. Alvis este situată într-o piaţă seculară şi frecventată. Faţada simplă de cărămidă este străpunsă de ferestre în formă de trandafir şi portaluri. Statuia din lunetă îl reprezintă pe San Luigi d’Angio care a trăit până la sfârşitul secolului XIII şi a fost denumit de veneţieni Alvise. Antonia Venier, o nobilă veneţiană, a dedicat noua biserică sfântului, după ce acesta i-a apărut în vis, în 1383.

Stilul gotic original a fost în mare măsură modificat în timpul secolului XVI, când bisericii i-a fost dată o singură navă cu bogate decoraţii interne. Ornamentaţiile, aproape opulente, contrastează puternic cu linearitatea simplă a exteriorului, interiorul fiind aproape surprinzător.

Frescele din secolul XVII, realizate de Antonio Tori şi Pietro Ricci produc un efect tridimensional acoperişului întins. Zona intrării este situată în faţa barco-ului, stalurile care formează corul folosit de măicuţe şi susţinut de coloane cu capiteluri din secolul XV şi stâlpi de susţinere gotici. Deasupra coloanelor se află statuile din secolul XV reprezentându-L  pe Hristos Salvatorul şi pe Ioan Botezătorul. Barco este conectat direct cu Mănăstirea Canossiane. Grilajele, realizate în întregime din fier, datează dinainte de secolul XVIII.

La intrare trebuie notat panelul pictat în tempera, din secolul XV, situat în partea stângă, care a fost realizat de un ucenic al lui Lazzaro Bastiani (activ 1449-1512). Acesta descrie Giganţii cu picioare de lut, Solomon şi regina Sheba, Tobias şi Îngerul, Rachel şi fântâna, Adorarea boului de aur, Revelaţia lui Iosif, Iosua şi căderea Ierihonului şi Povara lui Iov.

Pe peretele bisericii din partea dreaptă se află Flagelaţia şi Încoronarea cu Ghimpi (1740) de Tiepolo, în timp ce Drumul Calvarului al lui Hristos (1749), de acelaşi autor, se află în prezbiteriu. Statuia policromă din lemn a lui Sant’Alvise, din secolul XVI, îl arată pe sfânt îmbrăcat în sutană franciscană cu o splendidă coroană.

DE-A LUNGUL STRĂZII NUOVA

          Întoarceţi-vă înapoi, în direcţia Campo dei Mori, şi mergeţi pe Grand Canal, de-a lungul Calle Larga şi Fondamenta della Misericordia. Acest traseu vă va duce spre un pod, iar de pe partea cealaltă veţi vedea ceea ce se numeşte Chiesa di San Marziale (Biserica Sf. Marziale) (4, ET). Exteriorul auster contrastează în mod evident cu bogatul interior baroc. Decoraţiile de pe tavan sunt opera lui Sebastiano Ricci (1569-1734).

Continuând să mergeţi mai departe, veţi ajunge la Campo Santa Fosca, dominat de biserica cu acelaşi nume şi de monumentul lui Paolo Sarpi (1552-1623), un călugăr veneţian care a apărat Republica, în timp ce Senatul a cerut dreptul de autonomie în curţi religioase, atunci când a fost făcută cererea pontificală. Ca urmare a acestei atitudini, călugărul a fost excomunicat de Biserica de la Roma, în urma cărui fapt s-a atentat asupra vieţii sale, dar el a reuşit să supravieţuiască.

Strada Nuova (4, EFT) – Ca şi cum v-aţi plimba într-un vis, armonia părţii mai puţin cunoscute a Veneţiei va dispare treptat pe măsură ce vizitatorul se va apropia de una dintre zonele intens circulate ale oraşului. Cu toate că traficul aici este numai pedestru, acesta schimbă total atmosfera precedentă atât ca linişte pacifică, cât şi ca intensitate a vieţii, deoarece veneţienii merg grăbiţi spre treburile lor şi pentru turist este necesar să se ferească din calea acestora.

Strada Nuova, care a fost deschisă în 1871, este vibrantă datorită neîntreruptului aflux de localnici şi vizitatori. Cei din urmă se îndreaptă spre staţia de la Rialto, în timp ce primii îşi efectuează cumpărăturile. Strada este liniată cu toate categoriile de magazine, în particular de-a lungul zonei ce cuprinde Rio Terra S Leonardo, lângă staţie şi în jurul minunatei pieţe. Standurile cu peşte sunt înşirate pe lungimea Fondamenta della Pescaria, pe marginea Cannaregio Canal.

Pentru cei care doresc să-şi continue plimbarea prin zonele învecinate, întoarceţi-vă la secţiunile GHETTO şi SAN ZANIPOLO.

IL CANAL GRANDE

Sosind în Veneţia cu trenul este ca şi cum aţi intra într-un palazzo prin intrarea de serviciu a comercianţilor, a fost opinia considerată de Gustav Aschenbach, protagonistul din filmul “Moarte la Veneţia”.

            Grand Canal este principala arteră şi cale de acces a Veneţiei care intră în Veneţia prin calea de acces a negustorilor. Fiind în trecut situat pe promontoriul Dogano da Mar, magnificul Bacino (bazin) di San Marco se deschide în prezent spre mare având în spate somptuoasa policromie a Palatului Dogilor şi piaţa acestuia, în timp ce, în spatele (Bisericii) San Giorgio Maggiore, braţele de apă şi canalele încercuiesc acest loc heraldic care vesteşte deschiderea spre mare. Toate acestea se îngustează în cele din urmă înspre Canal Grande care conduce spre gura bazinului şi care, cu mult timp în urmă, a fost cu siguranţă un râu.

CEA MAI MINUNATĂ STRADĂ A VENEŢIEI

          Conformându-se naturii şi originilor Veneţiei, care se spune că s-a înălţat din ape, formând o insulă, Grand Canal este, în toate sensurile, principala stradă a acestui oraş.

Grand Canal (cu o lungime de 3 km, o lăţime de 30-70 km şi o adâncime de 5,5 m) are forma unei litere S inverse şi are benzi marcate de Ca’ Foscari. Este singura cale care traversează oraşul, deşi este deseori mai rapid să mergeţi pe jos, dar această cale de acces oferă cele mai bune vederi spre palate (palazzi) şi asupra bisericilor care au faţa înspre canal, o experienţă care nu trebuie ratată.

Scriitorul şi ambasadorul francez, Phillippe de Commines, a afirmat în secolul XV despre Grand Canal: “Cred că este cea mai rafinată stradă din întreaga lume şi are cele mai rafinate case”. Cel mai larg canal şerpuieşte într-o largă bandă dublă pornind din bazinul-staţie Sf. Marcu şi este mărginit cu palate somptuoase, în diferite stiluri. Acestea au fost reşedinţe ale patricienilor, ale căror nume sunt trecute în Cartea de Aur.

Pentru a vedea canalul în toată splendoarea sa, trebuie făcut un tur de-a lungul acestuia, pornind din Piaţa San Marco.

Transformarea din râu în canal – transportul organizat pe râu a fost folosit din jurul anului 1000 – Originile Canal Grande se pierd în negura vremurilor, pe când acesta a fost ocupat de mlaştini, timp de mai multe secole. Traghetti (gondolele care traversează râul) au efectuat, în orice caz, serviciul de transport între malurile canalului încă din anul 1000. O parte din punctele de debarcare au fost păstrate în acelaşi loc încă din secolul XIII, multe altele au fost folosite apoi ca mori, fiind legate de squeri (ateliere de întreţinere), unde erau construite gondolele. Apoi aceste mori au fost preluate, fiind folosite ca ateliere pentru ghilda ţesătorilor de lână şi fabricanţilor de haine care foloseau aceste mori unde ţesăturile de lână erau spălate, băgate la apă, vopsite şi presate.

Cea mai rafinată plimbare vă va duce de-a lungul canalului, de unde pot fi văzute cele mai caracteristice frumuseţi ale oraşului: faţade realizate în culori vibrante, împodobite cu strălucitoare debarcadere. Acestea emană un spirit festiv şi un optimism în care se resimte faptul că veneţienii nu au cunoscut niciodată ameninţarea opresiunii, nici măcar în Evul Mediu, când în restul lumii a fost nevoită să-şi construiască fortăreţe şi palate sumbre pentru a se apăra. Palatele (palazzi) care flanchează Grand Canal sunt expresii ale mândriei şi autosatisfacerii nobilităţii veneţiene: aceştia au fost numai nişte oameni care au încercat să-şi acorde o bucăţică din această grădină pe apă (vezi GHETTO – Palazzo Labia). În timp ce sediile comerciale, băncile şi întreprinderile statului funcţionează de-a lungul canalului încă din timpul Renaşterii, bisericile şi rafinatele clădiri  au început să fie înălţate chiar după ultima suflare a Republicii.

Malul stâng Canal Grande

Stazione di Santa Lucia (3, CT) – Această staţie marchează intrarea în oraş încă din 1860, când a fost construită prima staţie. Clădirea care poate fi văzută în prezent a fost ridicată în 1954.

Gli Scalzi (3, CT) – Această biserică în stil baroc a fost proiectată de Longhena (1598-1682), cele mai distinctive caracteristici ale acestuia fiind nişte nişe realizate în faţadă unde se aflau statui, înrămate cu o pereche de coloane (vezi GHETTO).

Ponte degli Scalzi (3, CT) – Construcţia originală (1858) a fost dată spre realizare inginerului civil, Neville, care este de asemenea responsabil pentru realizarea primului pod al Academiei. Acesta a fost reconstruit în 1934.

San Geremia (3, CDT) – Mergând pe apă tot ceea ce se poate vedea din Biserica Sfântului Ieronim este Capela Sfânta Lucia, care găzduieşte rămăşiţele unui martir sicilian.

Palazzo Labia (3, CDT) – Această rezidenţă elegantă din secolul XVIII, situată în colţul Canalului Cannaregio, este ascunsă în spatele axei principale a Grand Canal. Parterul acestei construcţii este realizat din cărămidă, cu pilaştrii având capiteluri ionice şi corintice care ajung până la nivelul al doilea. Ferestrele largi ale palatului se deschid înspre nişte balcoane. Vulturii care au fost realizaţi deasupra, pe acoperiş, se referă la însemnele heraldice ale familiei Labia (vezi GETTO).

Palazzo Vendramin Calergi (4, ET) – Acest palat renascentist este foarte distinctiv de celelalte, având vedere spre Grand Canal. Faţada realizată din cărămidă de piatră a rămas însă incompletă. În mod interesant, această faţadă este de fapt o faţadă a unei biserici. Cu toate că apariţia prezentă este cea caracteristică stilului baroc, biserica este de fapt cu mult mai veche (vezi GHETTO).

Palazzo Vendramin Calergi (4, ET) – Acest palat renascentist a fost comandat spre realizare de o familie nobilă din Loredan al Cordussi care a lucrat în acest oraş între 1502 şi 1504. Cu ferestre compozite cu arcuri triple, această construcţie este o magnifică sinteză a caracteristicilor bizantine şi gotice. Din 1844, aceasta a fost casa ducesei de Berry, nora lui Carol al X-lea al Franţei, care a întreţinut “saloane” extravagante pentru alţi aristocraţi aflaţi în exil. De asemenea, tot aici, Richard Wagner a trăit şi a lucrat, compunând cel de-al doilea act al operei Tristan şi Isolda, între 1858 şi 1859. În ciuda faptului că marele geniu al muzicii a murit în Palazzo Vendramin, unde a lucrat la Persifal, memoriile sale sunt în Sala Richard Wagner ¸. Clădirea este folosită în mod curent ca sediu principal de iarnă al cazinoului municipal, cu toate că planurile au fost realizate pentru folosirea în alte scopuri.

Ca’ d’Oro (4, ET) – În urma multor lucrări de restaurare s-a ajuns la fosta formă glorioasă a palatului. Faţada acestuia, o creaţie subtilă a stilului gotic ornamental, prezentând colonade, cu capetele scufundate în apă – dovedind faptul că acest edificiu a fost folosit atât ca o casă de vară cât şi ca reşedinţă – având, la etajele superioare două loggii închise cu ferestre arcuite cu urme ale intersectărilor formate de trifoiuri. În mod curios, aceste caracteristici decorative nu sunt concentrate pe faţadă. Secţiunea din partea dreaptă constă dintr-un perete orb situat între ferestre cu un singur arc. Colţurile sunt accentuate prin cordoane de marmură (vezi CA’ D’ORO).

Fondaco dei Tedeschi (4, FU) – Acest palazzo din secolul XIII a fost cartierul general al negustorilor germani şi hambar de închinare pentru zeii acestora. Devastat de un incendiu (1505-1508) acesta a fost reconstruit de Giorgio Spavento (activ în Veneţia între secolele XV şi XVI) şi de Scarpagnito (activ în Veneţia între 1505 şi 1549). Faţada, care are vedere spre Grand Canal şi, odinioară, împodobită cu fresce de Giorgione (1476/7-1510) şi Titian (1490-1576) are porticuri la parter, care au fost implementate în fundaţie (hambar). În zilele noastre, clădirea găzduieşte principalul sediu al poştei (vezi LA FENICE).

Ponte di Rialto (4, FU) – Podul Rialto este cel mai important punct de traversare între cele două maluri ale Grand Canal. Cu toate că până în zilele noastre acest pod a avut şase versiuni – prima fiind instalată în 1170 – aceasta este prima construcţie realizată din piatră. Este lucrarea lui Antonio da Ponte şi a fost realizată în 1591. Magazinele care se află în arcadele simetrice au fost folosite iniţial pentru schimburi financiare, operaţiuni de bancă şi împrumuturi de bani, fiind situate în aproxima apropiere a primei Zecca (Monetărie – vezi RIALTO).

Palazzo Loredan (4, EFV) – Această construcţie, folosită şi ea ca fondaco (hambar), este un palazzo veneto-bizantin, reţinând o parte din caracteristicile sale originale: o parte a porticurilor şi ferestrelor se deschid înspre o loggia, fiind intercalate cu patere, derulându-se de-a lungul piano nobile (primul etaj). În Palazzo Loredan şi în cel din apropiere, Palazzo Farsetti, se află în prezent birourile municipale.

Palazzo Lando Colţ Spinelli (4, EV) – Acest palazzo renascentist, ridicat în 1490, a fost în cea mai mare parte proiectat de Mauro Codussi. Faţada, realizată din piatră istriană, este foarte rurală. Etajele superioare sunt punctate de ferestre tipice în două lumini şi de o friză renascentistă care se derulează pe sub arcadele ferestrelor. Există multe asemănări între acest palat şi Palazzo Vendramin Calergi.

Malul drept Canal Grande

San Simeon Piccolo (3, CT) – Acesta este primul element care vă va atrage privirile când veţi părăsi staţia. Caracteristicile distinctive includ un pronao (portic frontal) corintic deasupra unei scări largi şi cu un dom verde. Biserica a fost proiectată de Scalfarotto (cca 1700-1764) în tradiţia lăsată de Palladio (1508-1580) şi Longhena (1598-1682).

Ponte degli Scalzi (3, CT) – Construit iniţial în 1858, acest pod, denumit după încălţările purtate de două ordine religioase, cum ar fi cel al carmelitelor şi franciscanilor care purtau sandale, a fost proiectat de acelaşi inginer civil, Neville, ca prim pod al Academiei. A fost reconstruit în 1934.

Fondaco dei Turchi (3, DT) – Acest fundaco veneto-bizantin datează dinainte de secolul XIII şi a fost construit iniţial ca o casă privată, fiind transformat apoi într-o clădire comercială în 1621, cu toate că apariţia sa curentă se datorează în mare parte restaurărilor extensive care au avut loc în cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Acesta are turnuri laterale care înrămează faţada, porticuri şi arcuri. Între 1621 şi 1838 această construcţie a fost folosită de turci, de unde îşi trage şi numele. În zilele noastre, clădirea conţine Muzeul de Istorie Naturală (vezi I FRARI).

Fondaco del Megio (3, DT) – Această clădire foarte distinctivă, cu zidurile sale de cărămidă dură şi ferestre în miniatură, datează dinainte de secolul XV. De notat este leul care iese în evidenţă sub crenelurile ornamentale. Fondaco del Magio a fost folosit ca depozit general de grâne, îndeosebi pentru mei (miglio = megio – de aici îşi trage numele).

San Stae (4, ET) – Dedicată Sfântului Eustace, această biserică a fost renovată complet în timpul secolului XVII. Elaborata faţadă în stil baroc (din 1709), dominată de un intrând cu pedimente situate între două aripi, este atribuită lui Domenico Rossi (1678-17429. Timpanumul său frânt, “încoronat” cu statuile de deasupra intrării, este cel original. În interiorul singurei nave se află lucrări de Piazzetta (1683-1754), Ricci (1659-1734) şi Tiepolo (1696-1770), caracterizate de un stil de tranziţie spre rococo.

Ca’ Pesaro (4, ET) – La moartea lui Baldassare Longhena (1598-1682), cu finalizarea clădirii a fost însărcinat Antonio Gaspari (cca 1670-1730). Neobişnuite sunt modelele punctate cu diamante ale parterului şi rândul cu capete de lei. La cel de-al doilea şi cel de-al treilea etaj, ferestre mari cu arcade, cu o singură coloană, dau înspre o loggie deschisă. Astăzi, această clădire este sediul Muzeului de Artă Orientală şi al Galeriei Internaţionale de Artă modernă (vezi RIALTO).

Colţul Ca’ della Regina (4, ET) – Proiectat de Domenico Rossi (1678-1742), parterul foarte rustic susţine nivelele superioare punctate cu balcoane şi ferestre încadrate de coloane. Această construcţie găzduieşte în prezent Arhivele Naţionale de Artă Contemporană (vezi RIALTO).

Pescheria (4, ET) – Porticul acestei clădiri neogotice, care datează de la începutul secolului XX,  conţine în prezent o piaţă de peşte, de unde aceasta îşi trage şi numele (vezi RIALTO).

Fabbriche Nuove (4, FU) – Această clădire mai mult plană, de pe marginea Grand Canal, a fost proiectată de Sansovino (1486-1570). Parterul său rustic a găzduit cu mult timp în urmă magazzini (micuţe magazine) şi depozite. Primul etaj a fost ocupat de magistraţii curţii care se ocupau de sectorul comercial.

Fabbriche Vecchie (4, FU) – Distrus de un incendiu, acest depozit a fost reconstruit de Scarpagnino (activ în Veneţia între 1505 şi 1549). Chiar şi vechile ateliere se mândresc cu propriile porticuri cu coloane (vezi RIALTO).

Palazzo dei Camerlenghi (4, FU) – Acest palat renascentist, situat lângă un pod, a fost proiectat de Guglielmo dei Grigi, cunoscut sub numele de Bergamasco (activ în Veneţia între cca 1515 şi 1530), pentru Camerlenghi, care erau oficialităţile guvernamentale responsabile pentru afacerile financiare ale statului. Clădirea pentagonală are ferestre largi aliniate sub o friză în tonuri aprinse.

Ponte di Rialto (4, FU) – Podul Rialto este cel mai important punct de traversare între cele două maluri ale Grand Canal. Cu toate că versiunea actuală a podului este cea de-a şasea – podul original datând din 1170 -, prima construcţie realizată din piatră, de Antonio da Ponte, a fost deschisă în 1591. Magazinele care sunt găzduite sub arcade simetrice au fost folosite iniţial pentru activităţi de schimbare de bani, bancare şi împrumuturi financiare, situate în proxima apropiere a primei Zecca (Monetărie – vezi RIALTO).

Palazzo Bernardo (4, EV) – În stil gotic (realizată în 1442), această clădire se poate mândri cu splendide ferestre cu cinci deschideri şi cu arcuri, situate la primul etaj, şi cu cvadrifolii la cel de-al doilea etaj.

Palazzo Pisani Moretta (7, DV) – Realizat de asemenea la sfârşitul goticului, Palazzo Pisani Moretta datează din cea de-a doua jumătate a secolului XV. Ca şi Palazzo Bernardo, ferestrele au cinci lumini şi linii care le intersectează şi care încercuiesc cvadrifoliile de la nivelele superioare.

Palazzo Balbi (7, DX) – Faţada acestui palazzo, care îi este atribuită lui Alessandro Vittoria (1525- cca 1600), este împărţită în trei secţiuni. Deasupra unui parter rustic, intrândul central este străpuns de un aranjament de ferestre cu trei arcuri. De notat sunt două însemne distinctive de armă şi obeliscul de pe acoperiş.

Canalul Stâng din Canal Grande

Palazzo Mocenigo (7, DX) – Această clădire cuprinde patru palazzi adiacente. Cel dintâi datează din 1579 şi a fost reconstruit conform proiectelor lui Alessandro Vitoria. Cea de-a doua clădire şi cea de-a treia, care sunt identice, au fost construite la sfârşitul secolului XVI, în timp ce ultima clădire, aşa-numita “Casa Vecchia”, o construcţie gotică, a fost remodelată de Francesco Contin în timpul primei jumătăţi a secolului XVII.

Printre cei care au locuit în acest grup de palazzi se numără şi Giordano Bruno (1548-1600) şi poetul romantic, Lord Byron (1788-1824) care şi-a început aici lucrul la opera sa Don Juan. Englezul “Don Giovanni”, înota deseori înspre casă după o zi petrecută la San Lazzaro (vezi SAN LAZZARO degli ARMENI) sau după dimineţile petrecute la Lido. Ca urmare a acestui fapt a fost instituită o cursă de înot care a fost ţinută aici până în 1949 şi era recompensată cu Cupa Byron.

Palazzo Grassi (7, DX) – Înălţat în 1749 de Giorgio Massari (1687-1766), posibil cel mai mare arhitect al Veneţiei din prima jumătate a secolului XVIII, acesta a fost ultimul palat veneţian construit după căderea Republicii şi care este proiectat cu toată maiestatea arhitecturii civile neoclasice. În interior, curtea are  o rafinată colonadă cu o mare scară împodobită cu fresce de Alessandro Longhi (1733-1813) şi populată cu figuri mascate. Alte camere sunt împodobite cu fresce de Jacopo Guarana (1720-1808) şi Fabio Canal (1703-1808). Astăzi această clădire este folosită pentru prestigioase expoziţii temporare.

Ponte dell’Accademia (7, DX) – Veneţia a avut de aşteptat până în 1854 pentru cea de-a doua construcţie care să traverseze Grand Canal, după Podul Rialto. Construcţia originală din fier, restrânsă ca înălţime, împiedica trecerea vaporaşelor (vaporetti). Din acest motiv a fost înlocuită în 1932, motiv pentru care a fost realizată din lemn din cauza lipsei de fonduri. Podul din prezent este o copie a predecesorului realizat din lemn (vezi ACCADEMIA).

Palazzo Cavalli Franchetti (7, DX) – Splendida faţadă a acestui palazzo, de la sfârşitul secolului XV, a fost completată cu delicate linii, cu ferestre în cinci lumini cu arcuri şi linii intersectate şi motive de cvadrifolii, distribuite într-o manieră intrigantă de-a lungul Grand Canal. A fost reconstruit înspre sfârşitul secolului XIX de către Camillo Boito, fratele muzicianului.

Palazzo (de colţ) della Ca’Granda (8, EX) – În zilele noastre, acest palat renascentist este folosit ca sediu principal al poliţiei (Prefettura). A fost construit pentru nepotul lui Caterina Cornaro de către Sansovino (1486-1570). Parterul rustic are un portic cu trei arcuri în timp ce la etajul superior ferestrele împodobite cu arcuri alternează cu perechi de coloane.

La uşa următoare (următoarea intrare), şi anume micuţa casă roşie, a fost folosit de către Canova ca studio (în anii 1770’) şi în timpul primului război mondial de către nuvelistul Gabriele D’Annunzio.

Malul drept dinspre Canal Grande Venetia

Ca’ Foscari (7, DX) – Glorioasa faţadă a acestui palazzo se înalţă deasupra Grand Canal la joncţiunea acestuia cu Rio Foscari. Încântă perfecta simetrie cu care sunt aliniate cele trei ordine de ferestre cu arcuri, aranjate în grupuri care alternează cu lucrări din piatră simple, luminatoare singuratice şi lucrări din piatră maiestuoase. Clădirea originală din secolul XIV a fost reconstruită în apropierea cursului de apă după 1550, rezultând un proiect dominat de stilul gotic cu caracteristici de prerenascentism (basoreliefuri din marmură situate deasupra arcadelor ornamentale ale ferestrelor de la cel de-al doilea etaj). În zilele noastre acesta reprezintă o parte a Universităţii (vezi I CARMINI).

Ca’ Rezzonico (7, DX) – Această construcţie, comandată de un prosper bancher genovez, a fost ultimul palat care a fost proiectat de Baldassare Longhena (1598-1682) care a trăit numai cât să vadă completarea primului nivel, înainte ca Giorgio Massari (cca 1686-1766) să preia realizarea construcţiei şi s-o finalizeze. În prezent clădirea cuprinde Muzeul Veneţiei Secolului XVIII (vezi I CARMINI) şi colecţiile de obiecte veneţiene care erau folosite pentru împodobirea carnavalelor.

Caracteristici similare arhitecturale sunt articulate pe trei nivele: coloane de susţinere care punctează intrândurile rusticului parter ca şi arcuri care se deschid spre etajul întâi şi cel atic. De notat sunt împodobirile extensive ale piano nobile şi rafinata configuraţie a balcoanelor.

Palazzo Moro (7, DX) – Situat chiar în spatele locului Ca’ Rezzonico de oprire al vaporaşelor (vaporetto) şi în spatele graţiosul Palazzo Stern şi a grădinilor acestora care au vedere spre Grand Canal, acest palazzo din secolul XVI este auster prin simplitate. În acest loc familia Moro a locuit şi un membru al acesteia a suferit tragicul mariaj care l-a inspirat pe Shakespeare (1564-1616) să scrie Othello şi să-l portretizeze în această operă, în culori sumbre, pe “maurul din Veneţia”.

Palazzo Loredan dell’Ambasciatore (7, DX) – Palazzo Loredan, construit în stilul specific sfârşitului perioade gotice – cunoscut dealtfel şi sub numele de “Casa Ambasadorilor” -, are splendide ferestre împodobite cu arcuri şi cu modele de cvadrifolii. Între ferestrele împodobite cu un singur arc şi laturi se află două reprezentări ale unor paji care poartă scuturi.

Accademia (7, DX) – Academia de Arte Rafinate a fost găzduită de acest fin grup de clădiri încă de la începutul secolului XIX. Cu toate că fosta Scuola Grande della Carita este în stil gotic, faţada acesteia din secolul XVIII a fost realizată de Giorgio Massari şi Bernardo Maccurzzi. Biserica alăturată, reconstruită între 1441 şi 1452,  şi a cărei construcţie a fost coordonată cel mai probabil de Bartolomeo Bon, a fost subiectul a numeroase restaurări de-a lungul timpului care, în ultima instanţă l-a implicat şi pe Palladio (1508-1580) (vezi ACCADEMIA).

Ponte dell’Accademia (7, DX) – Veneţia avea să aştepte până în 1854 pentru cele două măsuri care au fost luate pentru a realiza traversarea Canal Grande, după Podul Rialto. Construcţia originală din fier, restrânsă ca înălţime, împiedica trecerea vaporaşelor (vaporetti). Din acest motiv a fost înlocuită în 1932, motiv pentru care a fost realizată din lemn din cauza lipsei de fonduri. Podul din prezent este o copie a predecesorului realizat din lemn (vezi ACCADEMIA).

Palazzo Barbarigo (8, EX) – Mozaicurile care decorează faţada îl descriu pe Carol al V-lea în studioul lui Titian şi pe Henric al III-lea al Franţei la Murano. Acestea au fost construite şi aplicate aici de realizatorii de sticlă şi de mozaic care făceau parte din Compagnia Venezia e Murano, care sunt dealtfel responsabili şi pentru reconstrucţia acestui palat din secolul XVI, muncă realizată la sfârşitul secolului XIX.

Această construcţie s-a dovedit a fi motivul de inspiraţie pentru Henry James în realizarea nuvelei sale despre o intrigă de dragoste cu trei personaje principale, Aripile porumbeilor.

Palazzo Venier dei Leoni (8, EX) – Este necesară o mare deschidere imaginativă pentru a înţelege simbolurile picturilor realizate în 1749 de proiectantul acestei construcţii, Lorenzo Boschetti, în ciuda modelului realizat în construcţia Muzeului Correr. Familia Venier a fost constrânsă să oprească lucrările la construcţia clădirii din motive financiare, astfel încât ceea ce s-a păstrat până în zilele noastre este parterul rustic.

Leii care pot fi observaţi fac o aluzie la o poveste potrivit căreia familia Venier a îngrijit în grădină un leu şi, pe de altă parte, această reprezentare a leului maschează construcţia de-a lungul bazei.

Această clădire găzduieşte în mod curent Colecţia Peggy Guggenheim (vezi LA SALUTE).

Ca’ Dario (8, EX) – Acest micuţ palazzo din secolul XV este împodobit foarte distinctiv cu decoraţii de marmură policromă. A fost construit de familia Lombardo pentru Giovanni Dario, secretarul Senatului Republicii şi a Curţii Sultanului. În timpurile recente acest palat a câştigat o reputaţie sinistră ca urmare a circumstanţelor misterioase în care au murit diferiţi proprietari ai acestei clădiri.

Palazzo Salviati (8, EX) – La fel ca şi Palazzo Barbarigo, Palazzo Salviati, construit în secolul XIX, a fost în proprietatea realizatorilor de sticlă care au realizat aici rafinate mozaicuri.

Santa Maria della Salute (8, FX) – Masiva structură albă, cu distinctive volute în formă de spirală (aşa-numitele orechoni care înseamnă urechi mari) care sunt vizibile de la distanţă. Proiectat de Longhena (1598-1682), acest palat a fost înălţat ca expresie a dorinţei dogelui ca un gest de recunoştinţă pentru sfârşitul molimei de ciumă din 1630. O istorie a acestei tragedii este povestită de rafinatul nuvelist italian Alessandro Manzoni în I Promessi Sposi (vezi La SALUTE).

Dogana da Mar (8, FX) – În acest loc s-a efectuat extensia Dorsoduro, astfel încât bunurile folosite să fie descărcate, folosite şi apoi expediate. Construcţia din prezent – dominată de un turn unde atlanţi susţin greutatea Lumii şi figura Fortunei – datează din a doua jumătate a secolului XVII (vezi La SALUTE).

I FRARI

Vaporetto: S Toma, Stazione, Riva di Biasio sau S Stae

După ce veţi fi vizitat Biserica Frari, este bine să mergeţi pe jos până în vecinătate, la gara feroviară. Fiind la o anumită distanţă – vorbind relativ – de orice monument important care să se bucure de un mare merit artistic, sau de un interes turistic deosebit, aici se află câteva magazine deosebite ale căror vitrine expun diferite produse. Acesta este un cartier rezidenţial, chiar dacă termenul folosit la denumirea acestuia este impropriu Veneţiei, care prezintă în interior câteva caracteristici de viaţă care pot fi întâlnite în multe alte oraşe. Din această cauză de aici nu pleacă aproape nici un canal, motiv pentru care această rută prin Veneţia este de un interes particular.

Itinerariul sugerat durează aproape o jumătate de zi.

Câteva adrese utile

Al Postali (la numărul 821, Santa Croce, pe Rio Marin), din apropierea Bisericii de pe Canal Grande, este un bar (osteria) care serveşte gustoase bruschetta (pâine prăjită acoperită cu usturoi) şi crepes. Al Ponte, la numărul 1666 pe Santa Croce, Ponte del Megio (denumit aşa din cauza proliferării meiului (megio) şi grânelor depozitate care erau atât de necesare pentru prepararea mâncării) este un loc în care puteţi servi preparate din peşte şi fructe de mare. Alla Zucca, la următoarea uşă (adresă alăturată), la numărul 1762, este un loc recomandat pentru produsele sale variate şi exotice. Se recomandă în mod special produsele vegetale.

I Frari (3, DV) – Această mare biserică – al cărei nume derivă din abrevierea pentru Fra(ti Mino)ri -, a fost comparată deseori cu Biserica SS Giovanni e Paolo datorită mărimii şi stilului său.

Monumentală ca statură, flancată de două campanile înalte (70 m), realizate după Sf. Marcu, această clădire iese în evidenţă datorită faptului că este magnifică şi ieşită din comun, masivă şi articulată cu rafinate detalii arhitecturale, conformându-se arhetipurilor franciscane, fiind datorită acestor caracteristici foarte originală. Impresionează din fiecare unghi: cea mai bună vedere asupra apselor, asupra celei mai vechi părţi, care a fost realizată de către Scuola di San Rocco. Dacă veţi contempla această clădire dinspre podul construit de către călugări în 1428, aceasta apare ca şi cum aţi inspira o gură de aer, reprezentând faţada tripărtită în stil gotic târziu, fiind o capodoperă de proiectare. Uşa de acces este surmontată de lucrarea Hristos Înălţându-Se realizată de Alessandro Vittoria (în 1581), flancată puţin mai jos de Fecioara cu Pruncul şi Sf. Francisc, de Bartolomeo Bon (activ între 1441-1464), susţinute de două coloane rafinate. La înălţime, mai sus, unde sunt inserate lucrări din cărămidă, sunt patru ferestre circulare deschise care au capetele realizate din piatră istriană.

Deasupra laturilor uşii, în colţul dinspre Capela Sf. Marcu (la capătul din stânga) se află reprezentarea Madonei care este reprezentată ţinând pe genunchi pe Hristos-Copil pentru a-L elibera.

Interiorul ¸ – Intrând în biserică, dinspre latura stângă, perspectiva spre interior pare o combinaţie între structura elementelor arhitecturale care inspiră un sens de grandiozitate care este aproape dezorientativ în privinţa dimensiunilor.

Santa Maria Gloriosa dei Frari – care este de altfel denumirea completă a bisericii -, este în formă de cruce latină. Nava este împărţită în coridoare de 12 pilaştrii cilindrici uriaşi care au partea superioară înălţată spre intersectarea cu traversele şi braţe longitudinale de lemn care se inserează în voltele cvadripartite. Ţiglele roşii şi albe care au fost folosite la podea provin din Verona.

Mergeţi în continuare pe coridorul din stânga şi traversaţi transeptul întorcându-vă spre latura din dreapta.

Primul monument care iese în evidenţă este cel în stil neoclasic dedicat de Canova (1757-1822) (1). Dacă pare un pic ciudat, acest fenomen se datorează faptului că de fapt a fost proiectat de sculptor pentru a-l comemora pe Titian (1490-1576), dar de fapt nu a fost completat niciodată. Această piesă trebuia să fie executată în atelierul sculptorului, şi să aducă aminte de o compoziţie similară, realizată la mormântul Mariei Cristina de Austria, din biserica augustină din Viena. Figurile alegorice din spatele piramidei reprezintă Iertările (portret de Canova) cu Veneţia (stânga), în compania unei sculpturi, îndelung discutate, Pictura şi Arhitectura.

În spatele monumentului baroc al dogelui Giovanni Pesaro (realizat între 1658-1659) se află faimoasa Capelă Madonna di Ca’Pesaro dominată de o piesă de altar realizată de Titian. În dreapta apexului se află Sacra Conversazione a Fecioarei, într-o compoziţie triunghiulară cu piciorul Sfântului Petru acoperit de o mantie galbenă, gesticulând înspre Jacopo Pesaro (îngenuncheat), căpitanul flotei papale care i-a înfrânt pe otomani la Santa Maura, în 1503. Însemnele de armă reprezentate pe steag aparţin familiei Borgia (familie din care făcea parte papa Alexandru al VI-lea). La fel ca şi cei doi sclavi, laurii simbolizează victoria. Pe partea dreaptă, cei doi Sfinţi Francisc şi Anton sunt de asemenea un simbol al predilecţiei familiei Pesaro pentru Fecioară. Cele două monumente ale episcopului Jacopo, executate în studioul lui Lombardo (în 1524) se află sus, în partea dreaptă.

Stalurile corului, din secolul XV, servesc pentru un gen de susţinere pentru Capela Maggiore şi Buna Vestire realizată de Titian, fiind executate de Marco Cozzi da Vicenza şi cuprind 124 de staluri decorate. Cele două orgi, de pe partea dreaptă, sunt opera lui Gaetano Callido (din 1794) şi respectiv Giovanni  Piaggia (1732). În spate, pictura de la începutul secolului XVII, a artistului Andrea Micheli, cunoscut sub numele de Vicentino, ilustrează Lucrările Milei (stânga) de-a lungul operelor aceluiaşi artist Creaţia Lumii, Şerpii de aramă, Judecata de Apoi şi Gloria Paradisului (dreapta).

În transeptul din partea dreaptă, se află prima capelă, a Sfântului Marcu sau capela din colţ, care conţine Tripticul Sfântului Marcu de Bartolomeo Vivarini (cca 1432-1491). În această reprezentare evanghelistul este flancat de Sfântul Ioan Botezătorul şi  Sfântul Ieronim, Sfântul Nicolae şi respectiv Sfântul Petru. Deasupra, pe peretele din partea opusă, se află Hristos Coborând, de Jacopo Palma il Giovane (1544-1628). Fântâna baptisteriului din marmură, cu reprezentarea Sfântului Ioan Botezătorul, a fost realizată de Sansovino (1486-1570).

Urmează Capela Milaneză cu piesa de altar reprezentându-l pe Sant’Ambrogio şi care este realizată de Alvise Vivarini (1455-1505) şi Marco Basati (cca 1470-1530). Sf. Ambrozie, sfântul patron al oraşului Milano, este descris sub o arcadă (dreapta) şi într-o “echipă” de sfinţi şi la picioarele acestuia se află doi îngeri care cântă la lăută şi mandolină – un gest care este reprezentat, ca o caracteristică, de unul dintre fraţii din şcoala milaneză, Claudio Monteverdi (1567-1643) care a fost înmormântat aici.

După şi în spatele Capelei Sfântului Mihai şi a Sfinţilor Franciscani urmează Capela Maggiore, punctul central de unde poate fi observată o perspectivă magnifică asupra Bisericii Frari. Toate punctele converg spre lucrarea lui Titian, Înălţarea Maicii Domnului, care a fost comandată de franciscani, în 1516. Lucrarea principală – primul subiect religios care a fost realizat de pictor – provoacă consternare datorită descrierii unei iconografii neortodoxe: Sf. Maria, în acel timp, era reprezentată în general rugându-se cu o expresie de accent divin. Trecând peste acest gen de contemplare, pictura este “încoronată” de o masă (6,68 m x 3,44 m) la care sunt aşezaţi 11 apostoli surprinşi într-o atitudine de mister al unui eveniment supranatural. Putti şi îngeri înaripaţi cântă muzică, fiind surprinşi într-o descriere în mişcare a compoziţiei, ca şi (nervoasa) Fecioară care se uită la acest eveniment de lângă Dumnezeu Tatăl, care îi primeşte pe sfinţi în Regatul Raiului, într-un triumf de lumină şi culoare. Strălucirea Raiului este exagerată prin portretizarea atentă a luminii de unde se dispersează umbra şi întunericul asupra pământului, aceste reprezentări traversând o zonă ocupată de îngeri a căror explozie de lumină strălucitoare împing figura Fecioarei într-o perspectivă accentuată.

În faţa peretelui prezbiteriului se află două monumente importante alăturate, dintre care unul îl comemorează pe Dogele Nicolo Tron, operă a lui Antonio Rizo (cca 1440-1499) – probabil cel mai important grup sculptural din Veneţia (stânga) -, şi celălalt, care datează din secolul XV, îl reprezintă pe Dogele Francesco Foscari şi îi este atribuit lui Nicolo di Giovanni Battista.

Pe partea dreaptă a transeptului se află bijuteria reprezentată de Capela Sf. Ioan Botezătorul, care este singura operă realizată de Donatello (1386-1466) în Veneţia, lucrarea acestuia, Ioan Botezătorul, descrie cu ajutorul degetelor mâinii drepte (din păcate degetele lipsesc) care sunt ridicate în faţa Irodului, ca un semn de mustrare. Din spatele fostei Capele Santissimo – dedicată în prezent lui Maximilian Kolbe – se poate ajunge la Capela Bernardo care conţine un poliptic realizat de Bartolomeo Vivarini (datând din 1482).

Înainte de a merge în sacristie, uitaţi-vă după:

– monumentul ecvestru al lui Paolo Savelli (mort la 1405) (2) care s-a refugiat de Carresi la Veneţia. Autorul acestei lucrări este incert, cu toate că stilul în care a fost realizat calul şi călăreţul i-a fost atribuit caracteristicilor artistului sienez Jacopo della Quercia (1367- 1438);

– pe uşa sacristiei, unde se află monumentul din secolul XVI al lui Benedetto Pesaro (3), căpitanul care a murit în 1503, lucrare realizată de Giovambattista Bregno. Între coloanele care încadrează uşa trebuie remarcat leul-simbol al Sf. Marcu care ţine Evangheliile închise: o practică de reprezentare comună în Veneţia în timpul conflictelor sale politice când oraşul, incapabil să asculte învăţăturile de pace ale Bibliei, a “închis” Evangheliile şi le-a părăsit sub laba leului;

– monumentul de teracotă al lui Scipione Bon, Binecuvântatul făcător de pace din Frari (4) cu o portretizare a Botezării lui Hristos situată în lunetă.

În partea stângă a transeptului se află monumentul lui Jacopo Marcello (5), căpitanul flotei veneţiene, care a murit în 1448, în timpul luptei pentru cucerirea oraşului Gallipoli. Lucrarea a fost realizată de Pietro Lombardo (1435-1515).

Sacristia găzduieşte splendidul triptic (din 1488) de Giovanni Bellini (cca 1426-1516) care triumfă în delicateţe: expresia blândă a Fecioarei când aceasta se întoarce înspre îngerii care cântă la lăută şi fluier şi aerul seren al figurilor Sfinţilor Nicolae, Petru, Marcu şi Benedict (de la stânga la dreapta). În partea opusă se află o lunetă (din 1339) de Paolo Veneziano care a fost proiectată pentru a fi aşezată deasupra sarcofagului bizantin al dogelui Francesco Dandolo (1329-1339) din sala alăturată denumită Sala del Capitolo (închisă publicului) – Capitolo fiind adunarea periodică a diferitelor grupuri aparţinând comunităţii religioase. În această extrem de rafinată pictură, o Madonă cu Pruncul este flancată de Sfântul Francisc şi de Elisabeta de Ungaria prezentându-se patronului-doge, Francesco Dandolo şi soţiei acestuia.

Mergând mai departe, de-a lungul coridorului, veţi vedea Capela Sfintei Ecaterina de Alexandria (6) care este decorată cu o piesă de altar realizată de Palma il Giovane, ilustrând salvarea sfântului de tortura prin tragere pe roată. În următorul intrând se află neobişnuita statuie a Sfântului Ieronim (1564) (7) de Alessandro Vittoria care readuce aminte de stilul lui Michelangelo. Altarul Purificării (8) este ornamentat de o pictură realizată de Salviati (1520/25-1575).

Mausoleul lui Titian (9) este realizat din marmură de Carrara şi a fost executat în timpul decadei 1842-1852. Titian, care a murit de ciumă în 1576, a fost îngropat la Frari, în conformitate cu dorinţa artistului, dar la sfârşitul secolului XVI, toate urmele din trupul acestuia au dispărut. Artistul este  descris între Natura Universului şi Geniul Cunoştinţei.

            Traversaţi canalul în faţa bisericii şi întoarceţi-vă la stânga spre Campo del Tabacco şi Calle dell’Olio, mergând mai departe până la Campiello della Scuola.

Scuola di San Giovanni Evangelista ¸ (3, DU) – Curtea din exteriorul Şcolii Sfântului Ioan Evanghelistul a fost descrisă de Sir Hugh Honour ca “o mică capodoperă a arhitecturii renascentiste veneţiene – o compoziţie minunată de marmură gri şi albă, piatră, cărămidă şi stucco…” şi de Ruskin ca “dulce în simţire”.

Scuola a fost a doua dintre Scuole Grandi (vezi I CARMINI – Şcoala Veneţiană) fiind fondată la 1201 şi onorată de o confrerie de flagelanţi care mergeau în procesiuni religioase dezbrăcaţi şi biciuindu-se cu nuiele astfel încât să ţâşnească sângele de-a lungul străzilor. Aceştia sunt reprezentaţi prin sculpturi în relief cu înscrisuri şi datate 1349 în partea din faţă. Structura generală a părţii frontale datează însă din 1454 când au fost inserate largi ferestre în formă de ogivă. Elegantul iconostas renascentist, cu decoraţiile sale sculptate, dominate de vulturul Sfântului Ioan cu aripile desfăcute în lunetă, a fost proiectat de Lombardo (în 1481), în timp ce principala uşă de intrare, încadrată în partea de jos de figuri de cavaleri, datează din 1512.

Eleganta scară dublă din interior, iluminată de largi ferestre arcuite, a fost realizată de Codussi (cca 1440-1504). La primul nivel, au fost făcute modificări structurale de către Giorgio Massari (1727) care a adăugat ferestre ovale şi a înălţat tavanul salonului care se aseamănă în prezent cu o sală de adunare din secolul XVIII, în particular în zona din jurul înaltului altar. Statuia Sfântului Ioan Evanghelistul a fost realizată de Gianmaria Morlaiter (1699-1781).

Diferiţi maeştrii sunt responsabili de decoraţiile de pe tavan şi pereţi, printre aceştia numărându-se Jacopo Guarana (1720-1808), Gaspare Diziani (1689-1767), Jacopo Marieschi  (1711-1794), Giandomenico Tiepolo (1727-1804), Domenico Tintoretto (cca 1560-1635) şi Pietro Longhi (1702-1785).

Salonul este alăturat de Oratoriului Crucii, care a fost construit pentru a găzdui ciclul lui Carpaccio, Miracolele relicvelor Adevăratei Cruci, lucrare expusă în prezent în Accademia (vezi ACCADEMIA).

            Continuaţi să mergeţi pe Grand Canal, pentru a ajunge în partea opusă a staţiei de tren San Lucia. Luaţi-o la dreapta pe cursul apei.

Pentru Biserica San Simeon Piccolo – vezi IL CANAL GRANDE.

La Ponte degli Scalzi, luaţi-o la dreapta şi apoi la stânga, pe Calle Bergami.

San Simeon Grando (3, CT) – Denumită aşa pentru a se deosebi de Biserica San Simeon Piccolo, această biserică este cunoscută în acelaşi timp sub numele de San Simeon Profeta. Cu toate că originile acestui lăcaş de cult merg în urmă, în negura vremii, până în 967, clădirea a suferit considerabile modificări, în mod particular în secolul XVIII. Faţada neoclasică albă datează din 1861.

Spaţiul din interior este împărţit într-o navă şi coridoare printr-o serie de coloane împodobite cu capiteluri bizantine şi înfăşurate în draperii grele din damasc roşu, aşa cum se obişnuia în Veneţia. Cu toate că ornamentaţiile sunt în general grele, aici se află minunata lucrare Cina cea de Taină realizată de Tintoretto (1518-1594), situată pe partea stângă a intrării.

            Calle Larga dei Barbi, din spatele bisericii, conduce spre Campo Nazario Sauro. De aici continuaţi să mergeţi spre Campo San Giacomo dall’Orio, o deschidere, deseori un spaţiu singuratic şi coborâţi pe Ruga Bella sau pe paralela Ruga Vecchia, care duce direct în faţa unei alte biserici.

San Giacomo dall’Orio (3, DT) – Această biserică a fost fondată în 976 dar cea mai mare parte din structura prezentă datează din 1225. Poziţia şi structura sa aduc aminte de cele ale Bisericii Santa Maria Formosa.

Centrul faţadei principale este o pateră veneto-bizantină cu o statuie din piatră istriană a apostolului Sf. Iacob cel Mare stând deasupra portalului. Turnul clopotniţei, ridicat în secolul XII sau XIII, este o reminiscenţă a celui lui Torcello. Cele trei apse datează din perioade diferite: cea din stânga datează din secolul XVI, apsa centrală din secolul XIII şi cea din dreapta din secolul XVII. Partea frontală a transeptului datează din jurul secolului al XIV-lea.

Interiorul – Este probabil că tavanul său lacunar în stil gotic este cel mai deosebit, având o formă inversă unei cale de vas.

Nava este împărţită de coridoarele sale prin cinci coloane principale situate pe fiecare latură – cea de-a patra face împărţirea spre transept.

În spatele intrării, David este descris cu excerpte din Psalmul 150. Recipientul neobişnuit pentru apa sfântă este realizat dintr-un cipolin (formă de ceapă) din marmură de Anatolia. Picturile situate în stalurile corului îi sunt atribuite lui Schiavone (1503-1563), îi reprezintă pe Apostoli în barcă şi au trăsăturile caracteristice picturilor acestui artist.

Orga a fost construită de Gaetano Callido (vezi Introducerea – Compozitori din Veneţia).

În transeptul, care porneşte din capătul coridorului din dreapta, se află o faimoasă statuie din secolul XIII sculptată din marmură grecească şi care o reprezintă pe Madona rugându-se, situată într-o micuţă nişă. Deasupra este agăţat tabloul Miracolul transformării apei în vin, realizat de Palma il Giovane (1548-1628). Printre picturile care se află în Capela Santissimo, această pictură se bazează pe tema euharistiei – semnificaţie particulară care constituia diferenţa principală dintre facţiunile catolice şi protestante din acea perioadă.

Deasupra altarului dedicat Sfântului Anton, se află Madona şi Pruncul în glorie cu sfinţia, operă realizată de Giambattista Pittoni (1687-1767). Aceasta se asortează mai mult cu coloana ionică realizată din marmură verde care a fost adusă la Veneţia din Byzantium şi care se află în această biserică din secolul XIII.

Consiliul din Trent din Veneția

Stabilit în 1545 şi dizolvat în 1563, Consiliul din Trent dorea să cuprindă idealurile catolice într-o singură dogmă şi structură prin ministerul însărcinat cu reforma disciplinară. Această acţiune se opunea raţionalismului Bisericii Romane care îşi dorea să accelereze contrareforma şi să combată facţiunile protestante.

Acest corp ecleziastic confirma faptul că Biserica este singura îndrituită să interpreteze biblia şi să sublinieze rolul clericilor ca singuri intermediari între om şi Dumnezeu. Valoarea celor şapte sacramente a fost reafirmată şi practicile Botezului şi Confirmării au fost ratificate. Cunoştinţa existenţei Purgatoriului, invocarea sfinţilor, venerarea relicvelor, vânzarea de indulgenţe şi de icoane au fost de asemenea supuse unor aprobări stricte şi au fost raţionalizate, insistându-se asupra doctrinei transsubstanţialităţii, prin care consacrarea pâinii şi vinului erau de fapt transformate în corpul şi sângele lui Hristos.

Euharistia era de asemenea interpretată, ca şi gesturile divine cum ar fi de exemplu cel al ascunderii miracolului cum ar fi de exemplu înmulţirea pâinii şi peştilor. Pictura lui Palma il Govane a fost din această cauză realizată ad hoc, în timp ce pictura lui Paolo Sarpi era interpretată de două facţiuni opuse, dintre care una credea în transformarea în Trupul lui Hristos şi cealaltă în simbolul pâinii şi vinului.

În Noua Sacristie, care se află la capătul braţului transeptului, se află lucrarea lui Palma il Giovane, Crucificarea cu Fecioara şi Sfântul Ioan şi şi o versiune a Mariajului la Cana, de asemenea realizată de acelaşi artist. De Francesco Bassano (1549-1592) şi asistenţii acestuia au fost realizate Rugăciunea Sfântului Ioan Botezătorul şi Madona cu Ioan Botezătorul şi Nicolo da Bari. Tavanul este decorat cu alegoria Credinţa şi Doctorii Bisericii (Sf. Grigorie cel Mare, Sf. Ieronim, Sf. Augustin şi Sf. Ambrozie), operă realizată în studioul lui Veronese (1528-1588).

La dreapta, pe coridorul drept apsidal, se află Capela Santissimo, care este dedicată credinţei în euharistie. De notat sunt lucrările Via Crucis şi Mormântul lui Hristos, realizate de Palma il Giovane. În arcul bolţii, deasupra prezbiteriului, se află un Crucifix realizat din lemn şi care îi este atribuit lui Paolo Veneziano (cca 1290-1362). Piesa de altar, care se află şi este realizată de Lorenzo Lotto (cca 1480-1557), descrie scena Madona cu Sfinţi.

În partea stângă a prezbiteriului se află o minunată Bună Vestire realizată în piatră dură.

Pe peretele din partea stângă al capelei apsidale se află o pereche de rafinate uşi de orgă (din 1532) şi atribuite lui Schiavone.

Vechea Sacristie (aplicată celeilalte, custodiale) se află în spatele unui rafinat panel din lemn şi este decorată cu un ciclu de picturi realizate de Palma il Giovane şi care este dedicat subiectului euharistiei, în conformitate cu edictele Conciliului din Trento. Scenele includ Trecerea Evreilor, Hristos în Mormânt, Traversarea Mării Roşii, Şerpii de Aramă, Mana Cerească din Rai, Elija fiind hrană pentru îngeri.

În stânga intrării Vechii Sacristii se află figurile Sf. Sebastian, Sf. Rocco şi Sf. Laurenţiu, care au fost realizate de Giovanni Bonconsiglio, cunoscut şi sub numele de Marescalco (cca 1470-1535). Pe partea stângă a transeptului, capela dedicată Sfântului Laurenţiu este decorată cu scene picturale din viaţa sfinţilor: lucrări de Veronese, Sf. Laurenţiu, Sf. Iacob şi Sf. Prospero (în centru), în timp ce lucrările Distribuirea Sfintei Bogăţii Săracilor şi Martiriul Sfântului Laurenţiu au fost realizate de Palma il Giovane.

Amvonul, în formă de potir, este de la sfârşitul perioadei renascentiste.

Înainte de a părăsi biserica, trebuie văzute lucrările din secolul XVI, Miracolul Sf. Iacob şi Naşterea lui Hristos de către un înger de Palma il Giovane.

Pentru a ajunge în Campo San Giovanni Decollato şi la biserica cu acelaşi nume (Zan Degola, în veneţiană) şi luaţi-o apoi pe Calle Larga şi pe ramificaţia care coboară spre stânga pe Calle dello Spezier.

San Zan Degola (3, DT) – Dedicată decapitării Sfântului Ioan Botezătorul, această biserică are origini antice, funcţionând aici mai mult ca o biserică parohială, din 1007. Faţada de teracotă este de la începutul secolului XVIII. O fereastră în formă de trandafir este principala caracteristică a faţadei, fiind încadrată de pilaştrii care susţin un timpanum triunghiular. Basorelieful de pe zidul din dreapta descrie povestea decapitării Sfântului Ioan.

În spatele faţadei principale, de o mare simplitate, se află un interior deosebit: cele trei coridoare sunt separate de patru coloane greceşti de marmură cu capiteluri bizantine din secolul XI. Structura tavanului are forma unei cale de vapor răsturnată. Liniştea intensă care pluteşte şi aerul contemplativ este inspirată de frescele din capele şi şi de la capătul coridoarelor laterale. În partea stângă se află frescele Buna Vestire, Sfânta Elena şi sfinţii şi, pe tavan, simbolurile Evangheliştilor realizate conform stilului veneto-bizantin. În capela din dreapta se află lucrarea Arhanghelul Sf. Mihail, datată din 1300 şi descoperită recent, în urma restaurărilor.

            Urmaţi calea din spatele bisericii până la Grand Canal. La capăt, chiar în partea opusă faţadei Bisericii San Marcuola, se află un elegant palazzo, care a fost reşedinţa negustorilor turci (vezi IL CANAL GRANDE).

Fondaco del Turchi (3, DT) – Aceasta găzduieşte în prezent Muzeul de Istorie Naturală (Museo di Storia Naturale).

Muzeul de Istorie Naturală ¸ (3, DT) – Cu toate că cei mai mulţi turişti care vin în Veneţia, în mod explicabil, trebuie să fie mai mult interesaţi de artă decât de ştiinţe naturale, nu trebuie să excludă din programul de vizitare, dacă timpul le permite, un tur rapid prin această bogată colecţie.

Exponatele sunt aranjate efectiv pe tematici fiind folosite dioramele pentru completarea în mod cât mai clar a explicaţiilor date în vitrine: de la celule la protozoare, porifere, viermi, moluşte, crustacee, artropode şi până la echinoderme.  Fosile din Bolca, din vecinătatea Veronei, zonă care este notabilă pentru bogăţia sa în reprezentări paleontologice, ilustrează evoluţia vertebratelor.

O cameră este dedicată speciilor animale din lagună, în timp ce alte încăperi se concentrează asupra explicaţiei lumii insectelor care se folosesc de diferite facilităţi, cum ar fi mimetismul şi camuflarea, pentru a se apăra.

Camera dedicată dinozaurilor este deosebit de interesantă şi trebuie vizitată pentru a vedea în special un exponat special, mai precis un schelet adus în Italia din expediţia efectuată de Ligabue în Sahara, în 1973.

Moluştele şi mineralele urmează după fosilele Bolca, printre care cele mai spectaculare sunt cele care arată progresul şi mişcarea înainte de a fi surprinse de pietrificare.

            Pentru cei care doresc să continue vizita în districtele vecine, întoarceţi-vă la secţiunea SAN ROCCO şi I CARMINI.

Dioramă – tablou de mari dimensiuni (alcătuit din mai multe planuri), care sub efectul unui joc de lumini (şi privit din întuneric), dă spectatorului impresia realităţii. Termenul mai înseamnă şi reprezentarea spaţială a unei porţiuni de peisaj, în care se expun, în muzee, animale împăiate, manechine de oameni etc.

IL GHETTO Veneția

Vaporetto: Ferrovia, Ponte delle Guglie sau San Marcuola

În jurul colţului în care se află staţia şi agitaţia inevitabilă a acesteia, este atât distractiv, cât şi stimulator să faceţi o plimbare prin piaţă şi calli, care sunt vibrante pentru sosirea şi plecarea din şi înspre piaţa şi numeroasele magazine de aici. Ce poate fi mai plăcut decât paşnica piaţă şi calli din această zonă, intersectate de străzile din apropiere.

Pentru o îmbucătură rapidă

Încercaţi la Alla Fortuna, la numărul 1102 pe Fondamenta Cannaregio.

Şi realizaţi faptul că acesta este cartierul evreiesc…

Bucuraţi-vă de o mâncare kosher (“cuşer”)  la Casa di Riposo, la numărul 2874 pe Cannaregio – este de găsit şi în cartea de telefoane, telefon 041/71 60 02.

Când urmăriţi să mâncaţi pâine sau produse de patiserie evreieşti, încercaţi la Volpe (la 1143, Ghetto).

La numărul 1122, pe Fondamenta Pescaria, la intrarea Vechiului Ghetto, se află Gam-Gam, un restaurant evreiesc cu o plăcută atmosferă.

În căutarea misterului – Ghetoul Veneţiei este un colţ secret al Sestiere Cannaregio, unde ambianţa nu este disimilară cu zona Sacca della Misericordia (vezi CA’ D’ORO). În ciuda diferenţei de obiceiuri, religie şi chiar de arhitectură, ambele zone implică o celebrare artistică distinctivă a propriei istorii şi credinţe.

Lăsând în urmă gălăgia neîntreruptă a activităţii din magazine şi pieţei din jurul Fondamenta della Pescaria şi Rio Terra San Leonardo, veţi fi izbiţi de liniştea semnelor evreieşti galbene şi elegante – care conduce spre centrul Ghetto.

Apropierea de Campo di Ghetto Nuovo, venind dinspre Calle Farnese, poate sugera faptul că această zonă este fortificată. De la podul de după sottoportego, priveliştea este în mod particular evocativă: case înalte, neobişnuite (cel puţin pentru peisajul Veneţiei), asemănându-se cu nişte turnuri care se înalţă din canal, adunate laolaltă ca o intersectare a liniilor de ape care demonstrează în permanenţă trăsături de spălătorii. La această imagine se adaugă sottoportego, apărând ca şi cum s-ar înălţa ca un pod de umbră dintr-o lume misterioasă.

Povestea numelui şi locului – Ghetoul Veneţiei este un ghetou prin excelenţă, fiind primul cartier evreiesc care se diferenţiază, la fel ca şi celelalte cartiere similare din Europa Occidentală. Termenul folosit, care dovedeşte mai mult decât barbariile şi perioada de persecutări îndurate de comunitatea evreiască, mai mult decât istoria care tratează acest fenomen, îşi are rădăcina din cuvântul geto, din dialectul veneţian, care se referea la o turnătorie locală – litera “g”, pronunţată uşor (ca la “geană”) fiind greu de pronunţat pentru evreii care veneau din Germania.

Deosebirea dintre Vecchio (vechi) şi Nuovo (nou) nu trebuie interpretată în nici un sens cronologic: acestea se referă la vechea şi noua turnătorie. De fapt, evreii au fost cei dintâi care s-au aşezat în Ghetto Nuovo – pe atunci o insulă fortificată – care era practic impenetrabilă. În acea perioadă, casele erau mai mult plate şi cu un singur nivel. Zona era supusă unui gen de interdicţie şi după căderea nopţii podul spre acest loc era ridicat şi zona era închisă. Abia în 1866 accesul spre Ghetto a devenit liber şi evreii au obţinut aceleaşi drepturi cu ceilalţi cetăţeni veneţieni. Atâta timp cât evreii erau forţaţi să stea aici, ei se bucurau de o anumită protecţie.

Într-adevăr, delimitarea zonei şi protejarea intrinsecă a acesteia erau noţiuni  precise din cauză că, comunitatea evreilor era întinsă pe o zonă restrânsă în care locuinţele acestora erau mai mult “căţărate” şi în cea mai mare parte situate în clădiri înalte. Rezultă deci că evreii au profitat de orice gen de construcţie a caselor care să le permită extinderea aşezărilor, respectând o structură firească numai pentru cele cinci sinagogi, sau scuole. Ei au devenit strazzaroli (comercianţi de haine şi bunuri la mâna a doua), doctori şi bancheri, implicându-se în activităţi de manipulare a banilor: culorile stalurilor lor au devenit roşii (numărul 2912), verzi şi roşii (potrivit activităţilor prestate).

O şcoală (scuola) era locul de întâlnire pentru populaţia cu aceeaşi profesiune sau bresle, care era devotată aceluiaşi sfânt. Toate şcolile erau patronate de un sfânt şi toate şcolile aveau propriile reguli. Acestea erau împărţite în şcoli minore şi şcoli majore, aceasta în funcţie de membri şi de bogăţia cartierelor lor.

Museo ebraico ¸ (3, DT) – Muzeul Evreiesc adună împreună multe artefacte preţioase care relatează despre iudaism:  obiecte decorative şi ornamentale sau obiecte legate de sulurile lor sacre (Talmuduri – rotoli della Legge).

Tot ceea ce este legat de Torah poate fi găsit în această colecţie, dintre care ies în evidenţă obiectele evreieşti de campanie, mana şi mâna lui Moise care a scos apă din piatră seacă fiind în particular cele mai faimoase.

Sinagogile ¸ – Acestea ocupând etajele superioare ale diferitelor clădiri unde cele cinci ferestre şi lanterne care se înalţă de sub acoperişurile acestora indică prezenţa unui loc de rugăciune. Toate cele cinci sinagogi din Veneţia (Italiana, Levantina, Spagnola, Canton şi cea mai veche, Tedesca) au o structură similară, în formă bifocală, în care sunt situate amvonul (bima) şi sipetul care conţine sulurile (aron), acestea fiind situate unul în faţa celuilalt, de-a lungul laturii mai mici a camerei, având deasupra galeria pentru femei.

Sinagogile Spagnola şi Levantina sunt situate în Ghetto Vecchio, zonă desemnată pentru evrei din 1541. Numele acestor sinagogi indică diferitele rituri care sunt practicate în acestea.

Sinagoga Spagnola (3, DT) este cea mai largă sinagogă şi a fost reconstruită de Longhena (1598-1682), în secolul XVII. Este de asemenea probabil ca Longhena şi urmaşii lui să fie responsabili pentru restaurarea Sinagogii Levantina, care era folosită în timpul lunilor de vară. Sinagogile Tedesca (germană – Ashkenazi), Canton şi Italiana sunt situate în Campo di Ghetto Nuovo.

Sinagoga Canton (3, DT) a fost denumită astfel după bancherul care a comisionat construcţia ei, în secolul XVI, sau după termenul veneţian canton care se referă la poziţia de colţ a acesteia. Această sinagogă este renumită în particular pentru serile sale rare de ilustraţii situate pe secţiunile superioare ale pereţilor. Acestea sunt în concordanţă cu stricta observare a celei de-a doua porunci, care interzice reprezentarea oricărei creaturi în cer, pe pământ sau apă, a lui Dumnezeu sau a omului. Chiar şi o sugerare de peisaj în interiorul sinagogilor poate fi considerată ca o distragere de la rugăciune. În orice caz, aici sunt reprezentate cele mai importante  momente ale

istoriei evreilor. Acestea includ: Trimiterea Manei din Rai, Traversarea Mării Roşii (în mod interesant, poate fi văzută o mână care iese din apă, un detaliu care poate indica faptul că artistul a fost egiptean), Moise aducând apa la suprafaţă din stâncă, Arca Mănăstirii, Simbolul poporului evreu care a traversat Râul Iordan.

Campo di Ghetto Nuovo (3, DS) – O plimbare prin această piaţă va aduce inevitabil aminte de cele mai tragice momente din istoria evreilor din Veneţia. Aducerile aminte includ un basorelief (din 1979) realizat de artistul lituanian Blatas şi un monument al deportării (din 1993) care-i comemorează pe evreii veneţieni care au murit. În acelaşi timp, piaţa proiectează o imagine de linişte, unde au supravieţuit tradiţiile vechilor evrei: obiectele realizate în atelierele de manufactură relatează despre credinţa evreilor, sticle ornamentale şi cărţi purtând imaginile rabinilor sunt destinate pentru cei care doresc să cumpere o amintire dintr-un colţ foarte special al Veneţiei.

Rămânând în Ghetto

Dacă vă apropiaţi de Ghetto dinspre staţia de tren Santa Lucia veţi întâlni o serie de distracţii care vă vor încetini înaintarea, cum ar fi vitrinele magazinelor de pe Rio Terra Lista di Spagna (lista se referă la zona din jurul ambasadelor străine care se bucura de imunitate diplomatică – în acest se referă la Ambasada Spaniei), observarea cu încântare a tarabelor cu peşte situate de-a lungul Fondamenta della Pescheria sau piaţa din Rio Terra San Leonardo. Veţi fi tentaţi de asemenea să exploraţi bisericile Scalzi, San Geremia şi Palazzo Labia.

Printre acestea, pentru oricine se află în vecinătatea staţiei, cea mai recomandată spre vizitare este Biserica Scalzi.

Gli Scalzi (3, CT) – În mod literar, numele acesteia se traduce prin Biserica “Descălţării”, numele acesteia aducând aminte de Ordinul Carmelit ai cără membri, ca şi franciscanii, erau obligaţi să meargă la treburile lor în picioarele goale (astăzi ei poartă sandale). Proiectată de Longhena (1598-1682), faţada barocă a bisericii este făţuită cu marmură de Carrara.

Interiorul, care este mult mai sobru, ascunde mormântul ultimului doge, Lodovico Manin (a doua capelă pe coridorul din stânga). Înainte de distrugerile suferite în timpul primului război mondial, tavanul era decorat cu fresce de Tiepolo (1696-1770). Picturile din prezent datează din 1934. Din fericire, au supravieţuit frescele lui Tiepolo de pe bolţile primei capele, de pe coridorul din stânga şi a celei de-a doua capelă, de pe coridorul din dreapta (vezi IL CANAL GRANDE).

            Luaţi-o apoi pe Rio Terra Lista di Spagna, care este liniată cu numeroase ateliere, ajungând eventual la Campo San Geremia.

San Geremia e Santa Lucia (3, CDT) – Scăldat în lumină, interiorul acestei biserici din secolul XVIII este similar cu planul bisericii La Salute. În acest loc zace trupul Sfintei Lucia. De asemenea, de notat este pictura realizată de Palma il Giovane (1544-1628), Fecioara fiind încoronată în Veneţia. Campanila de cărămidă, situată de-a lungul, datează din secolul XIII (vezi IL CANAL GRANDE).

San Geremia e Santa Lucia

            Sfântul Ieronim Emilliani (1481-1537) s-a născut la Veneţia. După ce a servit în armată, el a fost lăsat la vatră în 1518, când s-a dedicat pentru restul vieţii ajutorării săracilor şi celor bolnavi. El a înfiinţat orfelinate, spitale şi refugii pentru femeile decăzute. A fost canonizat în 1767 şi a devenit sfântul patron al copiilor abandonaţi.

Sfânta Lucia a murit ca fecioară martiră, în 304, în Syracuza, în timpul persecuţiilor lui Diocletian. Relicvele sale au fost prădate de cruciaţii veneţieni din Constantinopole şi aduse la Veneţia în 1204.

Conform actelor sale, ea era în Sicilia şi a refuzat oferta de mariaj, preferând să-şi doneze proprietatea săracilor. Ascunzând un cerşetor, ea a fost raportată autorităţilor şi a fost condamnată să fie violată într-un bordel. După sentinţă, s-a încercat arderea sa, după care i-au fost scoşi ochii – după care văzul său i-a fost redat în mod miraculos. Din această cauză ea a fost adoptată ca sfânt patron al orbilor şi este prezentată deseori ţinându-şi ochii pe o farfurioară.

Palazzo Labia ¸ (3, CDT) – Construcţia acestui palazzo – construit din piatră istriană – a fost comisionat, la sfârşitul secolului XVII, de o familie bogată de negustori spanioli, al cărei nume este purtat de clădire. Cele trei faţade, împodobite cu vulturi – emblema familiei – au ieşire sau dau înspre Campo San Geremia, Canalul Cannaregio şi Grand Canal – aproape. Aproape, pentru că una dintre faţade are de fapt vedere spre o mică piaţă, care o desparte de Grand Canal. Era un prerogativ exclusiv al nobilimii veneţiene să îşi construiască reşedinţele în proxima apropiere a canalului. Familia Labia, care a trebuit să plătească pentru a avea privilegiul de a fi trecută în Libro d’Oro a primit aprobarea de a-şi stabili reşedinţa într-un loc cu vedere spre Grand Canal, fără a avea însă ieşire directă la acesta.

Palazzo are în particular o puternică legătură cu unul dintre membri dinastiei Labia, şi anume cu Maria Labia, care a trăit în secolul XVIII. În onoarea căsătoriei acesteia, Giambattista Tiepolo (1696-1770) a fost însărcinat să realizeze frescele din Salone delle Festa (Salonul de Banchete) şi unde se pare că descrierea Cleopatrei a fost inspirată de frumuseţea Mariei Labia.

După căderea republicii, familia a abandonat palazzo şi, când Napoleon i-a gonit pe austrieci, aici a început o lungă perioadă de neglijare în care s-au făcut găuri în pereţii care stăvileau nivelul apei.

În 1948, palatul a fost achiziţionat de un mexican prosper, magnat al petrolului, care a organizat aici un somptuos bal cu costume din secolul XVIII, unde a fost invitată toată protipendada internaţională. Abandonată din nou, restaurarea ei avea să aştepte până în anii 1960’, când în cele din urmă, a primit secţiunea veneţiană a RAI, canalul de televiziune naţională. Astăzi, clădirea îi aparţine Companiei de Servicii Labia, care ţine aici convenţii şi seminarii.

Dragostea dintre Antoniu şi Cleopatra – Aşa cum am menţionat mai sus, Tiepolo este responsabil de frescele din Sala de Banchete. Cleopatra este descrisă aici într-un costum din secolul XVIII, în două scene, Întâlnirea şi Banchetul, accentuate prin folosirea efectelor trompe-l’oeil. În Banchet, Cleopatra, nemulţumită de prezentări, cere un pahar cu vin în care dizolvă perla pe care o ţine în mână.

Pe tavan puteţi vedea Geniul călărind calul Pegas, Timpul înarmat cu o halebardă şi Venus înconjurată de cupidoni în faţa piramidei magice, un detaliu topografic care descrie Egiptul.

Celelalte apartamente, aranjate în jurul salonului (salone), sau camera principală şi curtea interioară, includ Stanza degli Specchi (Sala Oglinzilor), al cărei tavan este decorat cu nuanţe delicate şi zidurile decorate în stilul trompe-l’oeil, Stanza degli Mappamondo (Harta Lumii) şi capela alăturată. Urmează un coridor decorat cu piele de Cordoba, Stanza degli Stucchi, unde atârnă portrete ale membrilor familiei Labia, Camera Tapiţeriilor, care conţine un ciclu de tapiserii care ilustrează Aventurile lui Scipio Africanul, ale căror schiţe au fost realizate de Giulio Romano şi care au fost realizate în atelierele din Bruxelles (în 1650). Urmează o cameră cu o minunată reprezentarea din secolul XVIII a Semnelor Zodiacale şi o alta decorată cu două emisfere (din 1649) în care Groenlanda pare să fie ataşată continentului şi la Australia se face referinţă ca fiind Terra Australis Incognita (Tărâmul necunoscut al Australiei).

Salizzada San Geremia conduce spre Ponte delle Guglie.

Ponte delle Guglie (3, CT) – Canalul Cannaregio este traversat de două poduri (ponti). Trecând peste Ponte delle Guglie (din 1580) este practic obligatoriu să vă daţi seama că acest pod face legătura între staţia de tren şi Strada Nuova. Îşi trage numele de la caracteristicile arhitecturale care împodobesc balustrada. Cel de-al doilea pod, Ponte dei Tre Archi, este ceva mai departe, de-a lungul Grand Canal.

            La stânga de Fondamenta Venier, care se derulează de-a lungul Canalului Cannaregio – la acelaşi nivel cu Ponte dei Tre Archi – se formează o calle, care conduce spre Biserica San Giobbe.

San Giobbe (3, CT) – Operele din această biserică au fost dedicate lui Iov, scoţând în evidenţă o caracteristică din Vechiul Testament care respinge punctul de vedere potrivit căruia suferinţa este rezultatul păcatului. Acestea au fost iniţiate de Antonio Gambello (înregistrat între 1458-1481), în cea de-a doua jumătate a secolului XV şi finalizate de Pietro Lombardo. Distinctiva sa faţadă este ruptă de un rafinat portal renascentist deasupra căruia prezidează statuile Sfântului Bernanrdino, Sant’Alvise şi Sfântului Anton. Sfântul Francisc şi Iov apar într-un basorelief închis în lunetă. Interiorul cuprinde o singură navă, cu capele pe latura din stânga şi altare pe partea dreaptă. Bolta celei de-a doua capele din stânga este acoperită cu ţigle de majolica din atelierul Florentine Della Robbia, atelier activ între 1400 şi 1500.

Înainte de intrarea în prezbiteriu se află însemnele de armă ale dogelui Cristoforo Moro (1462-1471) care este îngropat alături de soţia sa, Cristina Sanudo, în prezbiteriu: piatra lor de mormânt este tipic, ca stil, Lombardiei. De notat sunt dudele, fructele legate de moro, incluzând şi însemnele de armă, un sinonim care a fost folosit de Shakespeare (1564-1616), care a scris despre un maur în Othello (vezi IL CANAL GRANDE – Palazzo Moro). Personajul Desdemona trebuie să se fi inspirat de la prima sa soţie, căreia, în mod interesant, Othello i-a dăruit o batistă brodată cu mici dude.

Importante lucrări de artă, care împodobeau odată primele trei intrânduri, includ Agonie în grădină, de Marco Basaiti (cca 1470- post 1530) şi Madona Întronată, de Giovanni Bellini (cca 1430-1516), unde Iov este portretizat printre sfinţii care o înconjoară pe Fecioară şi Prezentarea lui Hristos la Templu, de Vittore Carpaccio (cca 1465-1526). Aceste lucrări sunt expuse în prezent în Gallerie dell’Accademia (vezi ACCADEMIA).

            Continuaţi să mergeţi de-a lungul Rio Terra San Leonardo până la Rio Terra del Cristo, pe partea dreaptă, care conduce spre Biserica San Marcuola.

San Marcuola (3, DT) – La fel ca şi la Zanipolo (vezi ACCADEMIA – San Trovaso), acest nume este o contracţie care conţine numele a doi sfinţi – Ermagora şi Fortunato.

Construcţia iniţială datează din jurul secolului X, dar biserica a fost subsecvent restaurată în cursul secolului XVIII, cu toate că faţada campos, care dă înspre Grand Canal nu a fost niciodată completată.

În interior, altarele sunt opera lui Giovanni Morlaiter (1699-1781), care a sculptat şi altarul înalt din Biserica La Salute. Cea mai faimoasă piesă de altar realizată din San Marcuola este însă fără îndoială Cina cea de Taină (peretele din stânga al prezbiteriului), pictată de Tintoretto (vezi IL CANAL GRANDE).

            Pentru cei care doresc să-şi continue plimbarea în districtele învecinate, întoarceţi-vă la secţiunea CA’ D’ORO.

GHID PIAZZA SAN MARCO

Vaporetto: S Marco

În fiecare zi, Piaţa Sf. Marcu este locul de întâlnire şi destinaţia pentru mii de vizitatori. În timpul verii şi cu ocazii speciale, cum ar fi carnavalul, aici este atât de multă lume care acoperă piaţa, încât nu este nici o îndoială că acesta este un loc de atracţie. Este de preferat să vizitaţi “vestiarul Veneţiei” în anumite intervale de timp: în primele ore ale dimineţii sau seara. Primăvara şi toamna, când culorile şi sunetele sunt ascuţite şi clare sunt mult mai de preferat. Impresia pe care o va avea fiecare persoană după ce va vizita Sf. Marcu este întotdeauna unică, astfel încât pictorii, fotografii şi scriitorii nu au decât să imortalizeze în mod subtil această piaţă, cu o natură sublimă.

Odată cu răsăritul fiecărei zile, Piaţa Sf. Marcu revine la viaţă. În spatele coloanelor Sf. Marcu şi Sf. Todaro, gondolele şi vaporaşele (vaporetti) vin şi pleacă în timp ce mulţimea zgomotoasă se adună în jurul standurilor de unde-şi procură suvenire. Pot fi auzite sunete din aproape toate limbile şi turiştii îşi urmează ghizii de tur purtând umbrele, în basilică, sau trecând pe sub  porticuri, ascunşi de ferestrele passamenteriei şi vizitând magazinele cu bijuterii şi obiecte de sticlărie. Mici grupuri de muzicieni cântă în cafenele legendare, în timp ce, vânzătorii de grăunţe pentru păsări atrag o mulţime de oameni care doresc să hrănească porumbeii pentru a avea noroc.

Se pare că secolele nu şi-au lăsat incredibila amprentă asupra pieţei. În orice caz, dacă vă veţi întoarce în timp în secolul XIV, veţi găsi acest loc tot atât de populat. Trecerea orelor este marcată de ceremonia  zgomotoasă a maurilor din turnul cu ceas şi de puternicele clopote ale campanilei.

            Pentru a efectua un tur al basilicii, al Palatului Dogilor şi a muzeelor veţi avea nevoie de aproximativ o jumătate de zi.

Cu sute de ani în urmă … – Prin faţa basilicii trecea odinioară un canal. Fiind acoperit în 1160, suprafaţa singurei pieţe a Veneţiei a fost triplată. Noua zonă, descrisă de Napoleon ca “cel mai rafinat vestiar din Europa” oferea o nouă vedere maiestuoasă, de ansamblu, asupra basilicii. În această perioadă a fost planificată construirea a două rânduri de coloane pe latura de nord a clădirii cu birourile procuratorilor.

Coloanele Sf. Marcu şi Sf. Todaro (vezi mai jos) au fost înălţate în piazzetta şi întregul complex a fost adaptat devenind locul în care papa Alexandru al III-lea l-a întâlnit pe Barbarossa (în 1177).

Din fericire puteţi să vă faceţi o imagine asupra acestui vechii Procuratie (sediul procuratorilor) din fundalul lucrării Procesiunea Crucii din Piaţa Sfântul Marcu, pictată de Gentile Bellini (1429-1507) şi care se află în prezent în Gallerie dell’Accademia.

În acele timpuri, contemporane cu Bellini, Procuratie Vecchie nu permitea construirea de case şi clădiri. Cel care a reproiectat piaţa, legată de piaţetă, mutând clădirea pentru a face loc campanilei, a fost Jacopo Sansovino (1486-1570), sculptorul şi arhitectul florentin, care activa la Roma.

Ilustrul arhitect este responsabil pentru realizarea Bibliotecii, a cărei construcţie de durată a fost raportată pe 30 de ani, după care întreaga construcţie a fost oprită. Înspre închiderea lucrărilor, în secolul XVI, lucrarea a fost restrânsă şi atenţia a fost reorientată spre redezvoltarea laturii de sud a piaţetei, începându-se cu mutarea clădirilor vechi existente, considerate urâte, pentru a face loc pentru Procuratie Nuove. A fost organizat un concurs pentru găsirea arhitectului capabil să preia un nou proiect care prevedea finalizarea Bibliotecii. Odată cu numirea sa, Vincenzo Scamozzi (1552-1616), cel mai dintre urmaşii imediaţi ai lui Palladio, care a decis imediat să înzestreze piaţa cu o reorganizare spaţială, necesară pentru mărirea neobişnuitelor puncte de referinţă – basilica şi campanila.

Pavajul prezent a fost proiectat de Andrea Tirali (cca 1657-1737) care a realizat de asemenea reacoperirea zonei cunoscute sub numele de Piazzetta dei Leocini, denumită astfel după cei doi lei realizaţi de Giovanni Bonazza (1654-1736). Tirali a fost apoi convins de ideea accentuării liniilor perspective ale pieţei prin introducerea a patru “fasciae” din marmură de Carrara în formaţiuni geometrice concentrice. Două astfel de benzi converg spre basilică, în timp ce alte două se derulează oblic faţă de prima pereche şi sunt aliniate cu coloanele Sf. Marcu şi Sf. Todaro. În punctele unde acestea ar trebui să se intersecteze se află campanila. Ulterior au fost făcute nişte modificări minore, după prăbuşirea campanilei, pe 14 iulie 1902. În mod miraculos, singurele pagube provocate au fost la Sansovino Loggetta şi la două mici secţiuni ale Bibliotecii Marciana. În 1911, o nouă campanilă, care urmărea îndeaproape proiectul celei vechi, a fost reconstruită acordând pieţei tradiţionala apariţie.

Şi astăzi … – Vastul spaţiu trapezoidal (176 m în lungime, 82 m lăţimea maximă) a fost închis pe latura de nord de Procuratie Vecchie şi, în partea opusă, de Procuratie Nuove din secolul XVI. Între acestea a fost construită aripa neoclasică Napoleon sau Ala nuovissima, în conformitate cu dorinţele împăratului Bonaparte, după ce a fost efectuată demolarea, la începutul anilor 1800’, a bisericii din secolul XVI, Sansovino de San Geminiano.