Ghid turistic Efes în limba română. Ephesus ghidul în limba română pentru această destinație turistică. Istorie, repere de vizitat, explicații ale istoricilor despre Ephesus și zonele limitrofe. Acest ghid turistic pentru Efes include informații despre Ionia, Izmir, Ephesus (Efes), Kușadasi, Priene, Milet, Didyma. Practic un ghid turistic Ephesus (Efes) complet. Pe acest blog dedicat doamnelor avem o secțiune specială, dedicată, cu ghiduri turistice în limba română.

IONIA

Conform “Marmurei Pariane”, o inscripţie de pe insula Paros, care dă date despre evenimentele de la începuturile timpurilor mitologice şi până în anul 264 î.Hr, migraţia ionienilor a avut loc în anul 1077 î.Hr, la 301 ani după primele jocuri olimpice. Cu toate acestea, consideraţiile asupra evenimentelor istorice şi documentele scrise, consideră că, migraţia ionienilor în Anatolia a avut loc în jurul datei 1200-1050 î.Hr. Înaintea migrării egeene, Anatolia de Vest a fost locuită de populaţiile indigene, cunoscute sub numele de lelegieni, pelasgieni şi cariani. Informații ghid turistic Efes…

Un număr de aşezări erau fondate pe coastă între Troia şi Halicarnas. Se pare că, zona Troiei a fost populată de eolieni şi regiunea Halicarnasului de dorieni, cu ionieni în regiunile de centru. Conform surselor greceşti din antichitate, ionienii erau conduşi de Androclus, fiul lui Codrus, rege al Atenei, care este şi el privit ca fondator al oraşului Ephesus (Efes). Conform surselor tradiţionale, atenienii, care formau principalul corp al migratorilor, au întâmpinat rezistenţă din partea populaţiei locale şi au putut să se aşeze în Anatolia numai după o serie de lupte sângeroase.

Oraşele ioniene cuprind următoarele aşezări: Priene, Milet (Miletus), Teos, Chios, Clazomenae, Myus, Samos, Phocaea, Colophon şi Erythrae. Conform lui Herodot, ei vorbeau aceiaşi limbă, dar existau patru dialecte diferite. Cel mai sudic oraş al ionienilor a fost Miletul, urmând Myus şi Priene, toate trei localizate în Caria şi toate trei vorbitoare ale aceluiaşi dialect. Efesul, Colophonul, Lebedus, Teos, Clazomenae şi Phocaea se aflau în Lidia şi aveau un dialect comun, puţin diferit de cele vorbite în locurile mai sus menţionate.

În Chios şi Erythrae se vorbea aceeaşi limbă şi, în Samos, se vorbea un dialect puţin diferit. Oraşele ioniene au fost toate conduse mai întâi de regi şi apoi de oligarhii dar, în cursul timpului, în câteva dintre aceste oraşe s-au câştigat drepturi populare şi politice. În timpul acestei perioade, zeiţa Artemis a devenit cea mai importantă zeitate din Anatolia de Vest, aşa cum Atena juca un rol similar în aceeaşi perioadă în Grecia. În acele timpuri, economia se baza pe agricultură şi creşterea animalelor.
În versurile sale, Homer menţiona culturile de vie, livezi, grădini de legume şi plantaţii de măslini şi se pare că uleiul de măsline era folosit atât pentru gătit cât şi pentru iluminare. Mai aflăm că aşezarea de la Colophon era vestită pentru creşterea cailor. Primul oraş-stat (poloi – polis) cunoscut în istorie a fost fondat în Ionia şi, tot în acele timpuri, Homer şi-a scris poemele care descriu elementele dominante din întreaga Ionie. Aşezările ioniene erau plasate ca un şirag pe coastele Anatoliei, care au în acestă zonă o serie de golfuri şi intrânduri, oferind porturi ideale pentru traficul maritim.

Foceenii erau preeminenţi în comerţul maritim şi vasele lor cu câte 50 de vâsle menţineau contacte comerciale cu Egiptul, cu toate că, în acelaşi timp, ei au fondat colonii pe malurile Mării Negre şi Marea Marmara. Ei s-au extins apoi pe coastele Italiei, Spaniei şi în sudul Franţei, purtând împreună cu ei cultura ioniană oriunde au ajuns. Porturi, cu dane protejate, s-au dezvoltat ca centre importante de comerţ.

La începutul secolului VIII î.Hr, contactele comerciale cu fenicienii au condus la adoptarea scrierii feniciene. Alfabetul ionian a fost cel mai important dintre variantele estice ale alfabetului grecesc şi forma acestuia a fost dezvoltată în oraşul Milet, fiind adoptat ca alfabet oficial de către Atena, în anul 403 î.Hr. La mijlocul secolului VI î.Hr acesta a devenit alfabetul grecesc cu 24 de litere, folosit în perioada clasică. În acelaşi timp, s-au făcut progrese remarcabile în literatura orală. Aceste poeme epice, purtate din gură în gură de la o generaţie la alta, dezvoltându-se în cele din urmă, la mijlocul secolului VIII în lucrări cum sunt Iliada şi Odiseea, în care Homer, un nativ din Smyrna, a dezvoltat un amestec de dialecte ioniene şi eoliene.

Ionia s-a dezvoltat de asemenea, ca unul dintre cele mai influente centre de profeţii făcute de oracole din lumea greacă, care au fost dezvoltate datorită faimei templelor din Claros şi Didyma, extinzându-se în întreaga regiune mediteraneană. Cea mai mare contribuţie în dezvoltarea acestei regiuni şi-au adus-o lidienii, care au dominat această regiune în secolele VII şi VI î.Hr prin introducerea primelor monede din istorie ca mijloc de schimb.
Monedele produse din electrum (un aliaj care conţinea 60% aur şi 40% argint) a creat premisele de dezvoltare în întreaga regiune ioniană şi egeeană, ajungând până departe în Grecia proprie.

În Ionia s-a consemnat pentru prima dată apariţia şi dezvoltarea domniei unor tirani. Cuvântul “tyrant” a derivat din limbajul lidian, unde însemna “senior – stăpân”. Încă din acele timpuri, Ionia a fost cel mai important centru al diferitelor curente filozofice, literare şi de artă, cu toate că, în acelaşi timp activităţile culturale erau oprite de monopolul aristocraţiei şi au început să se extindă printre populaţia obişnuită.

Muzica din Lidia şi Frigia a jucat un rol important în dezvoltarea poeziei lirice din secolul VII î.Hr şi poemele lirice au început să fie cântate de aezi – barzi (menestreli) în întreaga lume greacă, acompaniaţi de lire şi de flaute. În secolul VI î.Hr, filozofia a început să fie cultivată în cercurile intelectuale şi legile ştiinţifice au început să fie formulate pentru explicarea fenomenelor naturale, această cercetare conducând implicit la fondarea ştiinţei moderne.

Stilul arhitectural ionic a apărut pe tărâmul arhitecturii şi stilul ionic a început în curând să se extindă chiar mai departe de graniţele ionice până pe malurile Greciei şi în sudul Mării Mediterane, chiar şi în Persia influenţa arhitecturii ionice fiind clar vizibilă în palatele persane. Templele realizate în stil ionic sunt caracterizate prin dimensiuni, coloane zvelte şi baze solide.

Cel mai magnific exemplu al acestui stil arhitectural poate fi regăsit în Templul dedicat zeiţei Artemis din Efes. Învingerea monarhiei lidiene de către perşi a condus la modificări radicale în echilibrul de puteri din Anatolia de Vest, iar în anul 545 î.Hr toate oraşele de pe coastă au ajuns sub hegemonia persană.

GÂNDITORII IONIENI

În secolul VI î.Hr, Ionia a produs un număr de gânditori care s-au dedicat pentru studierea universului şi descoperirea legilor care guvernează natura. Pe această cale ei au spart canoanele religiei şi bigotismului care existau în acele vremuri, arătând că fenomenele naturale erau guvernate nu de mister, ci de legi naturale. Acest fenomen s-a întâmplat în Ionia, unde au apărut primele semne ale iluminismului din Anatolia. Aceşti gânditori au ajuns să fie cunoscuţi ca “filosofii ionieni naturali”.

HERACLEITUS (540-480 Î.Hr)

Heracleitus (Heraclit) s-a născut şi a crescut în Ephesus (Efes). El s-a concentrat asupra problemei existenţialiste. El credea, că focul era esenţa universului şi de asemenea, credea în natura tranzitorie a tuturor lucrurilor, în aparenta stabilitate a lucrurilor fără de care actuala tranzitare este o iluzie. Mediul familial, străvechea stirpe efesiană, în cadrul căreia se moştenea o importantă funcţie sacerdotală în cetate, l-a marcat puternic pe Heraclit.

Aparenţa permanenţei se dezvoltă din faptul că schimbările nu sunt guvernate de întâmplare şi de şansă, ci de legi sigure care îşi găsesc locul cu o ordine exactă. Heraclit şi-a numit regulile cu numele de “Logos”. Universul – în viziunea sa – era guvernat de legi şi sarcina sa era motivată de descoperirea acestora.

Deşi era la curent cu toată gândirea din acea epocă, Heraclit nu s-a revendicat de la nici un dascăl şi nu a avut nici un elev. Subiect al dispreţului sau ironiei sale, au fost atât Homer, cât şi Hesiod, Pitagora sau filozofii materialişti ionieni. Personalitatea sa enigmatică, apoi stilul voit abscons al operei sale i-au adus de timpuriu porecla “Obscurul” (skoteinos). Unica sa creaţie scrisă, căreia posteritatea i-a dat titlul Peri physeos (Despre natură), nu este o lucrare sistematică, ci mai degrabă, un jurnal în care autorul şi-a consemnat, sub formă de maxime, concluziile asupra unor probleme-cheie ale filozofiei.

În timp ce filozofii ionieni aveau ca principal ţel identificarea elementului primordial din care derivau toate lucrurile universului, Heraclit consideră că principala caracteristică şi esenţă a lumii este mişcarea, schimbarea neîncetată, concepţia sintetizată de posteritate în expresia panta rhei (totul curge). Focul veşnic viu este, în concepţia lui Heraclit, nu numai substanţa din care provin lucrurile, esenţa lor comună, ci şi principiul activ care determină mişcarea, continua transformare a elementelor.
Gândirea lui Heraclit a avut în antichitate o puternică influenţă asupra stoicilor şi asupra lui Clement din Alexandria şi a exercitat mai târziu o constantă fascinaţie pentru Hegel.

ANAXAGORAS (c. 500-428 î.Hr)

Acesta s-a născut în Clazomenai (Güladasî). Anaxagoras a fost unul dintre cei mai importanţi gânditori din secolul V î.Hr. În anul 462 el a venit la Atena, unde şi-a petrecut următorii ani din viaţă. Aici profunzimea spiritului său (dedicat matematicii, astronomiei şi ştiinţelor naturii) îi asigură un loc de frunte în societatea acelei epoci. El şi-a câştigat faima ca matematician, cu toate că, în acelaşi timp, a realizat o serie de descoperiri în astronomie. El a explicat modalitatea în care se formează lumina provenită de la lună şi eclipsa soarelui şi a lunii.

Asemenea precursorilor săi din şcoala ioniană, Anaxagoras a fost preocupat de originea lucrurilor şi de geneza universului. Potrivit concepţiei sale, universul era alcătuit din mici particule eterne, angrenate într-o mişcare haotică (pe care Aristotel le-a numit homoiomeriai). Conform lui Anaxagoras, aceste elemente primordiale se aflau la început în neorânduială. Impulsul mişcării, principiul motor care a ordonat aceste particule printr-un proces centrifug.
Învăţătura sa, care îmbină filozofia ioniană cu ontologia lui Parmenide a fost expusă în lucrarea Despre natură a lui Anaxagoras, din care s-au păstrat câteva fragmente, aceasta cunoaşte o largă circulaţie în secolele V-IV î.Hr, influenţând filozofia lui Platon şi Aristotel.

XENOPHANES (569-477 î.Hr)

Un contemporan al lui Heraclit, Xenophanes (Xenofan) s-a născut în oraşul Colophon. El poate fi privit în zilele noastre mai mult ca un profesor al unor dogme religioase decât un filozof. El s-a opus antromorfiei, apropiindu-se de credinţa în zei. El a crezut în existenţa unui singur zeu, în monoteism, o apropiere filozofică care constituia primul pas pe drumul spre monoteism.

Poet şi rapsod grec, Xenofan, a părăsit (probabil exilat) Ionia, după cucerirea persană (545 î.Hr), ducând o existenţă de aed (bard) rătăcitor prin oraşele din Grecia Mare (Graecia Magna). Spre sfârşitul vieţii s-a stabilit în sudul Italiei, la Eleea (azi Velia). Conform unei vechi tradiţii, Xenofan ar fi fondatorul celebrei şcoli filozofice de aici.

DEMOCRITUS (460-390 î.Hr)

Democritus (Demokrit) s-a născut la Teos. Numai câteva fragmente din opera sa au supravieţuit până în zilele noastre. El a declarat că, o simplă descoperire ştiinţifică valorează mai mult decât faptul de a fi rege al Persiei. Conform celor statuate de Democritus (Democrit), nimic nu dispare sau nu îşi schimbă forma, rămânând tot timpul sub forma aceluiaşi lucru. Dar în spatele existenţei se află de asemenea şi nonexistenţa, care generează spaţiul gol. Conform lui Democrit, materia era compusă din elemente indivizibile, particule invizibile care se disting ca formă şi poziţie în spaţiu, dimensiuni şi greutate. Aceste particule au fost numite de Democrit “atomi”.

Filosof grec şi reprezentat al unei bogate familii din strălucita colonie Abdera din sudul Traciei, Democrit a călătorit foarte mult (Grecia, Egipt, Persia). El a revenit apoi în cetatea natală unde a ajuns celebru prin vastitatea şi enciclopedismul cunoştinţelor sale. Democrit a preluat teoria atomistă a dascălului său Leucip, dezvoltând-o într-un adevărat sistem filozofic, conform căruia, la baza lumii se află atomii, care coincid cu realul.

Democrit a condus la fundamentarea unui sistem mecanicist apropiat de filozofie, dar în timpurile antice, aceste puncte de vedere au rămas nedezvoltate. Apropierea sa de filozofia naturală a fost reluată din nou, numai la începutul perioadei moderne. Democrit a fost cel dintâi care a descoperit legea fundamentală a cauzei care produce un efect.

THALES (625-545 î.Hr)

Thales este recunoscut ca fondator al filozofiei occidentale. Filozof, matematician şi om de litere grec. Datele despre opera lui, cunoscute astăzi, sunt extrem de sumare. În secolul IV î.Hr Thales devenise deja subiect de legendă, Platon şi Aristotel neposedând nici una dintre scrierile sale. Thales exclude divinitatea ca izvor şi esenţă a tuturor lucrurilor din univers, înlocuind-o cu o materie esenţială, apa (“elementul umed”), pământul însuşi fiind închipuit ca o navă plutinde pe un ocean.

Thales a crezut deci că apa formează esenţa materiei. El a anticipat eclipsa de soare care a avut loc la 28 mai 585 î.Hr. Thales a murit la vârsta de 78 de ani, în timpul celei de-a 58-a ediţie a jocurilor olimpice. El i-a sfătuit pe marinari să se orienteze mai mult după Carul Mic decât după Carul Mare, format de stelele nordice. Se spune că Thales a folosit geometria pentru a calcula înălţimea piramidelor egiptene (pe baza umbrei) şi distanţa unui vas de mal. S-a acceptat că el a prevăzut eclipsa de soare, care a pus capăt luptei dintre regele lidian Alyattes şi regele Medeei, Cyaxarses. A călătorit mult în Asia şi Egipt şi a căutat o explicaţie ştiinţifică inundaţiilor Nilului. S-a preocupat de fenomenul magnetismului şi al electricităţii. Ancorat în viaţa politică a patriei sale, Thales a propus cetăţilor greceşti din Asia Mică încheierea unei alianţe pentru a face faţă pericolului persan de la jumătatea secolului VI.

Thales a descoperit un mare număr de teoreme geometrice: 1. Diametrul împarte circumferinţa (cercul) în două secţiuni egale; 2. Cele două unghiuri de la baza unui triunghi isoscel sunt egale; 3. Unghiurile opuse dintr-un punct de intersecţie a două segmente de dreaptă sunt egale; 4. Două drepte care pleacă dintr-un punct al circumferinţei (cercului) până la un capăt al diametrului formează un unghi drept.

Apropierea materială a lui Thales de univers, a constituit ruptura de explicaţiile tradiţionale mitologice. Ambele tabere ale luptei menţionate mai sus au întrerupt ostilităţile şi au crezut că eclipsa de soare a fost un semn de la zei. Thales calculase însă cu exactitate momentul eclipsei şi i-a informat pe lidieni.

Tradiţia ne-a transmis sub numele lui Thales o serie de pertinente cugetări şi aforisme asupra condiţiei umane:

– Nu te îmbogăţi prin mijloace necinstite;
– Aşteaptă mai mult ajutor la bătrâneţe, decât le-ai dat tu părinţilor în tinereţe.
– Cel mai greu lucru e să te cunoşti pe tine însuţi, dar cel mai uşor este să dai sfaturi altora.

IZMIR ghid turistic

Izmir este localizat în provincia Egeeană, care asemenea tuturor celorlalte şapte regiuni geografice ale Turciei, se bucură de un climat deosebit. Din punct de vedere al populaţiei, Izmir este al treilea oraş din Turcia. Este localizat într-o zonă din care istoria magnifică a creat un centru turistic. Este situat în centrul celui mai important nod de comunicare terestru şi maritim din regiunea egeeană din antichitate.

ORIGINEA LEGENDARĂ A NUMELUI SĂU

Soţia lui Cinyras, rege al Ciprului, s-a lăudat într-un mod mincinos că fiica sa, Smyrna, era mult mai frumoasă decât chiar Afrodita. Aceasta, ca să se răzbune, a făcut-o pe Smyrna să se îndrăgostească de propriul tată şi, într-o noapte, doica Smyrnei l-a îmbătat pe rege şi ea s-a culcat cu el. Când în cele din urmă s-a trezit din beţie, regele şi-a scos sabia şi şi-a gonit fata de la palat, exilând-o într-o zonă de provincie.

Imediat după ce prinţesa a fost dusă în acea zonă şi ucisă de sabia regelui, Afroditei i s-a făcut milă de fată şi a transformat-o într-un copac (într-un mirt). În urma transformării, sabia regelui a rămas înfiptă în copac. Sabia a stat aici până când s-a născut Adonis, rodul relaţiei dintre rege şi fiica sa. La naşterea lui Adonis sabia a căzut.
Conform faimoşilor călători din antichitate, cum ar fi Aristide, Strabo, Pliniu şi Pausianus, Izmir a fost fondat în jur de 1450 î.Hr de Tantalus, rege al Manisei (Spilos), la nord- est de oraşul de astăzi.

Mai există o legendă, conform căreia, Izmir a fost fondat de amazoane. Un lucru este însă sigur: Izmir nu este un cuvânt grecesc şi se pare că a derivat dintr-un limbaj autohton.

ISTORIA Izmirului

Săpăturile arheologice efectuate în 1948 de Institutul Britanic de Arheologie din Atena şi, după 1960. De Asociaţia Istorică Turcă, sub conducerea profesorului Ekrem Akurgal, au arătat că, prima aşezare din acest loc, cunoscută sub numele de Bayraklî, data din Epoca Bronzului (3500-1000 î.Hr). Rămăşiţele celei mai “recente” sunt contemporane cu civilizaţia troiană de la nivelul II (Troia II). Această ultimă aşezare era cunoscută sub numele de Smurna, care era scrisă în greaca veche Smyrna.

În secolul XI î.Hr, oraşul de coastă Smyrna a fost locuit de ionieni şi eolieni. Cărămizile de lut din zidul de apărare, care au fost datate în secolul VIII î.Hr, indică faptul că, Izmir era deja în acea perioadă un oraş-stat. Templul Atenei, care a fost construit între anii 725-700 î.Hr, este cel mai vechi exemplu de arhitectură grecească din est. De asemenea, tot aici a fost descoperit cel mai vechi specimen de casă grecească, cu o curte în faţă şi cinci camere pe două nivele. Smyrna are de asemenea cel mai vechi exemplu de stradă pietruită din civilizaţia greacă.

Mormântul lui Tantalus (Tholos) de pe Muntele Yamanlar este unul dintre cele mai vechi exemple de morminte circulare.

În secolele VIII şi VII î.Hr, regiunea a ajuns sub conducerea frigienilor şi lidienilor. Oraşul, care a fost distrus în timpul acelei perioade, a fost capturat de perşi în secolul VI şi a fost din nou distrus. În 333 î.Hr, oraşul a căzut în mâinile lui Alexandru cel Mare. Oraşul nu a mai putut să supravieţuiască în interiorul vechilor ziduri de apărare şi, ca urmare, a fost refăcut pe Muntele Pagos, cunoscut acum sub numele de Kadifekale. În secolul I î.Hr numai o mică parte a oraşului rămăsese pe Muntele Pagos, cea mai mare parte a acestuia situându-se în vecinătatea portului.

În anul 288 î.Hr oraşul a devenit parte din Regatul Pergamului şi, la moartea regelui Attalos III, în 133 î.Hr, a devenit parte a Imperiului Roman, conform termenilor din testamentul lui Attalos. În secolul VII d.Hr oraşul a fost expus raidurilor arabilor. Din secolul IX oraşul a devenit o bază navală bizantină, cu un şantier de construcţii navale. Sub Imperiul Niceean (1204-1260) a fost un important port internaţional.

Prima dată când oraşul a fost cucerit de turci a fost la sfârşitul secolului XI, în timpul domniei şahului Kutalmîşoglu Süleiman şi, în 1426, a fost încorporat teritoriului otoman. Fortul de pe mal a fost reconstruit de Mehmed Cuceritorul după atacul veneţienilor, din 1472.

Prima fabrică de textile a fost deschisă în secolul XVIII, iar prima fabrică de hârtie în secolul IX: La 15 mai 1919 ocuparea oraşului de către greci a condus la izbucnirea luptei naţionale de independenţă a turcilor. După eliberarea acestui oraş, în 1922, trei sferturi din Izmir era distrus de incendii. Industrializarea şi urbanizarea care au caracterizat anii ce au urmat proclamării Republicii, a distrus minunatul peisaj de care dispunea odinioară oraşul. Astăzi vechiul oraş doarme uitat alături de modernul Izmir, care se dezvoltă şi se schimbă rapid. Izmirul rămâne în continuare interesant, deoarece, pot fi văzute în continuare casele vechi cu ferestre mici, ascunse departe, pe străzile înguste, vechile hanuri otomane şi magnificile conace boiereşti levantine ca şi vechile moschei, sinagogi şi biserici.

La începutul secolului XX, Izmir era un centru comercial care se concura cu Istanbulul şi Salonicul în ierarhia oraşelor otomane şi era faimos datorită smochinelor şi stafidelor, festivalurilor de primăvară, datorită apei de colonie şi a narghilelelor sau pipele cu apă. Populaţia de 200.000 de locuitori înregistrată la începutul secolului a ajuns acum la 3 milioane de locuitori. Toate tipurile de bumbac şi de materiale textile, împreună cu produsele agricole cum ar fi tutunul, strugurii, măslinele şi uleiul de măsline sunt exportate din Izmir în toate colţurile lumii. Astăzi oraşul se distinge prin importanţă ca cel mai mare port destinat exportului din Turcia.

LOCURI DE INTERES:
Biserica Sf. Polycarp

Sf. Polycarp, unul dintre discipolii evanghelistului Ioan, a venit în Izmir în anul 80 d.Hr. El a fost crucificat şi ars de romani pentru că propovăduia creştinismul şi un porumbel alb s-a înălţat spre cer din locul unde a murit. Acum aici este o biserică, care este folosită de minoritatea catolică atât ca loc de închinare, cât şi ca loc de pelerinaj. Clădirea din prezent datează din jurul anului 1690. La începutul acestui secol, picturile murale au fost restaurate de arhitectul francez Raymond Pee.
Cea mai veche casă din acest oraş a fost construită în 1715. Este un exemplu excelent de casă cu ferestre supraînălţate. Este localizată în cartierul Namazgah.

MUZEUL ATATÜRK

Vechiul Hotel Naim Palas, un chioşc convertit într-un hotel în 1862, a devenit cartier general al armatei în ultimii ani ai războiului pentru independenţă. Prezentat de municipalitatea din Izmir lui Atatürk, în 1927, a fost transformat într-un muzeu care a fost deschis publicului în 1940. Acesta conţine obiecte care i-au aparţinut lui Atatürk, fotografii, picturi în ulei, busturi realizate din marmură şi din bronz.

MUZEUL ARHEOLOGIC

Muzeul, care a fost transferat în această clădire în 1984, conţine descoperiri rezultate în urma săpăturilor arheologice realizate în diferite părţi din regiune, cum ar fi Bayraklî, Efes, Pergam, Milet, Aphrodisias, Sardis şi Iasos. Toate obiectele descoperite au fost aranjate în ordine cronologică şi pornesc din jurul anului 1000 şi până în perioada otomană.
Expoziţia din exterior cuprinde statuia Demetrei şi a lui Zeus din agora Izmirului, oale în forme geometrice, veselă de tip Yortan, sarcofage de tip Sidamara şi capiteluri de la coloane. În total, în muzeu sunt peste 10.000 de exponate.

APEDUCTUL KIZIÇULLU

Apeductul a fost construit pentru a aduce apa de la izvoarele Ak şi Karapînar, de pe Muntele Nif, în oraş. Este o structură veche romană, care datează din secolul II d.Hr care a suferit reparaţii în perioada otomană.

AGORA

Această piaţă a suferit reparaţii în secolul II d.Hr. A fost localizată sub un cimitir din cartierul cunoscut sub numele de Namazgah sau Tilkilik, la margine de Kadifekale. Au fost efectuate săpături arheologice numai pe laturile nordică şi vestică. În secţiunea nordică se află o basilică cu o lungime de 160 de metri, cu trei coridoare (naosuri) şi două rânduri de coloane care suportă un acoperiş înălţat. Marmura roz a fost adusă din Munţii Karaburun şi tăiată pe înălţimile dealului. Clădirea are fundaţii adânci cu arcuri şi bolţi care se înalţă de la nivelul solului până la nivelul inferior.

TURNUL CU CEAS

Turnul cu ceas a fost ridicat de marele vizir Küçük Sait Paşa, în 1901, pentru a celebra cea de-a 25-a aniversare a ascensiunii pe tron a lui Abdülhamid II. Ceasul în sine a fost dăruit de împăratul german Wilhelm II. Turnul are o înălţime de 25 de metri.

MONUMENTUL LUI ATATÜRK

Localizat în Piaţa Republicii, monumentul a fost înălţat în 1932, de sculptorul italian Pietro Canonica. Pe piedestalul acestei statui se află o inscripţie în relief : Ordular. Ilk hedefimiz Akdeniz! (“Trupe. Prima noastră ţintă este Mediterana”). Aici se află, de asemenea, basoreliefuri care descriu scene din Războiul pentru Independenţă.

TÂRGUL DE LA IZMIR

Ideea unui târg internaţional, care a fost înaintată pentru prima dată la Congresul Economic din 1923, a fost pusă în practică în 1936 cu sprijinul lui Atatürk. Este un eveniment anual, care este găzduit în locul natural oferit de Parcul Culturii.

TELEFERICUL din Izmir

Acesta este localizat pe strada 302, în cartierul în care a trăit odinioară faimosul cântăreţ Dario Moreno. Odată ajunşi la capătul liniei, vizitatorul se va bucura de o privelişte minunată asupra Izmirului.

MOSCHEILE din Izmir

Moscheea Hisar: această moschee, care este cea mai mare din Izmir, se spune că a fost construită în anul 1958.

Moscheea Başdurak: conform celebrului călător şi om de ştiinţă din secolul XVII, Evlia Çelebi, a fost construită în anul 1652.

Alături de acestea sunt: moscheea Pazarî Kestane, construită în 1668; moscheea Çorak Kapî, din cartierul Basmane, care se spune că a fost construită în 1747.

Alte moschei importante: MOSCHEEA KONAK (YALÎ) este localizată în faţa Casei Guvernului, a fost construită în 1754; MOSCHEEA KURSUNLU este cea mai veche moschee din oraş şi se pare că a fost construită în secolul XVI de sultanul Selim I; MOSCHEEA SHADIRVAN a fost construită în secolul XVI; MOSCHEEA KIZLARAGASI a fost construită în 1745 şi este construită conform unui plan de piaţă de han.

HOMER

Viaţa şi operele lui Homer, cel mai timpuriu poet epic ale cărui lucrări au supravieţuit, sunt în continuare un subiect de negocieri, discuţii şi controverse. Conform lui Herodot din Halicarnas, el a trăit în jurul anului 850 î.Hr şi se acceptă în mod general că s-a născut în Izmir, a trăit pe insula Chios şi a murit în Ios. Unii cred că în dialectul eolian, cuvântul “homer” înseamnă “orb”. Observând cu atenţie diferenţele de stil şi de tehnică între cele două poeme epice, Iliada şi Odiseea, i-au condus pe unii oameni de ştiinţă să creadă că cele două lucrări au fost realizate de doi poeţi diferiţi (lucru adevărat şi argumentat).

Cele mai vechi biografii ale părintelui literaturii eline şi totodată al celei europene, datează din epoca Romei imperiale, ele având însă la bază versiuni greceşti mai vechi. Cu excepţia informaţiei că 7 cetăţi antice îşi disputau cinstea de a fi considerate ca a fi patrie a vestitului bard (preferinţele îndreptându-se spre Smirna – Izmir şi Chios) şi a celei că, adevăratul nume al poetului ar fi fost Melesigenes, restul a fost considerat ca aparţinând legendei. Portretele care-l reprezintă pe Homer sunt creaţii idealizate ale artiştilor elenistici, lipsite de un arhetip istoric. Din secolul VI î.Hr, din momentul în care, în epoca lui Pisistrate, Iliada şi Odiseea încep a fi recitate în serbările panatenee de la Atena şi înregistrate în scris, se nasc şi primele întrebări legate de autor şi perioada în care au fost create.

Circulaţia şi faima dobândită în întreaga lume elenă fac din poemele homerice manual şcolar până în epoca bizantină, izvor şi model statornic al creaţiei poetice. Elenismul oferă, graţie scrupulozităţii şi minuţioasei strădanii a unor cărturari precum Zenodot din Efes, Aristofan din Bizanţ şi Aristarh din Samotrace, primele ediţii critice realizate pe baze ştiinţifice, eliminându-se adaosurile şi interpolările târzii, tot ei fiind şi autorii primelor comentarii solide, temeinice ale celor două monumentale epopei.

Mii şi mii de cercetători – homerologi – proveniţi din cele mai diverse domenii, apără sau combat pasionat interpretările şi soluţiile avansate, fără a se fi ajuns nici astăzi la o unanim acceptată dezlegare a “enigmei Homer”. Arheologia secolului XIX a dovedit că în spatele Iliadei şi Odiseei, se ascunde totuşi un fundal istoric real.

În întreaga perioadă elenistică şi chiar în perioada romană, poemele epice ale lui Homer au fost privite ca texte sacre. Conform lui Aristotel şi lui Strabo, copii după cele două lucrări au fost realizate de Anaxorchos şi Callisthenes. Alexandru cel Mare le-a găsit într-un vas de război care-i aparţinea lui Darius şi le-a păstrat într-un cufăr, apreciindu-le valoarea.

Iliada, care constă din aproximativ 16.000 de versuri, acoperă ultimele 40 de zile ale războiului dintre troieni şi aheeni. Odiseea, un poem de 12.000 de versuri, acoperă următorii 10 ani de după sfârşitul războiului troian şi relatează aventurile lui Odiseu (Ulise) şi a tovarăşilor săi, în timpul drumului de întoarcere de la Troia. Se spune şi este argumentat faptul că Odiseea a fost scrisă la cel puţin 50 de ani după Iliada, ceea ce justifică afirmaţia că lui Homer nu-i poate fi atribuită decât una dintre cele două lucrări. Influenţa lui Homer, care s-a simţit puternic în Occident în timpul Renaşterii, continuă să fie resimţită şi în zilele noastre.

EPHESUS (EFES)

Conform vechilor legende, Efesul a fost fondat de femeile războinice cunoscute ca amazoane. Numele oraşului se pare că a derivat din “Apasas”, acesta fiind numele oraşului în timpul “Regatului din Arzawa”, care înseamnă “Oraşul Zeiţei Mamă”. Efesul a fost locuit începând cu Epoca Bronzului, dar şi-a schimbat localizarea de mai multe ori în cursul lungii sale istorii, conform necesităţilor şi modificării habitatului. Printre primii locuitori ai acestui oraş s-au numărat carienii şi lelegienii.

Se spune că migraţia ioniană a început în jurul anilor 1200 î.Hr. Conform legendei, oraşul a fost întemeiat pentru a doua oară de Androclus, fiul lui Codrus, rege al Atenei, pe mal, în locul unde Râul Cayster (Küçük Menderes) se varsă în mare. Această localizare a fost determinată de pescari şi vânători şi la avizul prorocilor. Oraşele ioniene s-au dezvoltat odată cu sfârşitul migraţiei ioniene şi s-au unit într-o confederaţie sub conducerea Efesului. Regiunea a fost devastată în timpul invaziei cimerienilor, la începutul secolului VII î.Hr.

Sub conducerea regilor lidieni, Efesul a devenit unul dintre cele mai prospere oraşe din lumea mediterană. Înfrângerea regelui lidian Croesus de către Cyrus, regele Persiei, a pregătit drumul pentru extinderea hegemoniei persane pe întreaga regiune de coastă egeeană. La începutul secolului V î.Hr, când oraşele ioniene s-au răsculat împotriva Persiei, Efesul s-a disociat rapid de celelalte oraşe-state şi datorită acestui fapt a scăpat de distrugere.

Efesul a rămas sub conducerea persană până la sosirea lui Alexandru cel Mare, în anul 334 î.Hr, când a intrat într-o perioadă de 50 de ani de pace şi linişte. Lysimach, care a fost unul dintre cei 12 generali ai lui Alexandru cel Mare şi care a devenit conducător al acestei regiuni după moartea lui Alexandru, a decis să se implice în dezvoltarea oraşului, pe care l-a numit Arsineia, după numele soţiei sale Arsinoe. El a construit un nou port şi a înălţat noi ziduri de apărare pe înălţimile Munţilor Panayîr şi Bülbül, mutând întregul oraş cu 2,5 kilometri spre sud-vest. Realizând în cele din urmă că efesienii nu-şi vor părăsi vechiul oraş, el a blocat întregul sistem de canalizare în timpul unei puternice furtuni. Ca urmare, casele au fost inundate şi au devenit nelocuibile, iar populaţia a fost nevoită să se mute. În anul 281 î.Hr, oraşul a fost refondat sub vechiul nume de Ephesus şi a devenit unul dintre cele mai importante porturi comerciale din Mediterana.

Ghid Turistic Efes

În anul 129 î.Hr, romanii au profitat de avantajele conferite de testamentul lăsat de Attalos, rege al Pergamului, prin care acesta renunţa la regatul său, pentru ca întreaga regiune să fie încorporată în Imperiul Roman ca provincie, cu numele de Asia. Sursele din antichitate arată că, în această perioadă oraşul avea o populaţie de 200.000 de locuitori. În secolul I î.Hr taxele grele impuse de guvernarea romană a determinat populaţia să-l îmbrăţişeze pe Mithridates ca salvator al lor şi l-au sprijinit pe acesta în lupta împotriva autorităţii romane şi, în anul 88 î.Hr, a fost masacrată populaţia din oraş vorbitoare de limbă latină. Această acţiune a trezit mânia armatei romane conduse de Sulla.
Clădirile care pot fi admirate astăzi datează din timpul lui Octavian Augustus. Conform surselor documentare, oraşul a suferit pagube importante în cutremurul care a avut loc în anul 17 d.Hr. După această dată, Efesul a devenit un centru important pentru comerţ şi negoţ. Istoricul Aristio descrie Efesul ca fiind recunoscut de toţi locuitorii din regiune, drept cel mai important centru comercial din Asia Centrală. Era văzut de asemenea, ca un important centru politic şi intelectual, cu cea de-a doua şcoală de filozofie din lumea egeeană. Începând din secolul I d.Hr, Efesul a început să fie vizitat de discipoli ai lui Hristos, care încercau să răspândească credinţa creştină într-un singur Dumnezeu şi aceştia au fost forţaţi să se refugieze din calea persecuţiei romanilor. În afară de faptul că Efesul se bucura de o poziţie privilegiată pe axa est-vest, oraşul era situat într-o zonă cu un climat excepţional. Aceste lucruri au dus la creşterea importanţei oraşului, acesta devenind un important centru al cultului zeiţei Artemis.

Pentru creştini, oraşul, cu nivelul său dezvoltat de trai şi înaltul standard de viaţă, alături de o varietate a componenţei demografice şi o cultură politeistă pestriţă, trebuie să fi prezentat în sine, o ideală regiune-pilot…

Din izvoarele istorice scrise aflăm că Sf. Paul a rămas în acest oraş timp de trei ani, între 65 şi 68 d.Hr şi tot aici s-a aflat când a lansat faimoasa sa predică prin care îi chema pe cei care îl ascultau să îmbrăţişeze credinţa într-un singur Dumnezeu. El îi învăţa că Dumnezeu nu are nevoie de o casă făcută de mâinile omului şi acest lucru îl spunea în fiecare loc, tot timpul. Această acţiune a Sf. Paul a fost pe deplin resimţită de meşteşugarii care ajunseseră la o stare de mare prosperitate de pe urma producerii de statui ale zeiţei Artemis din aur, argint sau alte materiale. Din cauză că au scăzut simţitor vânzările acestor produse, un aurar cu numele Demetrius a incitat populaţia şi a condus mii de efesieni la teatru, unde aceştia i-au huiduit şi au aruncat cu pietre în Paul şi în colegii săi, strigând: “Mare este Artemis a efesienilor! Mare este Artemis a efesienilor!”. Din acest tumult, Sf. Paul şi însoţitorii săi au scăpat numai cu mare greutate. Din Epistolele sale către comunităţi reiese că Paul şi-a petrecut o anume perioadă de timp ca prizonier în Efes.

Ephesus ghid turistic

Legenda spune că Sf. Ioan Evanghelistul a venit în Efes cu Fecioara Maria. De asemenea, se mai spune că, în acest loc el a scris Evanghelia sa şi tot aici a fost în cele din urmă îngropat. În anul 269, Efesul şi regiunea din jurul acestuia au fost devastate de goţi. În acel timp aici se afla încă un templu în care era practicat cultul zeiţei Artemis. În 381, din ordinul împăratului Theodosius, templul a fost închis şi, în secolele care au urmat, acesta a fost complet abandonat, servind ca depozit pentru materiale de construcţii.

Situaţia oraşului, care era dată de privilegiul poziţiei geografice, a fost de asemenea, cauza declinului şi decăderii. Prosperitatea oraşului se baza pe faptul că avea un port natural bine apărat, dar în perioada romană, vasele ajungeau în acest port dinspre vest de Muntele Pion, la 1,5 kilometri de templul zeiţei Artemis, printr-un canal foarte strâmt pe care era dificil de navigat. Cauza acestor modificări a fost Râul Meander (Cayster), care se vărsa în Marea Egee puţin mai la vest de oraşul Efes, unde a creat o micuţă deltă formată din aluviunile aduse de râu de-a lungul a sute de ani. Mai târziu, în perioada bizantină, canalul s-a înfundat într-atât de mult încât, în scurt timp, a devenit inutilizabil. Marea s-a distanţat încet-încet, în timp ce terenurile mlăştinoase din jurul portului au stat la baza provocării unor molime, cum ar fi malaria. Noua situaţie şi noua poziţionare a oraşului, cumulată cu extinderea creştinismului au dus în cele din urmă la abandonarea tuturor clădirilor care purtau mărturia existenţei culturilor politeiste. În locul acestora au fost construite biserici creştine. În anul 431, al treilea conciliu ecumenic a avut loc în Efes.

Împăratul Theodosius a convocat un alt conciliu la Efes, în 449, care a devenit ulterior cunoscut sub numele de “conciliul hoţului”. Începând cu secolul VI Biserica Sf. Ioan a devenit un important loc de pelerinaj şi Justinian a luat măsuri pentru protejarea acestui loc prin construirea unor ziduri de jur împrejurul dealului pe care se afla biserica. La scurt timp după aceste acţiuni, Biserica Fecioarei şi alte locuri de închinăciune au fost distruse şi jefuite de raidurile arabe.

În secolul VII, oraşul a fost mutat în locul care este acum ocupat de oraşul Selçuk şi, în timpul perioadei bizantine, Efesul s-a dezvoltat în jurul înălţimilor Muntelui Ayasulug. Oraşul s-a bucurat în ultimii an de existenţă de prosperitate sub emiratul seldjukid al dinastiei Aydînogullarî. În timpul Evului Mediu oraşul şi-a pierdut importanţa ca port.
Până în secolul XX, mâlul purtat de Meander a extins malul pe o distanţă de 5 km.

SĂPĂTURILE ARHEOLOGICE EFECTUATE ÎN EFES

Primele săpături au fost făcute între anii 1859-1874 la odeon şi teatru şi au fost supravegheate de J.T. Wood, sub auspiciile Muzeului Britanic. Săpăturile au adus la suprafaţă Templul lui Artemis, în luna mai 1869. Săpăturile regulate au început în 1895 sub conducerea lui Otto Bendore, un membru al Academiei Vieneze. Săpăturile conduse de R. Heberg, din Institutul Austriac de Arheologie, au adus la lumină agora, teatrul şi biblioteca lui Celsus. Operaţiunile au fost suspendate în timpul primului război mondial, dar lucrările au fost reluate în 1926. Săpăturile au fost conduse de o echipă numeroasă sub conducerea lui Herman Vetters tot sub îndrumarea Institutului Austriac de Arheologie.
Datorită naturii dense şi continue a aşezării romane, la vestigiile elenistice s-a ajuns abia în 1960.

RUINELE din Efes

Vizitatorii din ziua de azi care doresc să viziteze rămăşiţele elenistice şi romane din Efes au de ales între două intrări. Dacă ei vin din direcţia Kuşadasi, aceştia vor intra în Efes prin poarta dinspre port. În acest caz, prima clădire pe care o va întâlni vizitatorul va fi…

GIMNAZIUL LUI VEDIUS

Acest gimnaziu a fost construit în anul 150 d.Hr de Vedius Antonius, un cetăţean bogat din Efes. Conform unei inscripţii descoperite, în timpul săpăturilor arheologice, pe faţada estică a clădirii, gimnaziul a fost dedicat zeiţei Artemis şi consulului Antonius Pius. Cea mai importantă dintre camere se deschide spre palestră şi conţine o statuie de cult a împăratului. A fost găsit un mare număr de statui, printre care cele două sculpturi ale zeităţii râului care sunt expuse acum în Muzeul Arheologic din Izmir. Latrina se află într-o stare foarte bună de conservare.

STADIONUL din Efes

Stadionul (Stadium-ul), care era localizat imediat după gimnaziu, la sud de acesta, a fost construit de împăratul Nero (54-68 d.Hr). Dimensiunile totale sunt de 228 pe 38 de metri, cu rânduri de bănci aşezate pe înălţimea Muntelui Panayîr şi secţiunea nordică are o cavea susţinută de bolte. Aceste vestigii includ un număr de coloane cu capiteluri şi lespezi de marmură brută sculptate. Clădirea a fost folosită mai târziu ca depozit al materialelor de construcţie, folosite în construcţia castelului bizantin, din care, până astăzi nu s-au păstrat decât câteva rămăşiţe.

Stadionul era folosit pentru curse de care, întreceri atletice şi lupte de gladiatori şi basoreliefurile de marmură care-i descriu se află de-a lungul Căii de Marmură. Pe terenul înălţat din partea opusă stadionului au fost dezgropate un număr de clădiri a căror dată este incertă. Acestea includ o piaţă de peşte, o fântână bizantină şi o cameră funerară care se pare că-i aparţine lui Androcles, legendarul fondator al oraşului. Calea de Marmură (Via tecta) leagă artemisionul (templu dedicat zeiţei Artemis) de centrul oraşului. Stadionul era folosit acum pentru lupte între cămile, competiţie care a devenit treptat, un obicei tradiţional. În fiecare an, primăvara, vizitatori vin din toate colţurile ţării pentru festivităţile care au loc în timpul târgului anual.

BURSA ROMANĂ SAU BISERICA DUBLĂ A FECIOAREI MARIA

Această construcţie romană datează din secolul II d.Hr. Este o biserică cu trei coridoare (naosuri) şi măsoară 265 pe 90 m. Până la transformarea acestei construcţii într-o biserică, în secolul IV d.Hr, aceasta a avut o funcţiune seculară. Aşezarea acestei construcţii în vecinătatea portului a pus la dispoziţie o importantă cantitate de bunuri comerciale pentru a fi vândute, fără a mai fi necesară transportarea acestora în oraşul-propriu. Biserica bizantină a fost adăugată pe latura vestică.

Arheologii austrieci sunt implicaţi aici în lucrări care urmăresc descoperirea locului în care se afla palatul episcopal. Biserica în sine a găzduit cel de-al treilea conciliu ecumenic în care s-a discutat caracterul divin al lui Hristos şi al Fecioarei Maria. Nestorius (380-451), fondator al şcolii din Antioh şi Patriarh al Constantinopolelui, a opus punctul de vedere privind natura divină a lui Hristos şi privirea Fecioarei Maria ca şi cum nu ar fi fost mama lui Dumnezeu, ci a fost mama unei fiinţe umane obişnuite. Şcoala din Alexandria, pe de altă parte, a continuat punctul de vedere mistic şi punctul de vedere tradiţional, care susţinea că, Maria era mama lui Dumnezeu – Fiul şi, în cele din urmă, Nestorius a fost exilat. Din această cauză, Efesul a devenit unul dintre cele mai importante centre ale lumii creştine şi adorarea Fecioarei Maria la Efes a crescut simţitor.
Aşa numitul “conciliu al hoţului”, din anul 449 d.Hr, a acceptat teza privind natura pur divină a lui Hristos, în care natura umană era complet ignorată. Această doctrină a fost cunoscută mai târziu în Orient sub denumirea de monofizită.

CALEA ARCADIANĂ din Efes

Această stradă, lungă de 600 de metri şi lată de 11 metri îşi trage numele de la restaurarea efectuată în timpul împăratului Arcadius (395-408). Aceasta a fost principala stradă a oraşului şi lega teatrul şi zona din jurul acestuia de port şi era flancată de un stoa cu podea de mozaic.

Coloanele care fac parte din acest stoa, cuprind între ele un şir de magazine. Construcţia servea la protejarea locuitorilor de vânt şi ploaie iarna şi de soare în timpul verii. Inscripţiile care pot fi văzute pe patru coloane impozante, în stil corintic, ridicate de împăratul Justinian (525-566), indică faptul că, sculpturile de aici îi reprezintă pe cei patru evanghelişti. O inscripţie care se află în teatru ne informează că strada era iluminată de două rânduri de torţe.

TEATRUL din Efes

Teatrul era construit pe unul dintre versanţii Muntelui Panayir. În prezent şi-a pierdut o mare parte dintre decoraţiile impozante pe care le-a avut iniţial. Acesta a fost unul dintre cele mai mari teatre din lumea egeeană, măsurând 60 de metri de la nivelul scenei şi până în vârf, la galerii. Auditoriul pe care îl putea primi, era de 24.000 de spectatori, la care se adăugau încă o mie pe galeria boltită, ridicând întreaga capacitate a acestui teatru la 25.000 de locuri. O alterare masivă a auditoriului original, se pare că a avut loc în timpul domniei lui Claudius şi a avansat, în timpul împăratului Traian.

Băncile pe care stăteau spectatorii au fost folosite ulterior ca material de construcţii pentru alte clădiri. Primul şi al doilea nivel de clădiri au fost construite în timpul domniei lui Nero (54-68), cu toate că, cel de-al treilea nivel a fost construit în timpul domniei lui Septimius Sever (193-211). Nivelul din partea din faţă a fost împodobit cu nişe, coloane, basoreliefuri şi statui. Primul nivel se ridica la 2,7 metri deasupra orchestrei (locul unde se susţineau reprezentările) şi era susţinut în ambele părţi de rampe.

CALEA DE MARMURĂ din Ephesus

Calea de Marmură leagă teatrul de Biblioteca lui Celsus. A ajuns la înfăţişarea din ziua de azi, în timpul secolului V d.Hr. De-a lungul întregii lungimi a străzii au fost construite canale de drenaj în forma unor galerii în miniatură. Câteva basoreliefuri de la nivelul solului, situate pe partea dreaptă, indică locul în care se afla bordelul oraşului. Basoreliefurile includ amprenta unei labe a unui picior stâng, reprezentând unul dintre primele exemple din lume de avertizare grafică, şi portretul unei femei alături de o inimă decorată cu perforaţii. Aceste însemne sunt înconjurate de o balustradă de fier.

POARTA LUI MAZEUS SI A LUI MITHRIDATES

Această poartă, care a fost construită aproape în întregime din marmură, a fost dedicată în secolul III î.Hr lui Octavian Augustus şi ginerelui acestuia Agrippa, de doi liberi întreprinzători cu dare de mână din oraşele Mazeus şi Mithridates. Aceste două porţi importante conduc spre agora şi constituie cel mai fin exemplu de muncă de restaurare îngrijită în întregime în ultimii ani.

AGORA din Efes

Această piaţă publică, construită în secolul I î.Hr, a avut forma unei pieţe în aer liber, măsurând 110 pe 110 metri. Reparată de împăratul Caracalla, la începutul secolului III d.Hr, a fost redusă numai la dimensiunile pe care le putem vedea în ziua de azi, de un puternic cutremur care a avut loc în secolul IV. Acesta era largul centru comercial al oraşului, în care erau aduse şi vândute produse alimentare şi bunuri manufacturate. Magazinele erau aranjate de-a lungul colonadelor şi aveau în spate, sub bolţi, magaziile de depozitare a produselor. Un ceas cu apă şi un ceas solar erau plasate în mijlocul agorei (pieţei).

BIBLIOTECA LUI CELSUS

Cu toate că, principalul caracter al acestei clădiri era unul cultural, ea era în acelaşi timp şi un monument funerar. După moartea lui Celsus Polemaeus, un fost consul care a fost numit după exercitarea acestei funcţii, guvernator al Efesului (ceea ce indică că, această provincie se bucura de un rang consular, deci superior), fiul acestuia a înălţat o magnifică sală de lectură deasupra mormântului tatălui său. Clădirea, care datează din secolul II d.Hr, a fost cuprinsă de flăcări în timpul unui incendiu care a avut loc în anul 260, dar faţada nu a suferit nici o deteriorare.

Pe piedestalele situate de fiecare latură a treptelor principale se află statui ecvestre şi tot aici se află şi indicaţii privind faptul că, aceste statui au fost plasate odinioară în nişele de la nivelul superior. Camera principală măsoară 16 pe 10 metri. Camera de înmormântare care era plasată sub nivelul solului, conţine sarcofagul fostului guvernator într-o excelentă stare de conservare. Săpăturile efectuate de arheologii austrieci la începutul secolului XX au adus la suprafaţă o fântână din secolul IV, care se afla în faţa curţii interioare, avea nişte sculpturi foarte valoroase, într-un basorelief adânc, descriind războaiele purtate de Marcus Aurelius şi de Lucius Verus împotriva parţilor. Arheologii austrieci au profitat de avantajele acordate de legislaţia din acele timpuri, celor care efectuau săpături arheologice şi au transferat aceste basoreliefuri, împreună cu patru statui ce reprezentau nişte femei, din faţada bibliotecii, la Muzeul de Istorie Veche din Viena.

Faţada monumentului, aşa cum poate fi văzută în ziua de azi, este rezultatul lucrărilor de restaurare începute în anii 70’. Nivelele de acces sunt situate în vârful şi la bazele coloanelor şi întregul sistem de construire avea o mobilitate de 50 de centimetri permiţând rezistenţa la un cutremur de 9 grade pe axa est-vest. O perforaţie de 10 centimetri a fost făcută în fiecare dintre coloane şi în aceste spaţii au fost inserate bare de fier.

În prezent lucrările de restaurare sunt în plină desfăşurare pe faţada de pe latura din faţă şi până acum au fost descoperite elemente de arhitectură romană în forma unei curbe, care porneşte de la nivelul zero, de la baza scărilor, şi ajunge până la o înălţime de 4,5 metri de la baza coloanelor. Această curbă atinge 10 centimetri în punctul de conversie şi demonstrează folosirea unui element arhitectonic, care până în prezent nu a fost folosit decât în arhitectura greacă. Se ştie că acest element de construcţie eficient a fost realizat cu scopul de a mări efectul monumental peste o zonă cu o adâncime de 21 de metri. Restaurarea restului clădirii este completă şi construcţia a fost deschisă în întregime publicului în anul 1978.

TEMPLUL LUI SERAPIS

Acest templu datează din secolul II d.Hr şi a fost dedicat lui Serapis, unul dintre zeii egipteni. Acest edificiu are o importanţă considerabilă fiind evidenţa unei atmosfere de toleranţă religioasă care a existat în Efes, caracterul cosmopolit al întregii populaţii fiind dovedit de existenţa şi proliferarea unui număr de diferite credinţe religioase. A fost construit în stil corintic, cu marmură de o foarte bună calitate, şi este remarcabil datorită dimensiunilor coloanelor monolitice, o mare parte dintre acestea ridicându-se la o înălţime de peste 12 metri. O cameră care se deschide spre intrare permite accesul într-o cameră lungă în care se pare că era plasată statuia zeităţii din Egipt, realizată din granit. O parte dintre blocurile monolitice cântăresc peste 50 de tone. Se pare că acestea au fost lăsate nefinisate. Aici nu se află inscripţii.

BORDELUL

Întregul complex care poate fi văzut în ziua de azi, datează din secolul IV d.Hr. Situat imediat după Biblioteca lui Celsus, acest complex, constă din camere şi saloane grupate în jurul unei curţi interioare măsurând 20,5 pe 20,5 metri. O secţiune îngustă permite accesul spre camere şi saloane. Pe partea dreaptă a intrării se află o secţiune în care vizitatorii, după ce vor pleca de aici, trebuie să-şi cureţe hainele de praf sau de noroi.

Casele sunt împodobite cu bogate şi interesante mozaicuri. Se ştie că femeile frumoase, care în acelaşi timp erau intelectuale şi bine educate, sau cele care erau capabile să deţină propria casă şi să ia parte la demonstraţii şi la alegeri, în afară de faptul că aici se bucurau de prilejul de a le cunoaşte pe femeile romane obişnuite, aveau de asemenea dreptul de a-şi alege însoţitorii.

LATRINA

Această construcţie se află într-un stadiu foarte bun de conservare. Clădirea originală constă dintr-o suprafaţă dreptunghiulară semiacoperită , înconjurată de coloane cu statui de marmură şi bronz în centru şi un bazin care asigură ventilaţia. Camera era înconjurată de un rând de marmură, care are un canal care permite scurgerea apei. Podeaua a fost acoperită de mozaicuri şi pereţii cu lambriuri de marmură. Folosirea latrinei era interzisă bărbaţilor care nu plăteau pentru a avea acces aici.

Latrinele publice au fost construite pentru a obţine acid uric care era folosit în pregătirea pieilor de la oi şi la tăbăcăriile deschise de împăratul Vespasian.

CASELE DE PE TERASĂ

O parte dintre aceste case au fost deschise pentru prima dată pentru public în anul 1985, când lucrările de restaurare au fost completate. S-a dovedit că acest sector a fost folosit pentru dezvoltarea urbană din secolul V î.Hr şi pe mai departe. Aceste case au fost folosite de diferiţi proprietari până în secolul VII d.Hr. Acest district s-a bucurat de cea mai bună perioadă de prosperitate între secolele II şi IV d.Hr. Acestea erau case cu un singur nivel, ocupate de cetăţeni cu o stare bună sau preoţi pe linie nobilă şi erau compuse din camere spaţioase grupate în jurul unei curţi interioare care asigura accesul la aer liber, cea mai largă dintre aceste încăperi fiind folosită cu funcţii de camere de masă (cină) sau pe post de camere de recepţie.

Pe lângă camerele care erau folosite ca bucătării şi cele folosite pe post de pivniţe, s-au descoperit multe încăperi care erau folosite ca dormitoare. Alimentarea cu apă era asigurată de fântânile care înconjurau mozaicul. O parte dintre ziduri atingeau o înălţime de 4 m. Scările care duceau spre nivelul superior au fost de asemenea dezgropate. Pentru podele, mozaicurile au fost preferate pavajului de marmură şi din acestă cauză mozaicurile sunt foarte frecvente. Decoraţiile pereţilor constau, în principal, din picturi murale. O vizită la casele de pe terasă trebuie însă completată cu o vizită suplimentară la Muzeul Arheologic din Selçuk în care, va fi întâlnită expunerea unei colecţii foarte bogate alcătuită din picturi murale, mobilier şi ustensile.

BĂILE SCHOLASTICIA

Aceste băi datează din secolul I d.Hr, dar au fost restaurate şi extinse în secolul V de o femeie foarte prosperă care avea numele Scholastica. Camera de încălzire a rămas în mare parte într-o stare bună de conservare şi statuia prosperei fondatoare se află de asemenea, într-o stare foarte bună de conservare, la intrarea terasei.

STRADA CURETILOR

Această stradă se derulează între Biblioteca lui Celsus şi Poarta lui Hercule şi de aici ajunge la odeon. Pe partea dreaptă, lucrările de restaurare sunt în derulare la Poarta lui Hadrian. Pe aceeaşi stradă se află o cameră de înmormântare cunoscută sub numele de “Octagon” şi când a fost descoperită conţinea oasele unui tinere femei care era în etate de aproximativ 20 de ani.
Clădirea în sine a fost datată din secolul I d.Hr, dar lespezile de marmură, care datează din secolul IV, conţin inscripţii, care înregistrează lucrările de reparaţii îngrijite sub supravegherea administratorilor Eutropius şi Festus, între anii 358 şi 368 d.Hr.

TEMPLUL LUI HADRIAN

Acest templu în stil corintic datează din secolul II, dar aici au fost efectuate reparaţii în secolul IV şi, recent, au fost reconstruite pornind de la fragmentele arhitecturale care au reuşit să supravieţuiască. Basoreliefurile expuse în secţiunea superioară sunt copii, originalele fiind în prezent la Muzeul Arheologic din Selçuk. Templul reprezintă un veritabil miracol, o perlă de specimen de arhitectură romană. Un număr de figuri interesante sunt descrise în basoreliefuri, incluzându-l pe împăratul Theodosius şi pe soţia acestuia şi fiul lui mai mare, pe împăratul Arcadius însoţit de zeiţa Atena (reprezentată în ambele extremităţi ale blocului), pe Artemis din Efes şi pe Androcle. În partea de dinaintea faţadei se află statuetele a patru împăraţi importanţi: Diocletian, Constantin, Maximian şi Galerius. Pavajul era împodobit cu un basorelief care-o reprezintă pe zeitatea Tyche. Uşa prin care se intră era înconjurată de un model de tip nou şi era surmontată de un basorelief foarte mare care o reprezintă pe meduză.

FÂNTÂNA LUI TRAIAN

Ridicată în secolul II d.Hr, aceasta a fost parţial reparată. Pe faţada frontală se află o statuie în mărime naturală a împăratului Traian, din care au supravieţuit numai piciorul drept şi o porţiune din tors. O sculptură care-i reprezintă pe doi satiri înclinaţi şi o statuie a Afroditei au fost descoperite în acest loc şi sunt expuse în prezent în muzeul local. Această construcţie are două nivele cu o înălţime de 12 metri şi înconjoară bazinul fântânii pe trei laturi.

POARTA LUI HERCULE

Această construcţie este datată la sfârşitul secolului IV sau la începutul secolului V d.Hr. Un bloc de piatră, cu un basorelief al zeiţei Nike a victoriei, este localizat acum puţin mai departe, în mod original fiind amplasată pe această poartă care constă din două blocuri de piatră cu un basorelief în care era descrisă lupta dintre Hercule şi leul nemeean. Pe terasa care era situată imediat pe partea stângă, după poartă, se află o fântână elenistică cu patru coloane.

MONUMENTUL LUI MEMMIUS

Acest monument a fost ridicat de dictatorul roman Sulla, în anul 86 î.Hr, ca un simbol al autorităţii romane în Efes. Efesienii au cerut sprijinul lui Mithridates, rege al Pontului, în încercarea de a cuceri independenţa acestei regiuni în faţa Romei. După ce li s-a împlinit această dorinţă, efesienii i-au masacrat pe toţi cetăţenii romani din zonă. Conform izvoarelor istorice, într-o singură noapte au fost ucişi peste 80.000 de vorbitori de limbă latină. Acest monument a fost înălţat în memoria acestui eveniment.

FÂNTÂNA LUI POLLIO

Această fântână, care datează din secolul I d.Hr, i-a fost dedicată lui Sextilius Pollio, care a fost responsabil de construcţia apeductului Marnas. Fântâna are o faţadă concavă. Un grup sculptural de pe această fântână descrie una dintre aventurile lui Ulise. Această descoperire a fost restaurată şi este acum expusă în muzeul local.

TEMPLUL LUI DOMITIAN

Ca membru al dinastiei Flaviilor, Domitian a devenit împărat în anul 81 d.Hr. Pornind pentru început ca un administrator onest, el a devenit ulterior un despot tiranic, autoproclamându-se “Domnitor şi Dumnezeu” (Dominus et Deus). El a fost asasinat în urma unei urzeli pusă la cale de soţia sa Domitia şi memoria sa a fost condamnată (blestemată) printr-un decret al senatului roman (Damnatio memoriae) şi toate statuile care-l reprezentau au fost distruse.
Înălţat pe un plan pseudo dipteral, cu 8 pe 13 coloane, a fost unul dintre cele mai mari temple din oraş. Aici a fost descoperită o statuie colosală, realizată dintr-o singură bucată de marmură, ale cărei rămăşiţe constau dintr-un braţ cu mâna strânsă şi un cap foarte bine conservate. Templul şi statuia din Efes sun particulare printr-o mare importanţă în lumina vestigiilor descoperite legate de împăratul Domitian.

PRYTANEIONUL

Cunoscut ca un loc de adorare, dedicat zeiţei Artemis Boulaea, Prytaneionul a fost construit în timpul domniei împăratului Octavian Augustus şi a suferit reparaţii în secolul III şi a fost distrus în secolul IV î.Hr. În acest loc a fost descoperit un sanctuar urban, constând dintr-o cameră dreptunghiulară pavată cu marmură albă şi neagră. Aceasta conţine un altar într-o nişă în faţa căruia se afla o figurină a zeiţei Hestia, în timp ce, în curtea interioară se afla o statuie a zeiţei Atena. Tot în acest loc ardea flacăra eternă, care simboliza viaţa oraşului.

Clădirea, largă dealtfel, constă dintr-o curte interioară înconjurată de porticuri şi cuprinde încăperi şi camere, colonadele care înconjoară curtea interioară deschizându-se într-o cameră dreptunghiulară cu un acoperiş susţinut de patru coloane cu capiteluri în stil corintic, dintre care trei s-au păstrat până în ziua de azi. Clădirea avea de asemenea o funcţie seculară. Administraţia oraşului, oaspeţii străini şi filantropii locali se strângeau aici pentru a cina împreună. Faimoasa statuie a zeiţei Artemis, care se bucura de o foarte mare popularitate, a fost descoperită în acest loc în perfectă stare de conservare şi este expusă acum în muzeu.

ODEUMUL

Această clădire, care are forma unui mic teatru, a fost construită în secolul II, aproximativ în acelaşi timp şi de aceleaşi persoane, anume Varius Antonius şi soţia acestuia Flavia Papiona, care au construit şi băile de alături. Diferă de funcţiunile unui teatru obişnuit, acest loc fiind folosit pentru întrunirile consiliului municipal şi pentru concerte. Mai diferă de un teatru obişnuit şi din cauză că avea un acoperiş de lemn, care asigura protecţia împotriva soarelui şi a ploii. Avea o capacitate cuprinsă între 1.500 şi 2.000 de spectatori. Primele trei rânduri, de deasupra orchestrei, sunt cele originale, cu scări împodobite cu labe de lei care s-au menţinut într-o stare foarte bună. Un cap extraordinar al lui Eros, descoperit în zona orchestrei, este expus în prezent în Muzeul Selçuk.

AGORA STATULUI

Investigaţiile au demonstrat că până în secolul IV d.Hr locul în care se afla agora, unde se obişnuia să se ţină toate tipurile de activităţi politice (alegeri, întruniri, demonstraţii etc.) a fost ocupat de cimitirul care trece prin drumul sacru. Pe latura vestică a acestei structuri dreptunghiulare, ale cărei trei laturi sunt înconjurate de rânduri de coloane, săpăturile arheologice au adus la suprafaţă fundaţia unui templu din secolul I, care fusese dedicat cultului lui Isis. Între agora de stat şi odeum se află o structură cu trei coridoare (naosuri) cu acoperiş, cu o lungime de 160 m, cunoscută sub numele de Basilica. Aceasta era înconjurată de trei rânduri de coloane cu capiteluri ionice şi corintice împodobite cu capete de tauri. Acest loc era folosit ca bursă a oraşului unde cămătarii şi bancherii se întâlneau pentru a face tranzacţii monetare. A fost distrusă complet la sfârşitul secolului VI.

Lângă agora statului se află Poarta Magnesiană, prin care dacă trecem vom părăsi ruinele Efesului. Ridicată în timpul domniei lui Vespasian (69-79), în forma unui arc de triumf, această poartă marchează începutul zidurilor oraşului care înconjoară dealurile Panayir şi Bülbül. Pe partea stângă, după ce veţi părăsi oraşul ieşind prin această poartă, vom vedea gimnaziul de est, cunoscut în mod general sub numele de Gimnaziul Femeilor construit de sofistul Dominianus şi soţia acestuia Veda Faetrina în secolul III d.Hr. Săpăturile arheologice efectuate aici au scos la lumină un număr de statui ale unor femei tinere dovedind o foarte importantă evidenţă privind educaţia fetelor în timpurile vechi. Aceste informaţii pot fi coroborate cu includerea numelui unei femei printre fondatori.

GROTA CELOR SAPTE ADORMITI

Inscripţiile din această peşteră datează din secolul I, ceea ce face din ele cele mai vechi documente creştine cunoscute. Conform lui Mecdelli, Fecioara Maria a stat în Efes şi a fost înmormântată aici. O inscripţie în elină (greacă veche), care a fost observată în timpul săpăturilor arheologice efectuate de echipa austriacă, ne informează că faimosul credincios cunoscut sub numele de Sf. Feotini a fost îngropat în acestă grotă.

Se spune că în această peşteră şapte oameni tineri s-au dus să se culce în timpul domniei împăratului Decius şi s-au trezit în timpul domniei împăratului creştin Theodosius.
Peştera este situată în Muntele Panayîr, într-un punct din exteriorul zidurilor de apărare care au fost ridicate de Lisimah. Acest loc se pare a fost folosit ca ascunzătoare. O versiune diferită a acestei legende apare şi în Coran.

CASA FECIOAREI MARIA

Anatolia a fost patria unei mari varietăţi de civilizaţii şi credinţe şi casa Fecioarei Maria este unul dintre cele mai importante dintre aceste locuri care poartă mărturia evoluţiei credinţei romane. Este localizată la aproximativ 4 km de Poarta Magneziană din oraşul antic Efes şi este un punct în care este foarte dificil de ajuns, la o înălţime de 358 m pe înălţimea dealului.

Se bucură de o climă excepţional de blândă cu o privelişte minunată peste o regiune extraordinar de frumoasă. Singurele sunete care se aud sunt cântecele păsărilor. Locul oferă o privelişte completă (“cu ochi de pasăre”) peste întreaga regiune înconjurătoare, extinzând orizontul până în locul în care pământul este îmbrăţişat de cerul albastru.

După ce veţi parca maşina şi o veţi lua pe drumul care trece pe lângă bazinul pentru colectarea apei, veţi vedea pe partea dreaptă un panou cu informaţii pentru vizitatori, scris în mai multe limbi. Chiar după acest panou, pe partea stângă, puţin mai departe de locul unde se află casa, Fecioara Maria, blândă şi iubitoare vă aşteaptă cu braţele deschise. Această statuie de bronz a fost descoperită în timpul săpăturilor arheologice desfăşurate la începutul secolului XIX şi unul dintre braţe, care era rupt, a fost reparat.

Mai departe de aici, venind spre casa Fecioarei Maria, veţi găsi un loc liniştit împânzit de copaci. Acesta este de fapt locul în care Fecioara Maria şi-a petrecut ultimele sale zile şi de unde în cele din urmă s-a ridicat la cer. Această legendă este însă un subiect fierbinte care este în continuare dezbătut de cercetători, dar întreaga poveste se bazează pe o puternică tradiţie care a fost păstrată printre cetăţenii bătrâni din Efes şi de locuitorii de aici. Dom Ruinart (1657-1707), Baronius (1528-1607), Tillemont (1637-1698) şi papa Benoit XIV (1675-1758), au fost cu toţii de acord că Sf. Ioan Apostolul a dus-o pe Fecioara Maria în Asia Minor între anii 37 şi 45.

Pentru creştinii locali a fost un lung obicei şi aceştia şi-au făcut drumul spre “Panaghia Kapoulu”, o capelă ascunsă în munţi, unde celebrau Adormirea Fecioarei Maria. Aceştia sunt ferm convinşi de tradiţia care a fost transmisă până la ei de-a lungul generaţiilor şi cred că Fecioara şi-a petrecut aici ultimele zile.

În secolul XIX, o invalidă germană în scaun cu rotile, cu numele Catherine Emmerich (1774-1824) a scris o carte intitulată La Vie de la Sainte Vierge (“Viaţa Sfintei Fecioare”) în care susţinea că a avut o inspiraţie divină. Cu toate că ea nu a vizitat niciodată regiunea, ea a descris cu lux de amănunte locul capelei din vârful dealului şi, mulţumită acestei cărţi şi a informaţiilor conţinute în aceasta preotul Lazarist de la Biserica Sf. Polycarp din Izmir a putut identifica locul.

Aici sunt şi alte dovezi care au fost luate ca evidenţă că Fecioara Maria a trăit odinioară aici:
¬ Existenţa mormântului Sf.Ioan, care se ştie că a murit în Efes şi a fost îngropat în locul în care sunt situate rămăşiţele basilicii care i-a fost dedicată. Basilica a fost construită în timpul domniei împăratului bizantin Iustinian, în secolul VI d.Hr. Basilica se află foarte aproape de Moscheea Isa Bey din Selçuk.
¬ Al treilea conciliu ecumenic a fost ţinut în Efes. În anul 431 d.Hr a avut loc acesta şi, în anul 449, a avut loc, tot în Efes, “conciliul hoţilor”.
¬ Biserica dublă a Fecioarei din Efes este cea mai veche biserică dedicată Fecioarei Maria.
¬ Epistolele scrise da Paul către efesieni.
¬ Localizarea în Efes a poveştii cu cei şapte adormiţi.

În 1892, Tomoniu, arhiepiscopul Izmirului, a hotărât impunerea Casei Fecioarei Maria ca loc de pelerinaj.

În final, în vederea unanimă asupra evidenţelor istorice, casa a fost de asemenea acceptată ca loc de pelerinaj de Vatican. Arheologii care au examinat clădirea şi au coroborat informaţiile obţinute cu cele de mai sus, au ajuns la concluzia că această capelă era folosită deja în secolul VI, în timp ce unii dintre pereţi au fost dataţi în secolul I d.Hr. Mai mult, arheologii au descoperit 1,2 m3 de cenuşă pietrificată sub pământul din mijlocul casei. Tot aici se mai află şi un bazin, care este de asemenea privit de vizitatori ca un lucru sacru.

Oricum, concluzia finală este că acestă casă simplă, restaurată şi transformată într-o capelă, este, începând cu anul 1951, un atractiv loc de pelerinaj pentru fiecare religie şi pentru fiecare rasă.

ARTEMISIONUL
ZEIŢA MAMĂ, ARTEMIS A EFESIENILOR

Artemis era numele dat unei divinităţi care a fost adorată timp de secole în lumea mediteraneană. Kubala, recunoscută ca mamă a zeilor (sau zeiţa – mamă) în întreaga Mesopotamie fiind întâlnită în limbajul frigian sub numele de Cibele (Kybele). Cultul acestei zeităţii s-a răspândit din Anatolia spre Mesopotamia, Siria, Liban şi până în palestina şi chiar în Egipt şi din insulele egeene până în Creta. A ajuns de asemenea în Grecia şi în Italia, ca şi în ţările nordice. Această zeitate, care simboliza soarele, belşugul de fructe şi fertilitatea naturii, a fost adorată sub diferite nume în perioade diferite şi în locuri diferite. Cu toate că nu există informaţii precise privind dezvoltarea acestui cult în Efes, Artemis era în mod clar privită în elegiile lui Homer ca o zeitate ioniană.

Unul dintre atributele constante ale acestei zeităţi era numărul trei. Artemis era privită ca fecioară, soţie şi mamă. Homer afirma următoarele despre această zeitate: “Această zeitate primitivă avea puteri asupra întregii naturi. La ordinele sale pământul dădea fructe şi flori. Ea conducea elementele, aerul, pământul şi marea. Ea guverna viaţa animalelor, domesticea animalele sălbatice şi prevenea dispariţia acestora…Ea asista la naşteri.” Homer o numea “zeiţa animalelor sălbatice”. Artemis a devenit zeitatea tutelară în Marsilia, Cartagina şi în oraşele din Orientul Apropiat. Fiind conducătoare a civilizaţiei ea purta un acoperământ pe cap încoronată cu însemnele oraşului. În fiecare an, zeiţa era sărbătorită aproape peste tot prin mari festivaluri ca zeitate a fertilităţii şi aduna nenumăraţi oameni care se rugau. Ea a fost descrisă ca “zeiţa albină” şi pe una dintre feţele monedelor din Efes era reprezentată o matcă (regină a albinelor) ca simbol al zeiţei Artemis.

Imnul pe care Callimachos i l-a compus lui Artemis se încheie cu o concluzie care descrie un dans al amazoanelor. Festivalul anual al zeiţei Artemis dura o lună, timp în care, populaţia venea la Efes din cele patru colţuri ale lumii cunoscute pentru a lua parte la distracţii, dansuri şi activităţi comerciale.

Primul templu care i-a fost dedicat zeiţei Artemis a fost finalizat în anul 625 î.Hr şi a fost distrus în timpul invaziei cimerienilor. Conform lui Pliniu, această construcţie a fost distrusă şi reconstruită de nouă ori. Această construcţie arhaică avea în componenţă coloane de marmură, dintre care o parte au fost donate de Croesus, regele Lidiei. O clădire veche a fost dezgropată, având acelaşi plan şi dimensiuni, ale cărei rămăşiţe sunt acum păstrate la British Museum. Trei alte nivele aparţinând vechii clădiri au fost dezgropate de David George Hogarth, care a fost însărcinat cu săpăturile arheologice efectuate aici între 1904 şi 1904 şi descoperirile aparţin aceluiaşi muzeu.

Monedele descoperite în etajul inferior datează din secolul VI î.Hr. Următorul Artemision a fost construit între anii 564 şi 540 î.Hr. Cei mai distinşi artişti din acea perioadă, Scopas, Praxiteles, Polycleitos, Fidias, Cresilas, Cydon şi Apellas au colaborat la realizarea celei mai magnifice construcţii, pentru patru ori, la dimensiunile parthenonului din Atena. Appeles era responsabil pentru realizarea picturii “Afrodita Anadiomene” din exteriorul templului. Conform lucrării lui Plinius, Naturalis Historia, acesta a fost un templu ionic măsurând 200 pe 425 m cu 127 de coloane care atingeau înălţimea de 20 m.

Privită ca una dintre cele şapte minuni ale lumii, această construcţie se spune că a fost distrusă de un om nebun pe nume Herostratos care a dat foc templului pentru a-şi imortaliza numele. Alexandru cel Mare, care se afla pe drum spre campania din Persia, s-a oferit să suporte cheltuielile de restaurare a clădirii, dacă i s-ar fi permis în schimb să-şi facă o inscripţie dedicativă cu propriul nume, dar efesienii au declinat oferta în temeiul faptului că nu erau de acord cu ridicarea unui templu care să fie dedicat pentru doi zei. Ei au refuzat oferta fără să-i rănească mândria lui Alexandru cel Mare. Noul templu, construit între anii 334-260 î.Hr, a fost cel mai mare templu din câte au existat vreodată.
A fost ridicat pe fundaţiile vechiului templu şi din această cauză avea exact aceleaşi dimensiuni, dar din cauza naturii solului noul templu a fost înălţat pe un crepidom de 16 trepte. Era aşezat pe axa est-vest pe o peninsulă înconjurată pe trei laturi de mare cu porturi sacre, care permitea vaselor să amareze direct la treptele templului. Arhitecţii primei clădiri construite de Croesus au fost Chersiphron şi Metesenes, în timp ce Critocrates şi Oritocrates se spune că ar fi fost arhitecţii responsabili pentru construcţia din secolul IV î.Hr. Templul a fost distrus de invazia goţilor, din 262 d.Hr şi nu a mai fost niciodată reconstruit. Templul zeiţei Artemis a fost prototipul pentru stilul ionic. Artemisionul a fost prima şi principala instituţie religioasă. În interiorul templului trăia un mare număr de preoţi şi de preotese. Tot aici erau bătute monede, erau acordate credite şi se desfăşura un fel de activitate bancară.

În luna mai a fiecărui an erau ţinute festivităţi pentru a celebra ziua de naştere a zeiţei. Până la răspândirea creştinismului şi a monoteismului, Efesul a fost un loc de pelerinaj. Mai mult decât atât, toate categoriile de criminali şi de oameni josnici îşi găseau refugiul în templu, în timp ce sanctitatea acestuia era respectată de toţi conducătorii din Anatolia Occidentală. Când Sf. Paul a venit în Efes predicând credinţa într-un singur Dumnezeu, el s-a confruntat cu efesienii care strigau sloganul: “Mare este Artemis a efesienilor”, dar când, în era creştină, adorarea acestei zeităţi a fost interzisă, o parte din atributele zeiţei Artemis i-au fost transferate Fecioarei Maria.

SĂPĂTURILE ARHEOLOGICE Efes

Primul templu a fost dezgropat în săpăturile arheologice efectuate sub conducerea Muzeului Britanic, între 1869 şi 1864, de J.T. Wood, care era angajat în acea perioadă la construcţia şoselei. Un colţ din templu a fost descoperit în 1869. Rămăşiţele descoperite au fost transportate mai întâi la Izmir şi apoi via Veneţia la Londra. În ziua de astăzi cele mai importante descoperiri arheologice găsite în templu sunt păstrate de British Museum. Conform vechilor izvoare istorice, o parte dintre elementele arhitecturale ale templului au fost folosite la construirea basilicii Ayasofya (probabil Hagia Sofia).

AYASOLUK TEPESI
HAGIOS THEOLOGOS

Acesta este locul în care se afla antica acropole a oraşului. Pe parcursul timpului aceasta a avut mai multe forme în aşezările alternative, dar după ce Efesul şi-a pierdut importanţa ca port, bizantinii au construit un castel la Ayasoluk Tepesi. După ce acesta a fost capturat de seldjukizi, în secolul XI, colina a fost schimbată de mai multe ori între bizantini şi seldjukizii anatolieni, dezvoltându-se în cele din urmă ca centru comercial sub stăpânirea Emiratului Aydînogullarî. A fost în cele din urmă încorporat în teritoriul otoman, în 1402. A ajuns sub ocupaţie grecească, între anii 1919 şi 1922. Începând din 1957 face parte din provincia Izmir.
În timpul secolului XIX, centrul administrativ a fost transferat pentru o perioadă din Ayasuluk în marele sat grecesc Şirince.

MOSCHEEA ISA BEY

Aceasta este o construcţie turco-seldjukă, ridicată în 1375 de Isa Bey, fondatorul Emiratului Aydînogullarî. Este un exemplu interesant de arhitectură asimetrică. Curtea interioară a moscheii a fost odinioară înconjurată de o galerie surmontată de domuri, care astăzi nu mai există. Toate ferestrele erau în acelaşi stil. Marmura tăiată este de cea mai bună calitate. Curtea interioară a fost folosită mai târziu pe post de cimitir.

BISERICA SF. IOAN EVANGHELISTUL

Discipolul cel mai iubit de Hristos şi singurul discipol care a fost prezent la crucificare, Sf. Ioan a fost încredinţat de către Hristos cu protejarea mamei Acestuia, Fecioara Maria. Mai târziu, Sf. Ioan a jucat un rol foarte important în propovăduirea creştinismului şi a scris Apocalipsa în timpul domniei împăratului Domitian (81-96 d.Hr), pentru a întări moralul populaţiei creştine terorizate de persecuţii şi opresiuni. Apocalipsa a fost inclusă în Noul Testament, ca ultimă carte a acestuia. Se acceptă în mod general că Sf. Ioan a rezidat în Efes după ce s-a întors din exilul petrecut pe insula Patmos, în jurul anului 100 d.Hr. Prima biserică ce a fost ridicată în numele său a fost construită deasupra mormântului Sf. Ioan, dar basilica cea mare a fost ridicată în timpul împăratului Iustinian, în secolul VI. Conform cercetărilor efectuate în camera de mormânt, între 1926 şi 1928, biserica a fost construită deasupra unei alte biserici mai vechi, din secolul IV. A fost în cele din urmă abandonată după cucerirea acestei zone de seldjukizi, în secolul XIII şi a fost arsă şi distrusă în timpul raidurilor mongole, din 1402.

Construcţia măsura 40 pe 110 m şi este aliniată pe axa est-vest cu intrarea pe latura vestică. Pe latura nordică, la stânga basilicii se află o micuţă capelă cu fresce datând din secolul XI. Imediat, pe partea stângă de la această încăpere, care a fost folosită de preoţi ca vestibul, se află un micuţ tezaur în care erau păstrate sfintele moaşte. Cristelniţa se află în continuare într-o bună stare de conservare şi a fost restaurată. Se ştie în prezent că acestă secţiune a existat chiar şi înaintea bisericii în sine. Investigaţiile arheologice au adus la iveală capiteluri de coloane care i-au aparţinut împăratului Justinian şi soţiei acestuia, Theodora.

CASTELUL SELÇUK

Acest castel este situat pe un deal la nord de biserică. Este o structură bizantină, care a fost reparată în timpul emiratului Aydînogullarî, care expune tehnici de construcţie din diferite perioade. Perimetrul castelului măsoară aproximativ 1,5 km. Aici se află 15 bastioane şi o moschee care datează din secolul XIV.

MUZEUL ARHEOLOGIC

Cu toate că este relativ mic, acesta este unul dintre cele mai bogate şi cele mai importante muzee din Turcia. El constă din şase camere de expoziţie şi dintr-o curte interioară.
SALONUL I: Conţine descoperiri de la casa de pe terasă. Exponatele din această încăpere includ un delfin şi un Cupidon, un cap al lui Eros, o figurină a lui Priapus, un cap al lui Socrate, un perete pictat, ca şi o statuie ce reprezintă un preot.

SALONUL II: Descoperiri provenite de la fântână. Principalele exponate din acestă cameră sunt statui de pe faţadele Fântânii lui Polio şi de la Fântâna lui Traian, statui ale zeului-râu Triton şi un număr de busturi.

SALONUL III: Conţine monede antice. Aici sunt ornamente de aur, monede şi medalioane purtând o reprezentare a unei mătci (regină a albinelor), unul dintre cele mai importante simboluri ale oraşului Efes.

CURTEA INTERIOARĂ (ATRIUMUL): Descoperiri de la Monumentul Funerar Belevi, fragmente provenite de la Artemision, un ceas solar şi nişte coloane foarte interesante cu capete de taur.
SALONUL IV: Descoperiri din camera funerară, sarcofage din secolul VI (din marmură, piatră etc.), vase pentru cenuşă şi vase folosite în ceremoniile funerare.
SALONUL V: Descoperiri de la templul zeiţei Artemis. Două statui unice ale zeiţei şi alte descoperiri provenite de la templu.
SALONUL VI: Camera împăraţilor. Descoperiri făcute la templele împăraţilor Hadrian şi Domitian.

KUŞADASI ghid turistic

Kuşadasi este cel mai important centru turistic din provincia Ionia, de pe coasta Mării Egee, şi este cel mai minunat district pentru vacanţe, după Antalya, de pe malurile mediteraneene ale Turciei.

Această zonă este localizată la prima oprire în voiajul turistic în jos, pe coastele vestice, şi este situată în vecinătatea insulei greceşti Samos, de unde zilnic vin mii de călători în mod special pentru a vizita ruinele Efesului.

Istoria Kuşadasi se întinde în urmă până la războiul troian, la sfârşitul celui de-al doilea mileniu înaintea erei creştine. Se pare că regele Agamemnon a pus bazele anticei aşezări Pygelya, ca bază militară, dar locul a devenit un centru de locuire din perioada elenistică. În secolul III î.Hr, oraşul s-a bucurat de o perioadă de mare strălucire, ca zonă a reşedinţelor de vară pentru cetăţenii prosperi din Efes.

Cea mai veche menţionare a Marathesion-ului, sau Kuşadasi cum este cunoscut în zilele noastre, poate fi regăsită în lucrările celebrului geograf şi călător din antichitate, Strabo. În evul Mediu, Kuşadasi, cunoscut pe atunci sub numele de “Scala Nova”, era un oraş de coastă de o mare importanţă, frecventat în mod particular de comercianţii veneţieni şi genovezi.

După capturarea acestei aşezări de către otomani, Kuşadasi a fost folosit ca importantă bază navală şi, în secolul XVI, pe insula care i-a dat oraşului numele a fost construit un castel şi un arsenal. Insula este în prezent legată de continent printr-o punte. În secolul XVII acest loc s-a dezvoltat rapid ca centru cu activitate comercială ceea ce a dus la construirea unui minunat caravanserai, cunoscut sub numele de Öküz Mehmet Paşa Karavanserai, care este situat astăzi în centrul Kuşadasi, iar în prima jumătate a secolului XIX, castelul a fost renovat, mărit şi întărit.

Urmând exploziei turistice care a avut loc relativ recent în Turcia, Kuşadasi, care până în anii 70’ a rămas un liniştit, foarte şarmant şi micuţ oraş de ţară, s-a dezvoltat în mod remarcabil ca centru turistic, cu plaje nemaipomenite, care se întind pe 50 km pe linia de coastă.

Din punct de vedere al centrului economic şi comercial, cu sute de hoteluri, moteluri, sate de vacanţă, pensiuni etc., Kuşadasi este acum în pericol să fie îngropat sub un şuvoi al modernităţii.

PRIENE ghid turistic

Priene, cunoscut acum sub numele de Güllübahçe, a fost un oraş din antichitate, din Ionia, în Vestul Anatoliei, situat la aproximativ 20 de kilometri de Söke. Săpăturile arheologice au fost începute în acest loc de către Carl Human, în 1895, şi continuate de Th. Wiegand, în 1898. Ruinele oraşului Priene reprezintă unul dintre cele mai edificatoare exemple de urbanism tip “grilaj”, asociat cu numele lui Hippodamos. Planul oraşului Priene îl avea la bază pe cel al Atenei şi, ca oraş antic plasat pe înălţimi, la baza unei mari stânci abrupte, planul tip “grilaj” (probabil străzi paralele intersectate perpendicular) este afişat în toată splendoarea. Templele şi celelalte construcţii au fost construite pe terase, în faţa stâncii abrupte (falezei). Toţi cei care vor vizita acest micuţ oraş vor fi impresionaţi de peisaj şi de atmosfera întregii regiuni înconjurătoare. Primăvara aici se poate simţi mai bine ca oriunde revenirea naturii la viaţă.

ISTORIA ORASULUI ANTIC PRIENE

Originea aşezării Priene şi fondarea oraşului sunt descrise de carieni, populaţia indigenă din acestă regiune, dar legendele sunt singurul ghid pentru acea perioadă. Cele mai vechi rămăşiţe ale aşezării au fost datate în secolul VI î.Hr, şi pe teritoriul Priene a fost localizată aşezarea Panionion. Conform unor izvoare istorice, ionienii au ajuns aici şi s-au aşezat în aceste locuri, pentru prima dată, în secolul XI î.Hr şi oraşul a fost fondat ori de Aegyptus din Atena, ori de Philotas din Teba. Oraşul a fost unul dintre cele mai influente din Confederaţia Ioniană şi lua parte la desfăşurarea sărbătorilor şi festivalurilor în onoarea lui Poseidon Heliconios. Bias, unul dintre cei mai eminenţi gânditori din timpurile vechi, a trăit aici. În timpul acestei perioade se ştie că aici a fost emisă o monedă din electrum (un aliaj care conţinea 60% aur şi 40% argint).

În secolul VII î.Hr, Priene a ajuns sub controlul Lidiei şi, în secolul VI î.Hr a fost cucerit de perşi, care şi-au exercitat hegemonia peste acest loc pentru peste 100 de ani. Priene a contribuit cu 12 nave la campania împotriva perşilor. O bătălie navală a avut loc în Lade, în 494 î.Hr, unde s-au confruntat 353 de trireme ioniene (vase cu sclavi folosiţi la galere cu trei rânduri de vâsle) împotriva a 600 de nave de linie persane şi Darius, care a fost înfuriat de atitudinea oraşului, s-a răzbunat prin distrugerea totală a acestuia.

Oraşul avea două porturi, dar ambele au fost înfundate şi au devenit inutilizabile din cauza aluviunilor aduse de Râul Meander. Noul oraş a fost construit pe prezentul loc, în 350 î.Hr. În acele timpuri oraşul era situat la o oarecare distanţă de mare şi îşi derula activităţile maritime prin micuţul port de la Naulochus. La fel cu oraşul contemporan Pergam, Priene poseda un foarte rafinat stil de viaţă urban şi de o magnifică privelişte.

Priene a ieşit în evidenţă datorită păcii şi prosperităţii şi niciodată nu a afişat mândria şi aroganţa Efesului. A rămas un oraş minunat, cu o populaţie de 4.000 de locuitori. Statuile de marmură şi din bronz care împodobeau străzile erau pictate în roşu şi în albastru. A fost anexat Atenei şi niciodată nu a jucat cu adevărat un rol independent în politică. În secolul IV î.Hr, Alexandru cel Mare a dedicat în acest loc un templu pentru zeiţa Atena. Oraşul a fost ocupat de populaţiile migratoare în anul 277 î.Hr şi, după ce şi-a petrecut o parte din timp în mâinile seleucizilor, oraşul a fost încorporat de regele Attalos în Regatul Pergamului.

În anul 129 î.Hr, Priene a devenit parte a provinciei romane Asia Minor. A fost devastat de Mithridates, regele Pontului, în 88 şi din nou, în 84 î.Hr, dar şi-a recâştigat vechea prosperitate sub împăratul Augustus, al cărui cult era oficiat în templul Atenei şi în Stoa-ul Sacru (Stoa însemnând un hol lung acoperit, care are în faţă coloane). După această perioadă, distanţa crescândă de mare a condus la declinul oraşului. Priene a fost locul în care s-a născut Bias, unul dintre cei şapte filozofi ai antichităţii.

Când Priene a fost asediat de perşi şi cetăţenii au început să fugă din oraş luând împreună cu ei toate bunurile de valoare pe care le aveau, Bias a rămas nemişcat. Fiind întrebat dacă el nu are nici un bun pe care ar dori să-l salveze de inamic, el a replicat: “Toată bogăţia mea stă în cap”. Alte replici faimoase ale acestuia sunt: “Catastrofa cea mare nu este aceea de a fi capabil să participi la dezastru”, “Începe încet, dar continuă cu vigoare” şi “Acţiunea îl face pe om”.

Priene a fost de asemenea locul de naştere al lui Archelaus, faimosul sculptor care, în secolul III î.Hr, a împodobit oraşul cu creaţiile sale artistice şi s-a dus să lucreze în Pergam în jurul anului 240 î.Hr. Priene apare încă odată pe eşichierul istoriei în era bizantină, ca scaun episcopal. A fost capturat de otomani în secolul XIV, după care şi-a continuat existenţa ca sat nesemnificativ.

TEATRUL din Priene

Teatrul, localizat pe cea de-a treia terasă, este una dintre cele mai impunătoare construcţii din Priene. În ziua de astăzi, secţiunea superioară din cavea (lat. = cavitate; sală de teatru, teatru, şir de bănci) se află într-o stare foarte ruinată, dar rândurile inferioare sunt într-o condiţie foarte bună. Cavea trebuie să fi avut trei rânduri, cu o capacitate totală de 5.000 de spectatori. Existenţa unei clepsidre cu apă indică faptul că teatrul era folosit de asemenea pentru întruniri politice. În ciuda pagubelor pe care le-a suferit, clădirea păstrează în continuare aparenţa generală de teatru grecesc, cu o cavea formând mai mult decât un semicerc.

După trecerea pe sub zidul cu două nivele de construcţii, unde erau depozitate accesoriile necesare actorilor şi, un alt nivel, unde era plasată orchestra, cu pavaje care sunt de o dată ulterioară. Acestea sunt separate de auditoriu printr-un zid relativ mic (lice). Proedria, din secolul II d.Hr, constă din cinci locuri de onoare care erau destinate celor mai distinşi cetăţeni.

În centru se află un altar al lui Dionisios şi, puţin mai sus, se află o altă proedrie, construită la o dată ulterioară. Acest stil de construcţie conferă o anume idee asupra alterărilor suferite de staluri şi de orchestră. Cel mai timpuriu teatru datează din secolul IV î.Hr, dar la această construcţie au continuat să fie făcute modificări până în secolul II d.Hr. În timpurile romane, actorii prestau pe o scenă specială (proscenă), dar până atunci actorii jucau la acelaşi nivel cu orchestra, intrând pe cinci uşi, două dintre acestea plasate pe laturi şi celelalte trei situate în faţa porticului susţinut de 12 coloane aranjate de-a lungul nivelului clădirilor. Aceste 12 coloane erau realizate cu capiteluri în stil doric şi susţineau o arhitravă cu metope şi triglife.

Cele trei intrări de-a lungul faţadei aveau uşi care se puteau închide sau deschide. Între coloanele celeilalte faţade se afla decorul, care era format din minunate lambriuri şi scene pictate (din secolul II î.Hr). Găurile de deasupra coloanelor erau pentru a asigura plăcile care formau podeaua scenei. Sub supravegherea zeiţei teatrului Theoria, se jucau tragedii de Sofocle şi Eschil şi comedii de Aristofan, piese distractive şi festivaluri.

STADIONUL din Priene

Acest stadion datează din secolul II î.Hr. Pe latura vestică se poate vedea o pistă, pe care atleţii alergau, în timp ce spectatorii urmăreau acest eveniment de pe rândurile cu bănci de pe latura nordică. Pe o terasă situată puţin mai sus se află un stoa unde atleţii se antrenau când vremea era nefavorabilă. Publicul obişnuit putea de asemenea să folosească acest loc pentru promenadă.

GIMNAZIUL INFERIOR

Localizat în capătul estic al stadionului, în gimnaziul inferior se intră printr-o propilee. Curtea centrală este în formă de palestră, cu porticuri dorice pe trei laturi. În mijlocul laturii nordice se afla un efebeum, care servea ca sală de lectură pentru studenţi şi unde putem vedea încă zgâriate pe pereţi numele studenţilor care odinioară au citit în acest loc. Celelalte camere erau folosite pentru educaţie fizică. Aici se află de asemenea şi un loc pentru spălat cu bazine în care apa curgea în jeturi din găuri care erau făcute în nişte guri de leu. Mai departe, pe partea dreaptă, în spatele uşii, se află un altar dedicat zeiţei Kybele (Cibele). Acesta era vizitat de o mare mulţime de săraci, care erau de asemenea responsabili cu întreţinerea altarului.

STOA-UL SACRU

Acesta a fost prezentat (dat în folosinţă) în secolul II î.Hr de Ariarathes, regele Cappadociei. Avea 116 metri lungime şi o lăţime de 12,5 metri. Era aşezat pe o fundaţie. Acoperişul era susţinut de 49 de coloane dorice, cu 24 de coloane ionice în mijloc. Aici se află un rând de 15 magazine situate de-a lungul întregii extremităţi nordice a sălii (stoa), exceptând secţiunea ocupată de Bouleuterion. Magazinele care se deschideau erau destinate pentru a fi folosite de oficialităţile de rang înalt. Băncile circulare dintr-unul dintre acestea, indică faptul că aici era practicat cultul Romei şi al lui Augustus. Din această cauză, acest stoa a început să fie cunoscut sub numele de “Stoa-ul cel Sacru”. O inscripţie care mai poate fi văzută pe unul dintre pereţi menţionează faptul că în secolul IX d.Hr a fost acceptat calendarul Justinian.
Pe latura estică a stoa-ului se află două clădiri importante, Bouleuterionul şi Pritaniumul.

AGORA Priene

Este imposibil de imaginat un oraş din antichitate fără să deţină o agora, şi în Priene, din orice direcţie veţi veni, veţi ajunge la agora pe care o veţi găsi inevitabil. Cel mai bine este să începeţi turul clădirilor dinspre vest.

Odată intraţi în agora, veţi trece printr-o micuţă piaţă, pe partea dreaptă, unde se vindea carne şi produse vegetale. Agora în sine, care era dedicată afacerilor civice, forma un dreptunghi care măsura 75 pe 35 m cu gimnaziul în partea inferioară. Exceptând latura care dă în strada principală, agora era înconjurată de coloane. În centru se afla o statuie dedicată lui Hermes şi astăzi pot fi văzute încă un număr de piedestale rotunde sau pătrate pe care erau aşezate statui de marmură sau de bronz. Treptele din sud coboară spre străzile inferioare. Pe partea estică se află rămăşiţele temenosului (sanctuar îngrădit) lui Zeus Olimpianul.

TEMPLUL ATENEI

O parte dintre coloanele ionice au fost reînălţate, astfel încât acum este posibil de văzut templul de la distanţă. A fost construit între secolele IV şi II î.Hr. Planul a fost proiectat de faimosul arhitect Pytheos, care este de asemenea responsabil pentru Mausoleul din Halicarnas, una dintre cele şapte minuni ale lumii.

Templul conţinea o statuie a zeiţei Atena cu o înălţime de 7 metri, din care s-au descoperit fragmente de marmură. Se pare că aceasta era o copie a statuii zeiţei Atena din Parthenonul (din Atena). Templul a fost prezentat locuitorilor oraşului de către prinţul cappadocian Orophernes. Este un templu peripteral cu 11 coloane pe fiecare dintre laturile lungi şi câte şase coloane pe laturile scurte. Aici se mai afla şi un opisthodomos cu două coloane. La construcţie a fost folosită marmura locală. În faţa laturii estice a fost găsită fundaţia unui altar. Acesta era împodobit cu basoreliefuri foarte rafinate ale zeilor şi titanilor care sunt acum expuse în Muzeul Arheologic din Istanbul.

Altarul şi curtea înconjurătoare datează din secolul II î.Hr. Ceva mai departe se află o propilee, sau o poartă de intrare monumentală, cu patru coloane în faţă şi în spate, datând din secolul I î.Hr. Cele 19 piedestale de pe latura sudică a terasei trebuie să fi susţinut statuile zeilor. Lângă aceasta se află un stoa cu 32 de coloane.

TEMPLUL DEMETREI SI COREI

Unul dintre motivele pentru care trebuie vizitat acest templu este acela că oferă o privelişte magnifică peste întreaga regiune înconjurătoare. Fiind cel mai vechi templu din oraş, este localizat pe o terasă şi în el se intră dinspre est printr-un portic cu două coloane. Pe partea dreaptă, după coloane, se află o cameră unde preotesele dormeau şi de-a lungul unui perete se află o bancă înaltă de piatră unde erau expuse ofrandele votive.

În exteriorul templului, spre sud, pot fi văzute cavităţile în care se scurgea sângele provenit de la animalele sacrificate. Vă puteţi reîntoarce la teatru urmând acelaşi traseu pe care l-aţi urmat ca să ajungeţi aici. Ceva mai departe, spre vest, veţi putea vedea câteva vile minunate.

TEMPLUL ZEILOR EGIPTENI

Acesta a fost construit în perioada elenistică şi a fost dedicat zeităţilor egiptene Isis, Serapis şi Anubis. Platforma altarului demonstrează o foarte rafinată lucrare a pietrei. Pentru a vă întoarce pe drumul principal este recomandat să mergeţi în direcţia teatrului.

CASA LUI ALEXANDRU CEL MARE

Această casă se află puţin mai departe de capătul drumului de pe partea dreaptă. Are o largă curte interioară înconjurată de camere de cult în care erau admişi numai cei puri, îmbrăcaţi în alb. Se spune că Alexandru cel Mare a stat în această casă în anul 334 î.Hr pe drumul său spre asedierea Miletului. A fost mai târziu transformată într-un templu dedicat lui Alexandru, o statuie de marmură a acestuia fiind descoperită aici.

Oraşul Priene a fost planificat după un sistem “grilaj” de arhitectul milesian Hippodamos. Conform acestui plan, străzile principale se derulează paralel cu străzile de pe extremităţi, intersectându-le în unghi drept. Străzile erau pavate. Casele aveau curţi interioare şi sisteme de drenaj. Apa era distribuită după necesităţi şi era plătită, ca şi în zilele noastre, conform cantităţii de apă consumată. Aceste case erau acoperite cu acoperişuri de mortar acoperite de stucaturi care imitau marmura.

BOULEUTERIONUL

Acesta este unul dintre exemplele cele mai bine păstrate de bouleuterioane din antichitate. Construit pe un plan simplu pătrat era înconjurat de stâlpi şi scaunele puteau primi 640 de cetăţeni. În centru se afla un altar care era decorat cu capete de tauri şi frunze de laur. Clădirea datează din secolul II î.Hr. Vorbitorii se adresau mulţimii adunate de pe un podium tăiat (sculptat) în peretele sudic, între cele două intrări.

PRITANEUMUL

Imediat lângă bouleuterion se află Pritaneumul, unde lucrau responsabilii pentru administrarea oraşului şi erau închiriate camere de locuit. Era folosit de asemenea pentru acomodarea altor cetăţeni şi pentru ambasadorii din ţările străine. În acest loc flacăra sacră a oraşului ardea în permanenţă. Prin tradiţie, tinerele cupluri proaspăt căsătorite luau de aici focul pentru noile lor case, fiind foarte atenţi ca flacăra să nu se stingă pe drum.

MILETUL ghid istoric

Aparenta schimbare permanentă a pământului
se datorează combinării lumilor diferite.
Leucippus din Milet

Situat la gurile râului Meander, în sudul provinciei Ionia din vestul Anatoliei, anticul oraş Milet (Miletus) a fost cel mai vechi şi cel mai puternic dintre cele 12 oraşe ioniene din Asia Minor. A fondat de asemenea peste zece colonii pe malurile Mării Marmara şi Mării Negre, în timp ce activităţile sale comerciale se extindeau până departe, în Egipt. Şcolile sale au adus o contribuţie foarte mare la dezvoltarea intelectuală şi ştiinţifică în lumea mediterană şi nu se poate vorbi despre Milet fără a aduce aminte de marea contribuţie pe care şi-a adus-o în geometrie şi ştiinţă Thales, unul dintre cei mai mari erudiţi produşi de acest oraş.

Miletul este de asemenea primul oraş care a aplicat principiile urbanisticii moderne. Planul în formă de grilaj introdus de Hippodamos a fost mai târziu forma de bază pentru proiectele urbanistice ale tuturor oraşelor romane. În urma molimelor provocate de aluviunile aduse la mal de râul Meander, oraşul a fost plasat la o distanţă de câţiva kilometri de mare. Faptul că în antichitate Miletul avea în posesie patru porturi distincte indică foarte clar faptul că Meandrul a jucat un rol foarte important în istoria oraşului.
Alfabetul folosit în Milet ca scriere normală s-a dezvoltat ulterior în scrierea grecească antică. Următoarele expresii sunt câteva dintre punctele de vedere filozofice emise de filozofii milesieni:

⦁ Omul sănătos şi bine educat este un om fericit.
⦁ Frumuseţea este conferită nu de un trup frumos ci de acţiunile frumoase.
⦁ Aşteaptă acelaşi respect din partea copiilor tăi tot cât le-ai arătat şi tu părinţilor tăi.
Thales din Milet
⦁ Omul priceput (îndemânatic) îi este superior omului puternic.
⦁ Să nu concluzionezi înainte de a asculta ambele părţi.
⦁ O mică scânteie este îndeajuns pentru a arde o întreagă pădure.
⦁ Întinde-i o mână celui ce a căzut.

Phocylides din Milet

ISTORIA MILETULUI

Originile şi începuturile istoriei Miletului sunt în continuare un subiect de controversă. Numele “Milawanda” care apare în textele hittite poate foarte bine să se refere la Milet. Săpăturile arheologice efectuate în întreaga regiune au ajuns la concluzia că aşezarea de aici are o istorie care se întinde până departe, în Epoca Bronzului. Primele săpături au fost conduse de arheologul german Theodor Wiegand, dar acestea au fost de câteva ori întrerupte de războaie sau de diferite alte evenimente. Săpăturile au fost preluate de Gerhard Kleiner şi apoi continuate de Werner Müller-Wiener.

Istoria Miletului poate fi întinsă până departe înapoi în timp, în mileniul II î.Hr. Locuitorii Cretei au sosit aici în jurul anului 1500 î.Hr, pentru a fi urmaţi de micenienii din Grecia continentală, care au fortificat oraşul. Conform autorilor greci din antichitate, primii locuitori ai acestor locuri au fost carienii şi lelegienii. După capturarea oraşului de către ionienii conduşi de Neileus, în jurul anului 1000 î.Hr, cuceritorii i-au omorât pe bărbaţi şi s-au căsătorit cu văduvele acestora, formând în acest fel noua populaţie a oraşului. Legenda spune că femeile din Milet şi-au exprimat resentimentele şi şi-au pedepsit noii soţi refuzând să stea la aceeaşi masă cu ei.

Pentru o perioadă de timp, oraşul a fost condus de regi care erau descendenţi ai lui Neileus, dar după 800 î.Hr, administrarea oraşului a trecut în mâinile aristocraţiei. După anul 687 î.Hr, oraşul a fost condus de dictatori cunoscuţi sub numele de “tirani” şi tot în această perioadă oraşul a început să-şi întemeieze coloniile de peste mări.

În prima jumătate a secolului VI, Miletul, mulţumită acestor colonii, poseda un extins imperiu maritim. Distinşii oameni de ştiinţă produşi de oraş în acei ani îi includ, în mod natural, pe filozofii ca de exemplu Thales, Anaximenes, Anaximander şi Hecateu (Hecataeus). Thales, cel dintâi om de ştiinţă care a reuşit să prevadă o eclipsă de soare, a pus bazele unor noi teorii în geometrie şi astronomie. Anaximander a sculptat în piatră că legile universului sunt independente de zei şi Hecateu a excelat în geografie.

Miletul a avut o înţelegere specială cu Croesus, dar după colapsul Lidiei, în 546-547 î.Hr, oraşul a ajuns sub hegemonia persană. După victoria obţinută de greci împotriva perşilor, în bătălia navală de la Mycale, din 479 î.Hr, Miletul a fost reconstruit după planul urbanistic de tip “grilaj” cu ajutorul faimosului arhitect şi urbanist milesian, Hippodamos. După anul 402, oraşul a ajuns în întregime sub conducerea persană şi, în secolul IV, a fost condus de satrapii Carieni care erau supuşi persanilor.

În anul 334 î.Hr, Miletul a fost capturat de Alexandru cel Mare. După moartea acestuia, Miletul a fost condus de Antigonus, din 313 î.Hr şi de Seleucides, din 301 î.Hr. Oraşul şi-a recâştigat independenţa în 188 î.Hr. În 133 î.Hr, când Regatul Pergamului a fost încorporat în Imperiul Roman, Miletul a devenit parte a provinciei Asia Minor. Oraşul şi-a redus din dimensiuni sub conducerea bizantină, reducându-se la suprafaţa ocupată de castelul cunoscut cu numele de Palatia, din apropierea teatrului. În 1328 a ajuns sub conducerea seldjukizilor, după care a continuat să existe ca un sat micuţ din Balat.

Primul monument care ne întâmpină după ce intrăm în Milet, dinspre sud, este templul Atenei. Construit în prima jumătate a secolului V î.Hr, acesta are şase coloane ionice pe fiecare latură scurtă şi câte zece coloane pe laturile lungi. Imediat, la nord de templu, se află agora din perioada elenistică, iar la est de agora se află stadionul roman, construit în 150 d.Hr. Ceva mai departe, spre nord, se află teatrul, a cărei construcţie originală datează din secolul IV î.Hr. Cu toate că la acesta s-au făcut diferite modificări, în trei rânduri, este unul dintre teatrele cele mai bine păstrate din Anatolia. Rămăşiţele clădirii, cu intrările sale şi coridoarele boltite, expun toate stilurile distinse din perioada romană. La est de stadion se află Băile Faustinei şi, alături de băi, se află zidurile de apărare ale oraşului, care datează din timpul domniei împăratului Justinian. Tot aici se află şi Serapeumul sau templul lui Serapis, din secolul III d.Hr. De aici vom ajunge în agora de sud, construită în perioada elenistică, cu magazine pe aripile dinspre sud şi est. Poarta monumentală, din colţul nord-estic al agorei conduce spre centrul oraşului. Nimfaeumul bogat decorat, care stătea în vecinătatea acestei porţi, este acum păstrat de Muzeul Pergamului din Berlin. La vest de nimfaeum se află un bouleuterion, datând din secolul II î.Hr, cu o capacitate de 1.500 de locuri.

TEATRUL din Milet

Chiar dacă sunteţi sau nu pasionaţi sau interesaţi de arheologie, o vizită la această clădire impunătoare, care a rămas într-o extraordinară stare de conservare, este o experienţă de neuitat. Cu o capacitate de 15.000 de locuri pentru spectatori, a fost construit în secolul IV î.Hr şi a fost lărgit în perioada elenistică, dar, aşa cum este văzut astăzi, este în mod definitoriu un monument roman. Zidul şi turnul din vârful secţiunii superioare ale cavea sunt la origine bizantine.

Aşezat pe una dintre văile unui micuţ deal, acest teatru magnific, măsurând 140 de metri în diametru, supraveghea toate cele patru porturi ale Miletului. Faţada teatrului se ridica la o înălţime de 30 m peste nivelul solului.

Construcţia de pe platformă (scenă), cu o lungime de 34 m, era susţinută de trei rânduri de coloane şi era împodobită cu statui. Postscenium-ul, sau partea din spate a platformei, este într-o condiţie foarte bună.

Cavea, care se află într-o excelentă stare de conservare, este împărţită în trei secţiuni, fiecare cu câte 18 rânduri de scaune (bănci) intersectate de scări pe care spectatorii puteau să coboare sau să urce. Cinci scări în secţiunea inferioară, zece în secţiunea din mijloc şi 20 în secţiunea superioară permitea spectatorilor accesul spre scaunele lor. În centru, lângă orchestră, se află “loja imperială”, marcată astăzi prin două coloane. O inscripţie de pe una dintre băncile din stânga secţiunii superioare se referă la o dispută care a avut loc între lucrătorii şi constructorii teatrului, care a fost în cele din urmă rezolvată prin rezultatul sfatului dat de oracolul din Apollo, de la Didyma. Această inscripţie, reprezintă în acelaşi timp, consemnarea primei greve din istorie. Rămăşiţele elenistice pot fi încă găsite sub construcţia platformei.

În vârful teatrului, pe latura nordică, se află un micuţ castel bizantin, datând din secolul VIII d.Hr, la construcţia căruia a fost folosit material provenit de la teatru. Acesta dovedeşte un excelent punct de observaţie, de unde putea fi supravegheată întreaga peninsulă. Unul dintre porturi era cunoscut sub numele de “Portul Leului” din cauza statuilor de lei care flanchează intrarea în port. Pe un alt versant al dealului se află mormântul unui erou şi câteva case.

MONUMENTUL PORTULUI

Acest monument a fost ridicat pentru a comemora victoria navală de la Actium, din anul 31 î.Hr. Monumentul este împodobit cu basoreliefuri ale lui Triton, o figură jumătate peşte, jumătate om. La nord veţi vedea ruinele băilor, iar rămăşiţele sinagogii pot fi văzute între două mici dealuri.

BĂILE ROMANE

Aceste băi datează din secolul I î.Hr. Clădirea conţine o palaestra (un spaţiu deschis destinat exerciţiilor atletice şi antrenamentelor fizice) şi cinci camere largi dispuse în jurul unei curţi interioare spaţioase. Aici se află de asemenea un număr de alte încăperi. Puţin mai la sud de aici se află o biserică bizantină care era alăturată de o construcţie care se acceptă în general că a fost palatul episcopal. Tot aici se mai află o structură în care s-au păstrat mozaicuri şi câteva fragmente de marmură. Ceva mai încolo de aici veţi ajunge în fostul centru religios al oraşului.

DELFINIONUL din Milet

Acest templu, dedicat lui Apollo Delfinius, este unul dintre cele mai importante temple din oraş. Sanctuarul este înconjurat de un zid. În centru se află o clădire rotundă care se pare că era un heroon (un monument dedicat unui erou) datând din perioada elenistică cu un altar din perioada arhaică în exedra.

Săpăturile efectuate în straturile inferioare ale solului prezintă o reprezentare cronologică pornind de la dominaţia persană care a început în 494 î.Hr. La dreapta, în spatele zidurilor înalte ale bisericii bizantine, care a fost parţial restaurată, pot fi văzute rămăşiţele unei micuţe băi otomane din secolul XV.

Un stoa doric, din perioada Imperiului Roman, se întinde pe aproximativ 160 de metri la capătul proximităţii templului. O minunată stradă mărginită de coloane se derulează până departe, la agora, şi de aici până la Templul lui Apollo din Didyma.

DRUMUL SACRU

Această stradă avea o lungime de 100 de metri şi o lăţime de 28 de metri (fără a include însă bordurile). Pietrele din pavaj au fost probabil reparate în timpul domniei împăratului Traian. Pe partea stângă de aici se află un portic ionic şi în spatele intrării acestuia se află intrarea spre două clădiri care sunt dificile accesului. Prima dintre acestea sunt Băile Capito, care datează din secolul I, iar cea de-a doua, care se află spre nord, este un gimnaziu cu cinci secţiuni, una dintre aceste secţiuni fiind dedicate studiului (datat secolul II î.Hr).

AGORA NORDICĂ din Milet

Această piaţă publică este situată pe drumul ce duce de la agora de sud spre Portul Leului care, în timpurile vechi, era înconjurat de şiruri de coloane (colonade). Piaţa a suferit reparaţii şi renovări în perioadele elenistică şi romană. În perioada clasică, aici se afla o piaţa deschisă, înconjurată de magazine şi templul lui Dionisios era situat chiar în spatele acestei pieţe. Aceasta a fost mai târziu lărgită. Dacă vă veţi continua drumul mai departe, spre latura sudică, veţi ajunge faţă-n faţă cu rămăşiţele unei fântâni monumentale.

NYMFAEUM-UL

Ridicat în secolul III d.Hr, rezultă din fragmentele arhitecturale descoperite în pământ că acesta avea trei niveluri care afişau o decorare arhitectonică foarte bogată. Puţin mai spre est, într-un punct mai greu accesibil, se află o biserică care avea o suprafaţă relativ largă, cu trei coridoare (naosuri) care se termină într-o apsă extinsă.
Spre sud, se află o poartă monumentală, care conduce spre agora sudică. Întreaga zonă, care măsoară 196 de metri pe 164 de metri este în prezent acoperită de vegetaţie.

BOULEUTERIONUL

În acestă clădire era locul de întrunire al senatului. În faţa auditoriului, care avea o capacitate de 1.500 de persoane, se află o curte interioară înconjurată pe trei laturi de porticuri, având în centru un mormânt sau un altar. Conform inscripţiilor descoperite printre ruinele bouleuterionului, monumentul a fost construit de Timarches şi de Heracleidas, în anii 175 şi 164 î.Hr şi a fost dedicat regelui seleucid Antiochus IV Epiphane.

Una dintre cele două clădiri care se fală în partea dreaptă a bouleuterionului trebuie să fi aparţinut cultului lui Aesclepius (Esculap), unul dintre cele mai importante dintre culturile imperiale. În exterior se află templul lui Serapis.

TEMPLUL LUI SERAPIS

În prezent din acest templu mai este vizibil numai un pavaj foarte rafinat, restul templului fiind acoperit sub o vegetaţie densă. A fost construit conform planurilor folosite pentru basilici, în secolul III. În faţa acestuia se află un portic în tetrastil (portic cu patru coloane). La nord de acesta se află un heroon cu un portic.

BĂILE FAUSTINEI

Construcţia acestor băi (efectuată între anii 161 şi 180 d.Hr), una dintre cele mai remarcabile clădiri din Milet, a fost posibilă datorită banilor donaţi de Faustina, soţia împăratului roman, Marcus Aurelius. O parte din acestă clădire colosală din cărămidă acoperită cu piatră tăiată se află încă în picioare. Una dintre cele mai remarcabile caracteristici este palaestra, ale cărei impozante rămăşiţe sunt situate imediat, lipite de băile proprii. În spatele bazinului dintr-una dintre camerele răcite (frigidaria) se află statuia lui Meandros, zeul-râu.

Pe partea estică se află camera încălzită (caldarium) ale cărei ziduri ating o înălţime de 15 m. Aici se află un alt frigidarium, pe latura sudică, împreună cu un vestiar sau apodyterium. Un stoa se extinde de-a lungul celeilalte laturi a străzii.

STADIONUL din Milet

La baza dealului poate fi găsit stadionul, una dintre cele mai vechi construcţii ale Miletului şi rămăşiţele templului zeiţei Atena, un monument ionic aparţinând secolului V î.Hr şi templul lui Eumenes II, rege al Pergamului, datând din secolul III î.Hr.

Stadionul, cu o lungime de 230 de metri şi o lăţime de 74 de metri, a fost construit pe nivelul de bază al fundaţiilor unei clădiri mai vechi, pe arcurile căreia au fost aşezate rândurile de scaune (bănci), Lângă templul Atenei şi lângă stadion au fost descoperite rămăşiţe arheologice ale unei aşezări din Epoca Bronzului Mijlociu (cca. 1600 î.Hr).

POARTA SACRĂ

Această poartă, cunoscută de locuitorii din zonă sub numele de Poarta de Fier, făcea parte din zidurile de apărare ale oraşului, datând din secolul V î.Hr şi restaurate de către împăratul Traian (98-117 d.Hr).

Conform cu una dintre inscripţiile descoperite în acest loc şi care datează din anul 100 î.Hr, poarta permitea accesul spre Drumul Sacru, care se derula de la Delfinion şi Portul Leului până la templul lui Apollo de la Didyma.

MOSCHEEA ILAS BEY

Această moschee este situată la 200 de metri de agora. La faţadă a fost folosit în timpul construcţiilor o mare cantitate de material provenită din spolia. Aceasta a fost construită de emirul Menteşe Ilyas Bey, în anul 1404 (după nume – Ilias sau Iliaş, este mai mult ca sigur că originea acestui emir era valahă). Uşile se află la capătul canopeei care este susţinută de doi pilaştri. Sala de rugăciune are un acoperiş în formă de boltă (dom) şi aici se află un singur minaret de cărămidă. Minberul (altarul de vineri) şi mihrabul (nişa de rugăciune) pot fi văzute ambele foarte bine. Minberul este decorat cu motive în formă de arabescuri şi pereţii şi podeaua sunt făţuite cu marmură. Cu toate că este mică, clădirea afişează o îndemânare artistică foarte rafinată.

Moscheea a făcut odinioară parte dintr-un complex ce cuprindea o medresă şi un caravanserai, dar aceste construcţii nu mai există în ziua de azi. Moscheea se află la o distanţă de 1 km de Poarta Sacră. Curtea interioară a moscheii şi zona înconjurătoare sunt acum acoperite de un cimitir.

DIDYMA ghid turistic

Didyma este localizată în apropiere de satul Yenihisar (Yoran), lângă oraşul Söke din provincia Aydîn din regiunea egeeană. Aici se află rămăşiţele unui important sanctuar în care se afla unul dintre oracolele lui Apollo. Era legat de Milet pe mare, şi de aici se ajungea de pe vase pe pământ la Panormus, iar de aici se mergea pe Drumul Sacru până la Didyma.

Până la distrugerea acestui templu de către perşi, în anul 494 î.Hr, acesta era administrat de familia Branchidae, descendenţii lui Bronchos, un tânăr care era adorator al lui Apollo. Pe ultimii doi kilometri ai Drumului Sacru se aflau aşezate pe o parte şi pe alta a acestuia statui ale membrilor (de origine masculină şi feminină) ai familiei Branchidae. După capturarea acestuia de către Milet, în anul 334 î.Hr, Alexandru cel Mare a plasat administrarea oracolului oraşului în mâinile Miletului.

În anul 331 î.Hr, oracolul l-a proclamat pe Alexandru cel Mare ca “fiu al lui Zeus”. În anul 300 î.Hr, milesienii au pornit construirea celui mai mare templu din lumea grecească. Cu toate că lucrările au continuat până la mijlocul secolului II d.Hr, templul nu a fost finalizat niciodată. Mai târziu, aici a fost construite o biserică şi alte clădiri, în timp ce bizantinii au construit tot aici o cazarmă în care erau încartiruite trupele. Clădirile au fost distruse de foc şi, în secolul XV, alte distrugeri au fost pricinuite de un cutremur de pământ.. Templul lui Apollo (Didymaionul) a fost cel mai mare şi cel mai bogat templu din Anatolia şi a fost restaurat pentru relicvele sale, tezaurul său, pârâurile sale sacre şi pădurile sale de lauri. Investigaţiile arheologice la templul lui Apollo au fost efectuate pentru prima dată în 1834 de către călătorul francez Charles Texier şi de către arheologul englez Charles T. Newton, care a condus săpăturile de la Halicarnas.

Primele săpături arheologice sistematice au fost începute în 1904 de Theodor Wiegad sub auspiciile Muzeului din Berlin şi au fost continuate până în anul 1913. Începând cu anul 1962, săpăturile arheologice au fost continuate de Klaus Tuchled care reprezenta Institutul German de Arheologie.

Primul templu al lui Apollo a fost construit în perioada arhaică şi templul elenistic, care i-a succedat acestuia, a fost construit pe fundaţiile templului de dinainte, de la care au fost folosite elemente arhitecturale pentru construcţie. Templul care poate fi văzut în zilele noastre este o structură ionică, măsurând 60 pe 118 metri, cu un aranjament dipteral, cu două rânduri de coloane, dintre care 21 pe fiecare latură lungă şi câte 10 pe laturile scurte. Coloanele au diferite stiluri cu piedestale împodobite cu basoreliefuri. Aceste coloane susţineau o arhitravă surmontată de frize decorate cu acante aduc aminte de capetele Gorgonei (Meduza).

Înaltul pronaos din vârful monumentului domină treptele care conduc într-un naos cu două coloane, aceleaşi scări permiţând accesul la incinta sacră, sau cella, în formă de curte deschisă, înconjurată de pereţi înalţi cu coloane şi conţinând un templu ionic micuţ care găzduia statuia zeului. Didyma nu a fost niciodată un oraş mare şi faima lui era strâns legată de existenţa unui izvor sacru, care ţâşnea de sub templul care era construit deasupra acestuia. Vechii greci au susţinut în permanenţă acest vechi sanctuar şi îl reorganizau în permanenţă.

Didyma era conectată de Milet prin Drumul Sacru, a cărui ultimă parte era mărginită de sarcofage şi statui de lei şi sfincşi. Familia Branchidae era responsabilă pentru întreţinerea Drumului Sacru.

Rămăşiţele vechiului templu, care ara situat între construcţiile realizate mai târziu, a fost datat între secolele VIII şi VII î.Hr. Acesta consta dintr-un zid sacru măsurând aproximativ 24 pe 10 metri, un sanctuar în aer liber, un portic cu o lungime de 16 m, un altar sacru şi unul votiv.

DEPOZITELE DE ALIMENTARE A TEMPLULUI

După traversarea întregii lungimi a Drumului Sacru, toate proviziile destinate templului erau adunate în faţa acestei clădiri şi erau autopurificate cu apa provenită din fântâna sacră. După această etapă obligatorie, era instituită plata obligatorie a unei taxe proporţionale cu valoarea bunurilor. Pentru afacerile particulare fiecare comerciant trebuia să plătească de 12 ori taxa obişnuită. Atunci era necesar să fie sacrificat un animal, de preferinţă o capră, cu scopul de a afla dacă zeul dorea sau nu să primească aprovizionarea cerută.

Înaintea sacrificiului, peste animale era turnată apă rece. Dacă animalul nu arăta nici o reacţie, întregul proces trebuia să fie repetat. După această etapă proviziile trebuiau să intre în naos şi trebuia ca acestora (comercianţilor care le vindeau) să li se pună nişte întrebări din partea preoţilor. Dacă era un număr mai mare de aprovizionatori, următorii după aceştia trebuiau să fie aleşi. Preoţii intrau apoi în templul interior şi transmiteau întrebările preotesei zeului Apollo, care trebuia să se pregătească pentru acest eveniment timp de câteva zile şi să se purifice cu apă de la fântâna sfântă. Preotesele din curtea interioară trebuiau să bea apa din izvorul sacru, să mestece maceratele obţinute şi să inhaleze gazele emanate din fântână.

După această etapă, preotesele urmau să pronunţe cuvintele şi sunetele cheie, care urmau să fie interpretate de preoţi, oracolul fiind transcris într-o limbă de neînţeles, în chresmographeion, sau biroul oracolului, clădire localizată imediat şi lipită de pronaos. Toate cuvintele erau pronunţate de preotese şi erau comunicate frecvent de preoţi sau preotese. Legenda spune că pe acest drum Alexandru cel Mare a aflat că va repurta o victorie împotriva perşilor.

Pronaosul, sau curtea de dinainte, la care se putea ajunge pe o scară cu 13 trepte, conţinea 12 coloane. Decoraţiile tavanului erau magnifice şi coloanele aveau o înălţime cu adevărat excepţională. În acest loc, cei care se ocupau cu aprovizionarea îl aşteptau pe oracolul lui Apollo.

Divinizarea oraculară (a oracolului) era arta de a prezice viitorul cu ajutorul puterii zeului mediată de observarea evenimentelor naturale şi a altor obiecte. Divinizarea, într-o formă sau alta, era cunoscută în toate ţările şi în toate timpurile şi s-a răspândit în întreaga lume occidentală în forma astrologiei contemporane. Este cunoscută că în mod popular, această prezicere este cunoscută sub denumirea “povestea fortunei”.

Divinizarea oraculară se baza pe concluzia deducerii observărilor pe baza observaţiilor şi interpretărilor. În cazul divinizării bazate pe observaţii, se apela la analizarea fenomenelor vechi şi acestea erau interpretate prin intuiţie. Prorocii, care examinau intestinele animalelor sacrificate, îşi impregnau amprentele picioarelor în cenuşa animalelor arse şi erau obligaţi să ia măsuri speciale pentru a se asigura de adevărul pronunţărilor oraculare.

Semnele erau interpretate de observaţiile prorocilor greci şi romani, incluzând iluminarea, tunetele, zborul şi emigrarea păsărilor şi carnea sacră de pasăre (intestine de pasăre), ca şi fenomenele accidentale, cum ar fi înşirarea de sare, strănuturile şi tusea.

Termenul de “oracol”, care derivă din cuvântul latin “orare”, ceea ce înseamnă a vorbi, era folosit atât pentru relaţiile între profeţi şi zeu, cât şi în locul în care erau oficiate serviciile divine. Unul dintre cele mai vechi oracole era acela al lui Apollo din Delfi, de pe înălţimile Muntelui Parnassus, de deasupra golfului Corint. Primul oracol i-a aparţinut zeiţei pământului, Gaia.