Ghid turistic Florenţa Michelin – un ghid complet pentru vizitarea Florenţei în limba română. Este Ghidul Michelin pentru Florenţa în limba română. Un ghid turistic pentru Florenţa pas cu pas şi cu toate inofrmaţiile necesare. Acest ghid turistic al Florenţei este disponibil online doar pe acest website. Vă rugăm să nu copiaţi, să nu utilizaţi informaţiile decât în scop personal. Cu alte cuvinte să utilizaţi acest „Ghid turistic Florenţa” doar online, de pe acest site, citindu-l sau distribuindu-l. Acest ghid turistic al Florenţei este unic în mediul online, este singurul ghid turistic complet al Florenţei în limba română inspirat, tradus şi adaptat din Ghidul Michelin Florenţa. Un ghid turistic pe care îl puteţi consulta online doar pe Blogul Doamnelor.

Ghid complet turistic pentru Firenze – ghidul pentru Florenţa inspirat de ghidul Michelin pentru Firenze.

Ghid turistic Florenţa by Michelin

Ghid turistic Florenţa – Populaţie: 402.211. Florenţa nu este numai un prestigios oraş al artelor, cunoscut în general ca fiind unul dintre cele mai rafinate din Italia, ci este în principal o sursă de genii. Este locul în care s-a născut Dante şi este leagănul limbii italiene şi este în continuare un centru cultural, unde prima flacără a Umanismului şi Renaşterii a prins viaţă în prima jumătate a secolului XV. Aceste două mişcări au fost strâns legate şi răspândirea lor a fost un factor vital în dezvoltarea artelor şi filozofiei în întreaga lume occidentală. Oraşul ocupă un loc admirabil care i-a inspirat pe nenumăraţi artişti şi scriitori, pe malurile râului Arno, în faţa unor minunate dealuri luminate de o eternă lumină de ambră.

Istoria Florenţei

Austera sa frumuseţe şi străzile sale înguste care sunt supuse unui trafic intens, dar a căror întindere ajunge chiar şi în centrul istoric, vă va oferi o bogată gamă de muzee, biserici, conace în care se află nenumărate capodopere şi minunate magazine, în care eleganţa este accentuată de rafinament. Unica armonie a faimoasei zone înconjurătoare este în cea mai mare parte datorată nobilului şi subtilului peisaj care se află peste tot, în parte darul naturii, parte realizat de mâna omului. Anatole France a spus că Dumnezeul care a creat acest peisaj trebuie să fi fost artist – şi un florentin.

Florenţa – situare geografică

Florenţa este situată în inima unei provincii serene şi frumoase, care este scăldată de o lumină diafană de chihlimbar. Dealurile înconjurătoare sunt împânzite de plantaţii de măslini şi viţă-de-vie, ce par a fi peisajul care încântă ochiul omului. Arhitecţii şi artiştii florentini s-au străduit să recreeze acest echilibru al naturii în lucrările lor, chiar dacă a fost vorba de campanila La Badia, realizată de Arnolfo di Cambio, sau de catedrala realizată de Giotto, faţada Bisericii Santa Maria Novella, de Alberti, sau domul din Santa Maria del Fiore, realizat de Brunelleschi. Liniile pure şi elegante ale acestor lucrări par a fi răspunsul frumuseţii peisajului şi intensităţii luminii. Preocuparea florentină pentru perspectivă, subliniată în secolul XV, este în parte rezultatul fascinaţiei pentru această parte a ţării şi o altă mare absorbţie a perioadei, dorinţa permanentă de a recrea ceea ce vede ochiul.

Această alăturare de minţi strălucite, cu diferitele faţete şi câmpuri de interes, exprimă o dorinţă comună de a-şi împinge cunoştinţele până la limite, şi de a găsi în înflorirea oraşului Florenţa un centru ideal pentru dezvoltările lor artistice şi intelectuale. Artiştii oraşului, comercianţii, capabilii administratori şi principii patroni ai artelor, toţi au contribuit la crearea unor condiţii tocmai potrivite pentru umanizarea comunităţii intelectuale şi artistice, care pentru secole a fost influenţată de creativitatea umană.

Florenţa – oraşul geniului italian

Florenţa este fără îndoială oraşul unde geniul italian a înflorit cu o mare afişare de sclipire şi puritate. Pentru trei secole, din secolul XIII şi până în secolul XVI, oraşul a fost centrul unei excepţionale activităţi artistice şi intelectuale, care a emis preceptele ce au dictat la acel timp apariţia în Italia a unei civilizaţii moderne, dominând întreaga Europă. Principalele caracteristici ale mişcării, care a devenit cunoscută ulterior sub numele de Renaştere – Renaissance, au fost în parte receptivitatea omului de ştiinţă care îşi baza cercetările pe reinterpretarea acumulărilor culturale ale Romei antice şi extinderea orizontului de cunoaştere. Dorinţa de a acumula universalul a determinat multiplicarea stilurilor de interes.

Dante a fost nu numai un mare poet, dar şi un bun gramatician şi istoric care a făcut mult pentru cercetarea originilor şi versatilitatea propriei limbi. Giotto a fost nu numai un pictor, dar şi un arhitect. Lorenzo Magnificul a fost un principe care a încarnat cel mai bine spiritul Renaşterii. Un bun diplomat, un politician realist, un patron al artelor şi chiar poet, el a tins în mod regulat spre Academia Platoniciană din Vila Medicilor din Careggi, unde filosofi cum ar fi Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola şi oameni de litere ca Politian şi alţii care au stabilit principiile noului umanism. Această căutare de a achiziţiona un echilibru între natură şi ordinea a avut cel mai strălucitor exponent în Michelangelo, pictor, arhitect, sculptor şi om de ştiinţă, întreaga sa operă reflectând o pură preocupare florentină.

Informaţii practice – Ghid Florenţa în limba română

Câteva informaţii practice pe care le cuprindem în „Ghid Florenţa” în limba română. Cum ajungem la Florenţa, cum e bine să o vizităm. Ghid Michelin Florenţa în limba română.

Călătoria la Florenţa

Cu avionul – Datorită dimensiunilor sale reduse, Aeroportul Amerigo Vespucci – Florenţa (4 km nord-vest, în Peretola) este folosit în principal pentru curse interne, dar aici ajung şi câteva zboruri internaţionale din 11 oraşe europene. De aici este asigurată o legătură directă cu centrul oraşului, prin liniile SITA; acestea pleacă din oră în oră, biletele putând fi cumpărate la barul aeroportului.

Cele mai multe zboruri internaţionale ajung la aeroportul Galileo Galilei din Pisa. De aici există o legătură directă (la un interval de aproximativ o oră) cu avioane Alitalia sau cu trenul spre centrul Florenţei.

Cu trenul – Gara Santa Maria Novella este situată pe latura de vest a centrului oraşului şi este legată de cartiere prin curse regulate de autobuze sau cu ajutorul taxiului.

Cu maşina – Aici există o reţea excelentă de drumuri care duc spre oraş, inclusiv drumul A1, Milano-Napoli, via Bologna, A11, Florenţa-Pisa şi autostrada Florenţa-Pisa-Livorno.

Vizitarea Florenţei – ghid turistic

Cea mai bună perioadă din an – Pentru a profita din plin de avantajele pe care le poate oferi acest oraş, este bine să evitaţi să veniţi aici vara, când căldura este sufocantă şi când oraşul îşi pierde o parte din caracteristici, deoarece multe dintre localuri sunt închise, pe timpul concediului de vară. Cea mai bună perioadă pentru a vizita Florenţa este primăvara şi toamna, dar este recomandabil să vă faceţi rezervări cu una sau chiar două luni înainte.

Obiective de vizitat în Florenţa

Obiective – În principal, fiecare turist doreşte să-şi petreacă puţinul timp de care dispune pentru a vizita clădirile istorice şi bisericile, acesta limitându-se la principalele obiective descrise în primele 15 secţiuni ale acestui capitol. Capitolul denumit “Vechi străzi şi case” oferă un ghid pentru vechile conace sobre, cu faţade austere şi o trecere în revistă a istoriei oraşului.

Transportul în Florenţa – ghid turistic

Florenţa este precum un oraş important care necesită cel puţin patru zile pentru a vedea principalele obiective turistice. Principalele clădiri şi muzee se află aproape toate în centrul oraşului şi sunt situate aproape una de cealaltă. Deoarece traficul este dens şi dificil pentru vizitatori este recomandabil să mergeţi mai mult pe jos decât să conduceţi. Pe multe străzi accesul este permis numai rezidenţilor.

Autobuze – O hartă a liniilor de autobuz poate fi consultată în staţii, fiind publicată de compania de autobuze (ATAF). Biletele pot fi procurate în staţii, în magazine care au afişată emblema ATAF şi în tutungerii (indicate de un semn dreptunghiular negru care poartă un “T” alb).

Următoarele linii circulă pe rutele folosite de turişti: numărul 13 merge pe Drumul Dealului spre malul sudic, via Piazzale Michelangiolo, nr. 7 merge de la gară la Fiesole, nr. 10 merge de la gară la Settignano, nr. 17 merge de la gară spre centru. Preţul unui bilet (în 1997) este de 500 de lire, fiind valabil pentru o oră indiferent de schimbarea autobuzelor; mai există bilete de 200 de lire (pentru 2 ore), 5.800 (patru pentru o oră) şi de 6.500 de lire, bilet valabil pentru o zi.

Program trăsuri Florenţa

Programul trăsurilor – În zilele de lucru, între 9.00 A.M. şi 6.30 P.M. Preţul: între 40.000 şi 50.000 de lire. Capacitate: 4 adulţi sau patru adulţi şi un copil. Un tur standard al oraşului durează 20 de minute şi pleacă de la Piazza Duomo sau Piazza della Signoria spre Catedrală, Museo dell’Opera del Duomo, Orsanmichele, Piazza della Signoria, San Carlo, Casa di Dante, Piazza della Repubblica, Mercato della Paglia.

Taxiurile – Tel. 42.42. sau 43.90.
Maşină – În centrul oraşului traficul este strict controlat. Nici un vehicul nu are acces aici între 7.30 dimineaţă şi 6.30 seara, fără pauză. Timpul de interdicţie este indicat pe semnele de circulaţie.

Parcări – O parte dintre hoteluri au spaţii destinate parcării în parcări particulare, care se pot afla însă la o oarecare distanţă de hotel. Cele mai mari parcări publice sunt la Fortezza da Basso (deschis 24 de ore din 24) şi cea de lângă gara Santa Maria Novella (deschisă între 5.30 şi 22.00). Există şi câteva parcări mici în centrul oraşului care sunt deseori pline (pentru 2-3.000 de lire pe oră; sunt contorizate numai orele întregi).

Cazare în Florenţa

Hoteluri – Ghidul Michelin Roşu, pentru Italia, indică o serie de hoteluri în interiorul şi în jurul oraşului.

Gazde (Ostelli della Gioventu) – Villa Camerata, viale Righi (sunt admişi numai membri deţinători de carduri). Mai există de asemenea şi Santa Monica, pe via S Monica.

Locuri de campare – Există câteva locuri în mărginimile oraşului sau în apropierea districtelor din teritoriu:
Campeggio comunale, viale Michelangiolo 80, tel. 19.77.
Camping Villa Camerata, viale Righi, tel. 60.14.51.
Campeggio Club Firenze e Toscana, viale Guidoni 143, tel. 41.99.40.
Panoramico, via Peramonda 1, în Fiesole, tel. 59.90.69.
Camping Internazionale Firenze, via S. Cristofano 2, în Bottai (comuna Imprumeta), tel. 237.47.04.

Informaţii adiţionale cazare

Birouri de turism – Oficiul de turism central, Azienda di Promozione Turistica (APT) se află pe via Manzoni numărul 16 (tel. 233.20), pe latura de est a oraşului. Un plan al oraşului cu programul de funcţionare al muzeelor se poate procura însă şi din centrul oraşului (Chiaso de’ Baroncelli, nr. 17r, sau pe via Cavour nr. 1, lângă Piazza della Signoria).

Oficii poştale şi de telefon – Scrisorile trimise la Post restant pot fi cerute de la principalul oficiu poştal, de lângă Piazza della Repubblica (via Pellicceria, nr. 3). Oraşul are de asemenea un mare număr de posturi telefonice publice cu cartelă. Un serviciu cu operator este disponibil până la miezul nopţii.

Urgenţe medicale Florenţa

Medicale – Farmacii deschise 24 de ore: Gara Santa Maria Novella şi Molteni, via Calzaiuoli, nr. 7r.

Numere de telefon de urgenţă – 112 Poliţia (Carabinieri) şi 113 Salvarea (Crucea Roşie).

Numerotare case Florenţa – Ghid Michelin

Numerotarea caselor – De obicei porneşte dinspre malurile râului Arno pentru străzile orientate perpendicular pe acest curs de apă şi numerele cresc în aceeaşi direcţie cu cursul râului (în aval) pentru străzile paralele cu râul.

Diferenţa dintre numerele roşii şi albastre este simplă: numerele roşii sunt aplicate pentru identificarea sediilor comerciale iar cele albastre pentru proprietăţi rezidenţiale (case şi hoteluri). Parcă pentru a spori confuzia, unele numere sunt însoţite de litere (A,B sau C), care au aceeaşi semnificaţie ca şi în Marea Britanie. Litera “r” înseamnă în orice caz “roşu”.

Pagina următoare:

Istoria Florenţei – ghid Michelin

ORE DE GLORIE ŞI MOMENTE DE DISPERARE. Florenţa aduce la lumină foarte puţin din îndepărtatul său trecut şi prea puţine urme din istoria timpurie mai sunt vizibile. Se spune că italicii s-au aşezat în aceste locuri când râul Arno era foarte uşor de trecut, între secolele X şi VIII î.Hr. Ei au fost în curând dominaţi de numărul etruşcilor, care preferau înălţimile Fiesole (vezi FIESOLE).

Abia în 59 î.Hr., Caesar a fondat o colonie pe malul râului Arno, pentru a controla traversarea acestuia şi a facilita trecerea traficului de-a lungul Via Flaminia, drumul care se derula între Roma şi nordul Italiei şi de acolo spre Galia. Colonia a fost aşezată în timpul primăverii. Numele ei, Florenţa, a fost o reminiscenţă a jocurilor florale (ludi florales) sau a câmpurilor cu flori (arva florentia).

Vechiul centru al oraşului a fost construit după forma unui castru roman. Via Roma şi Via Calimana urmând liniile principalelor străzi romane pe axele nord-sud (cardo). Via del Corso şi Via Strozzi urmau liniile principalelor străzi pe direcţiile est-vest (decumanus maximus). Piazza della Repubblica a fost creată la sfârşitul secolului trecut pe locul forumului roman. Via de’ Bentaccordi şi Via Torti, lângă Santa Croce poartă încă urmele trasate de amfiteatrul roman.

Ascensiunea Florenţei

Ascensiunea oraşului – Florenţa s-a dezvoltat la o poziţie de putere în Toscana relativ târziu în istoria oraşului. Pentru mulţi ani Fiesole şi apoi Lucca au fost predominante. Abia în secolul XI, contele Ugo, Marchizul de Toscana, şi-a transferat reşedinţa de la Lucca la Florenţa, unde a construit o abaţie (vezi infra Badia).

În cea de-a doua jumătate a secolului XI, puterea se afla în mâinile unei femei foarte puternice, contesa Matilda, care la susţinut pe Papa Grigore al VII-lea în confruntarea acestuia cu împăratul Henric al IV-lea, al Germaniei, în problema privind lupta pentru învestitură. La una dintre fortăreţele acestei contese, în Canossa (vezi Ghidul Michelin Verde pentru Italia), cei doi protagonişti s-au întâlnit şi împăratul Henric al IV-lea a fost umilit.

În timpul acestei perioade, Florenţa a început să achiziţioneze putere şi influenţă. Când Matilda a murit, în 1115, oraşul câştigase deja un grad de independenţă care a sporit în timpul secolului XII. În această perioadă cele două capodopere în stil romanic – Biserica San Miniato al Monte şi Baptisteriul – au fost construite. A fost de asemenea în această perioadă (1125) când Florenţa şi-a anihilat rivala, Fiesole. Un mult mai important eveniment important a fost adăugarea unei a treia categorii sociale – bogaţii neguţători care au dus oraşul la un extraordinar nivel de prosperitate care a durat timp de mai multe secole – celelalte două clase locale, deja existente, guvernaseră până atunci afacerile oraşului – aristocraţia, care-l susţinea pe împărat, şi clericii.

Florenţa în Evul Mediu

Florenţa în EVUL MEDIU: UN ORAŞ PROSPER DAR DIVIZAT. Puterea banilor – Deoarece meşteşugurile şi comerţul au început să se dezvolte, practicarea acestor activităţi a fost organizată în influente ghilde (“bresle”), care erau formele de bază ale puterii legislative, când Florenţa s-a autoproclamat Comună Independentă, la sfârşitul secolului XII.

În secolul XIII, oraşul s-a bucurat de un extraordinar nivel de dezvoltare economică, datorită lânii sale şi, mai târziu, a industriei mătăsii. Oficial existau şapte “ghilde majore”, cinci “ghilde medii” şi nouă “ghilde minore” (vezi infra). În următoarele secole ghildele lânarilor (Arte della Lana), al cărui conac poate fi văzut şi în ziua de azi lângă biserica Orsanmichele (vezi infra) şi ghildele ale căror membri se ocupau cu importul textilelor (Arte di Calimala), cuprindeau în rândul lor aproximativ o treime din populaţie şi exportau textile care erau faimoase în toate centrele comerciale importante din Europa (Genova, Veneţia, Paris, Londra, Bruges şi Barcelona). Din această cauză, reputaţia acestora s-a răspândit până în orientul musulman.

Pe lângă meşteşugari şi comercianţi, o a treia categorie de florentini au contribuit mult la sporirea bogăţiei oraşului. Urmând primilor paşi în finanţe făcuţi de cămătarii lombarzi şi evrei, bancherii florentini au devenit faimoşi în întreaga Europă. În 1199 ei erau deja în contact cu Anglia. În 1269 ei promovau primele schimburi de împrumuturi care au contribuit considerabil la impetuozitatea comerţului Florenţei şi întregii Europe. Aproximativ în aceeaşi perioadă ei au emis faimosul florin de aur, care purta liliacul florentin pe o faţă şi efigia sfântului patron al oraşului, Ioan Botezătorul, pe cealaltă faţă. Această monedă urma să devină unitate comercială internaţională până când a fost depăşită, la sfârşitul secolului XV, de ducatul Veneţian.

Bănci şi lupte interne

Tradiţia în materie de bănci a fost continuată de Bardi Peruzzi, care a avansat o enormă sumă de bani împăratului Edurad al III-lea al Angliei, la începutul războiului de o sută de ani. Ei au fost vestiţi în lumea finanţelor de Pitti, Strozzi, Pazzi şi Medici.

Luptele interne – Guelfii şi Ghibelinii – “Miracolul” economic a fost cel mai uimitor lucru produs de violenţii feudali care se luptau nu numai cu celelalte oraşe importante din Toscana dar şi între ei, între diferite facţiuni florentine din interiorul oraşului.

În secolul XIII Guelfii, susţinuţi de papă şi Ghibelinii, susţinuţi de împăratul Sfântului Imperiu Roman, au apărut pentru prima dată pe scena acestor conflicte. Pentru prima etapă Guelfii au ieşit victorioşi, dar Ghibelinii au pus bazele unei alianţe cu celelalte oraşe care se opuneau Florenţei, în particular cu Siena, şi i-au învins pe guelfi la Montaperti (vezi CHIANTI Excursii 3), în 1260. În ciuda acestei înfrângeri zdrobitoare, Guelfii şi-au recăpătat puterea şi, în 1266, ei i-au învins pe Ghibelini şi au revenit la Florenţa. Ei au făcut schimbări considerabile în centrul oraşului demolând în mod sistematic multele turnuri-locuinţă construită de nobilii Ghibelini (vezi infra – Vechi Străzi şi Conace). Ei au creat o republică şi au stabilit guvernarea unui singur individ sau a unei singure familii. Conducerea (signoria) şi comiţii din Florenţa erau cunoscuţi cu numele de priori.

A fost adoptată o conducere constituţională democratică, ce conducea din Palazzo Vechhio (vezi infra) cu un guvern format din priori. A urmat o luptă între Guelfii Negrii şi Guelfii Albi, care se opuneau papalităţii. În timpul acestei din urmă tragedii, Dante, care i-a sprijinit pe cei din urmă, a fost exilat în 1302. În 1348, Moartea Neagră a ucis mai mult de jumătate din populaţie şi a dus la sfârşitul perioadei de luptă internă.

Guelfii negri şi cei albi

Ulterior au început să apară diviziuni între Guelfii negri şi cei albi, cei din urmă despărţindu-se de papalitate. Datorită tragicelor desfăşurări ale evenimentelor, Dante, care era şi el un membru al facţiunii Guelfilor Albi, a fost exilat din oraşul său natal în ianuarie 1302.

De-a lungul numeroaselor familii prospere din Florenţa, Medici au fost cei care au dat oraşului o serie de conducători ce şi-au exercitat influenţa atât în sfera artelor, cât şi în cea a finanţelor. Fondatorul acestei ilustre dinastii a fost Giovanni di Bicci, un prosper om de afaceri, care a lăsat averea sa în 1429 fiului său, Cosimo cel Bătrân, care şi-a transformat moştenirea într-un înfloritor oraş de afaceri. El şi-a exercitat discret influenţa asupra intermediarilor, impunându-şi interesele personale asupra întregului oraş, astfel, asigurându-i Florenţei o anumită hegemonie paşnică. Principala sa calitate a fost abilitatea de a acorda sprijin artiştilor şi oamenilor de ştiinţă, pe care i-a însărcinat cu numeroase proiecte.

Florenţa – Cosimo cel Bătrân

Cosimo cel Bătrân a fost pasionat de construcţii, şi Florenţa îi datorează multe dintre marile monumente acestui “Părinte al Ţării”. Fiul său, Piero II Gottoso (suferind de gută), i-a supravieţuit numai cinci ani, lăsându-i locul lui Lorenzo Magnificul (1449-1492). Scăpând conspiraţiei lui Pazzi, Lorenzo şi-a recâştigat locul de veritabil prinţ renascentist, cu toate că, el a avut în permanenţă acest titlu neoficial. S-a distins prin priceperea sa în politică şi conducere, reţinând prestigiul Florenţei în timpul contemporanilor săi, deşi, în acelaşi timp conducea imperiul financiar al familiei de Medici. Acest umanist şi om de mare sensibilitate a fost un mare patron al artelor, înconjurându-se de poeţi şi filosofi care au contribuit la transformarea Florenţei într-o capitală a Renaşterii timpurii.

La moartea lui Lorenzo, care a avut repercusiuni asupra întregii Europe, călugărul dominican Savonarola, profitând de o perioadă de confuzie, a provocat căderea familiei de Medici. Acest călugăr fanatic şi ascet, care a devenit priorul mănăstirii Sfântului Marc, a militat împotriva plăcerilor şi artelor, şi i-a convins pe cetăţenii Florenţei să “arunce în foc vanităţile”, în 1497, în Piazza della Signoria, considerând vanitate instrumentele muzicale, picturile, cărţile de poezie, care au fost arse. Un an mai târziu, chiar Savonarola a fost ars în acelaşi loc.

Familia de Medici revine la putere – istorie Florenţa

Familia de Medici a revenit la putere cu ajutorul împăratului Carol V, domnind până la mijlocul secolului XVIII. Cosimo I (1519-1574) a readus în Florenţa o parte din splendorile pe care le-a pierdut, cucerind Siena, el însuşi devenind mare duce de Toscana. El a continuat tradiţionala activitate de patronare a artelor, protejând numeroşi artişti.

Francesco I (1541-1587), a cărei fiică Maria a fost căsătorită cu Henric IV, regele Franţei, şi-a luat a doua soţie pe frumoasa veneţiană Bianca Cappello. Ultimul reprezentant proeminent al familiei de Medici a fost Ferdinand I (1549-1609), care a fost însurat cu o prinţesă franceză, Cristina de Lorena. După familia de Medici, titlul de mare duce a trecut Casei de Lorena, apoi lui Bonaparte, până în 1814, după care a fost returnat Casei de Lorena, până în 1859. Când a devenit parte a Regatului Italian, Florenţa a fost capitală între 1865 şi 1870.

Istoria Florenţei – Revolta Ciompilor

Revolta Ciompilor – Chiar şi în Florenţa, situaţia economică a devenit critică, muncitorii săraci, neavând nimic de pierdut, s-au revoltat împotriva condiţiilor de lucru mizerabile şi a continuului declin. Ei au fost obligaţi să se organizeze în ghilde (arte), să aparţină unor stări sociale anume sau să intre în politică. Ei erau însă controlaţi de un om din exteriorul activităţilor lor a cărui datori era să asigure, deseori cu forţa, că aceştia nu încălcau legile asociaţiilor.

Tensiunile economice s-au agravat din cauza tensiunilor politice. Acestea erau reprezentate de războiul dintre Comună şi Statul Papal (1357-1378) şi grup de cetăţeni a căutat să obţină sprijinul printre celelalte clase de muncitori pentru a contrabalansa tendinţa ultraconservatorilor nobili care erau partizanii păcii cu papa.

În 1377, producţia de lână se afla în dificultate. Anul următor, o coaliţie formată din câţiva reprezentanţi ai populaţiei şi clasa muncitoare şi nenumăraţi Guelfi s-au aliat cu papa. În speranţa că vor câştiga câteva drepturi fundamentale care li se negau, angajaţii salariaţi au făcut următoarele cereri – crearea unei ghilde în care să fie recunoscuţi, abolirea conducerii acesteia de către un străin şi sporirea salariilor. Pe 21 iulie, 1378, clasa muncitoare s-a revoltat sub conducerea unui lânar (ciompi), Michele di Lando, care a reuşit să se apropie de putere, devenind magistrat. Pentru patru ani puterea s-a aflat în mâinile clasei de jos, dar în 1382, Michele di Lando s-a aliat chiar el cu o familie bogată din Florenţa şi a devenit un instrument de represiune. Ideea unei ghilde a lânarilor a fost complet eliminată şi puterea a trecut în mâinile unei oligarhii.

Istorie Toscana – Familia Medici

FAMILIA MEDICI: DE LA CONDUCEREA DE FACTO LA MARELE DUCAT DE TOSCANA. Această familie a venit dintr-un fundal obscur, de proprietari de pământ în regiunea de nord a Florenţei. În secolul XIV mai mulţi membri ai acestei familii se găseau chiar în Florenţa, toţi aceşti fiind cunoscuţi ca mici neguţători şi modeşti mânuitor de bani şi în continuare, timp de trei secole, familia a dat conducătorii oraşului, mai întâi neoficial şi apoi oficial, în ultimii ani.

O parte dintre membri acestei familii au jucat un rol vital în destinul oraşului. Mulţi dintre ei au influenţat lumea literaturii, a artelor sau a ştiinţelor. Aproape toţi au realizat extinse colecţii de artă.

Secolul Medici

Secolul Medicilor – Giovanni di Bicci, fondatorul dinastiei, a fost un om prudent şi circumspect, care a fost de asemenea şi conducătorul unei prospere bănci şi a devenit unul dintre cetăţenii conducători în oraşul său natal, până când a murit, în 1429.

Fiul acestuia, Cosimo cel Bătrân, “Marele comerciant din Florenţa”, era pe atunci în vârstă de 40 de ani. Ca şi tatăl său, el a fost un om eficace cu un extraordinar simţ al afacerilor. El a transformat întreprinderile familiei în cele mai mari de acest gen din Florenţa, conferind industriilor lânii şi mătăsii o dimensiune “internaţională” şi şi-a condus activităţile bancare la scară europeană. Când a ajuns la putere, prosperitate Florenţei a permis oraşului să câştige controlul asupra principalelor oraşe din Toscana şi, odată cu predarea Pisei, în 1406, Florenţa a devenit putere maritimă. Aceasta a fost vârsta de aur a Florenţei.

Cosimo de Medici

Cosimo a dus o viaţă austeră şi, cu toate că el nu a deţinut niciodată o poziţie oficială, a acţionat ca un om de stat şi a condus virtual oraşul timp de 30 de ani. Prin plasarea propriilor oameni în poziţiile cheie şi prin trimiterea forţată în exil a celor care conduceau marile familii care îi erau ostile (chiar lui însuşi i-a fost interzisă intrarea în oraş în 1433), el a exercitată o fermă dar prudentă politică externă prin intermediari (stopând tendinţele expansioniste ale Veneţiei) prin menţinerea intenţiilor expansioniste ale Veneţiei), prin menţinerea unei hegemonii paşnice în Florenţa şi strălucita combinare între propriile interese cu cele ale oraşului.

Marele său merit, în orice caz, rămâne participarea sa activă pe tărâmul artelor. El a fost un important patron al acestora şi, cu toate că a fost el însuşi un om cultivat, a răspândit răspândirea umanismului prin atragerea în cercul său a celor mai buni intelectuali şi artişti florentini – Marsilo Ficino (filozof), Poliziano (poet), Brunelleschi, Donatello, della Robias, Paolo Ucello, Filippo Lippi, Andrea del Castagno, Benozzo Gozzoli, Fra Angelico. El a pus bazele Academiei Platoniciene şi unui număr de biblioteci, inclusiv faimoasa Bibliotecă Laurenziana (vezi infra). El a avut o mare dragoste pentru clădiri. El a comisionat numeroase construcţii importante sau îmbunătăţiri de construcţii şi l-a contactat pe Michelozzo, arhitectul, printre prietenii săi. Când a murit, în 1464, florentinii au gravat pe mormântul său inscripţia Pater Patriae (Tatăl Patriei).

Piero de Medici

Fiul său, Piero I, cunoscut şi sub numele de Piero II Gottoso (suferind de gută), care a fost un om bolnăvicios şi care nu a moştenit nici priceperea în politică a tatălui său şi nici priceperea în afaceri, supravieţuind numai pentru cinci ani.

Piero nu a fost cunoscut pentru faptele sale, dar fiul său cel tânăr, Giuliano, care a fost asasinat în timpul conspiraţiei familiei Pazzi (vezi infra), a rămas în istorie ca un tânăr arătos, datorită lucrărilor unor artişti, cum ar fi Botticelli. Femeia de care s-a îndrăgostit, Simonetta Vespucci, care a murit de asemenea la o vârstă foarte tânără, a fost probabil model pentru faimoasa lucrare Venus de Botticelli, acum în Uffizi şi portretul ei a fost de asemenea pictat şi de Piero di Cosimo (acum în Muzeul din Chantilly, Franţa).

<< pagini ale ghidului turistic >>

Istoria Florenţei – Conspiraţia Pazzi

Pazzi, marea familie rivală a Medicilor, au pus la cale o conspiraţie în numele libertăţilor pierdute şi au fost susţinuţi în aceasta de către papă. Pazzi au încercat să-l asasineze pe Lorenzo Medici în catedrală în timpul slujbei de Înălţare, de Paşti, duminică, 26 aprilie, 1478. El a fost atacat de doi călugări şi a fost numai rănit şi s-a refugiat în Sacristia Nouă. Fratele său, Giuliano, un tânăr bărbat arătos, în vârstă de 25 de ani, a fost ucis. Lorenzo a instigat o crudă represiune împotriva familiei Pazzi.

Giuliano, fratele mai în vârstă al lui Lorenzo Magnificul (1449-1492), a fost foarte diferit. El era extrem de inteligent, dar nu şi un bărbat arătos, cel mai faimos dintre toţi din familia Medici. Cu toate că avea numai 20 de ani când a murit tatăl său, el a început în mod direct afacerile în Florenţa, dar cu prudenţă, potrivit tradiţiilor familiei. El a fost mult mai discret decât predecesorii săi, conducând ca un prinţ şi exercitând puterea în nume personal. El a fost strălucit din punct de vedere al diplomaţiei şi, la fel ca şi bunicul său, el a continuat să deţină o poziţie influentă în Florenţa şi în Italia şi echilibrul de putere între papalitate şi diferite state. El a fost privit ca fiind punctajul pe un set de scale (ago della bilancia).

Pe de altă parte, el s-a dovedit prea slab pentru a conduce afacerile comerciale şi bancare pe care le-a moştenit de la tatăl său şi a lăsat în ruină imperiul financiar al Medicilor. El a fost mai puţin generos decât tatăl său şi bunicul său, în particular în tratamentul aplicat familiei Pazzi. El a fost un caracter fascinant, o combinaţie de hedonism şi realism politic, calcul rece şi intransigenţă, dar şi un om cu sensibilităţi artistice şi umaniste, un exemplu suprem pentru un om al Renaşterii. El a fost un iubitor al artelor şi un talentat scriitor de versuri. Prietenii săi – pictorii, filosofii şi poeţii care au ajuns la curtea sa – erau în termeni familiari cu el şi în strigau “Lauro”.

Leon al X-lea şi Clement al VII-lea

Cei doi fraţi au dat lumii creştine doi papi – Leon al X-lea, fiul mai tânăr al lui Lorenzo şi Clement al VII-lea, fiul ilegitim al lui Giuliano.

Moartea lui Lorenzo Magnificul în 1492 – vestea s-a răspândit în întreaga Europă – a marcat sfârşitul “secolului Medicilor” dar şi începutul unei noi ere de descoperiri.

Istoria Florenţei – Savonarola

Savonarola – Savonarola (1452-1498), un călugăr dominican din Ferrara care a devenit prior la mănăstirea Sf. Marcu, a fost cauza căderii Medicilor profitând de avantajul unei perioade dificile cu care se confrunta populaţie Florenţei, cu crudele instituţii republicane şi de faptul că Franţa şi Spania se aflau în război, fiecare luptându-se pentru a obţine controlul asupra întregii Europe. Acest călugăr ascet şi fanatic a reprezentat antiteza completă a florentinului obişnuit care avea o profundă dragoste pentru artă şi viaţă în general. Savonarola a subminat puterea în 1493, când el a predicat cu o puternică putere de convingere din altarul catedralei, denunţând plăcerile de toate tipurile şi iubirea artelor.

El l-a blestemat pe Petru al II-lea (Piero il Fatuo), fiul lui Lorenzo, a cărui nepoată, Caterina, a devenit regină a Franţei, acuzându-l pe acesta că s-a umilit în faţa Franţei. Cu toate acestea, chiar Savonarola nu s-a dat în spate de a-l primi bine pe regele Carol al VIII-lea la Florenţa, în 1494.

Istoria Florenţei – Machiavelli

În acest context de vremuri tulburi. Machiavelli, pe atunci secretar al Cancelariei, a fost îngrijorat de inabilitatea oraşului de a rezista rebeliunii unor oraşe, cum ar fi Pisa, Arezzo sau Pistoia şi ameninţarea reprezentată de puterile europene.

În 1497, Savonarola a organizat un Tedeum al vanităţilor, în Piazza della Signoria. Măşti, aripi, instrumente muzicale, cărţi de poezie şi lucrări de artă au pierit atunci în flăcări. Anul următor, în acelaşi loc, Savonarola însuşi a fost ars pe rug.

Întoarcerea Medicilor – După câteva rebeliuni populare şi câteva scurte încercări de guvernare, Medicii au revenit oficial la putere în Florenţa, în 1530, susţinuţi de Carol Quintul, împăratul Sfântului Imperiu Roman.

Alessandro, nepotul lui Lorenzo, şi-a luat titlul de duce de Florenţa, dar el a fost ucis în 1537 de vărul său, Lorenzino, un membru al branşei cadeţilor din familia Medici. A fost această ramură a familiei, descinzând din Giovanni de’ Bicci, cea care a recâştigat în cele din urmă puterea.

Istoria Florenţei – Cosimo I

Cosimo I (1519-1574) a fost fiul conducătorului militar (condottiere), Giovanni al Benzilor Negre (care a fost nepotul fratelui lui Cosimo cel Bătrân). Când el a luat puterea, avea numai 18 ani, dar calităţile sale de om de stat au ieşit curând în evidenţă. El avea o voinţă puternică, era bine organizat şi era dotat cu un simţ politic foarte dezvoltat, impunându-se curând în faţa celorlalţi prin fermitate de netrecut, competenţă şi înţelepciune. El a impus un regim autoritar atât din punct de vedere al administraţiei, cât şi al politicii. Nu a reuşit să readucă Florenţa la strălucirea de dinainte, pe care a pierdut-o, dar a adus o nouă prosperitate. El a creat statul Toscan, ţinând domnia şi guvernarea ferm, în propriile mâini.

În 1555 el a preluat controlul Sienei, ceea ce i-a permis (cu excepţia Luccăi) să unifice Toscana, care a devenit Mare Ducat în 1569. El a căutat de asemenea să-şi protejeze statul de prădătorii străini, cum ar fi Carol al V-lea, Filip al II-lea al Spaniei şi papalitate. Urmând tradiţia aşezată de seniorul ramurii sale de familie, el a devenit patron al artelor şi şi-a extins protecţia asupra sculptorilor, cum ar fi Giovanni da Bologna şi Benvenuto Cellini şi a pictorului Bronzino. În 1539 el s-a căsătorit cu fiica viceregelui de Neapole, Eleonora de Toledo, o femeie frumoasă şi inteligentă, al cărui portret a fost pictat, într-un stil stilat, de Vasari şi Bronzino.

Francesco I şi Ferdinando I

Primul din cei 11 copii ai acestora care au ajuns la domnie a fost Francesco I (1541-1587), care a fost mult mai entuziasmat de ştiinţă şi alchimie decât de puterea politică, dar a arătat o fermitate extremă în faţa opoziţiei. El s-a căsătorit cu Ioana de Austria, fiica împăratului Maximilian şi ei au avut o fiică, Maria, viitoarea regină a Franţei. Marea faimă a lui Francesco I a provenit în orice caz legătura amoroasă cu Bianca Capello din Veneţia, cu care a trăit nelegitim. Ei s-au căsătorit după moartea primei sale soţii, dar cuplul a murit într-un mod tragic, în vila lor (vezi POGGIO A CAIANO).

Fratele său mai tânăr, Ferdinando I (1549-1609), a fost ultimul membru întreprinzător al familiei Medici. El a fost un om întreprinzător şi curajos, care a asigurat prosperitatea statului şi s-a căsătorit cu o prinţesă franceză, Cristina de Lorena, dar descendenţii săi – Cosimo al II-lea, Ferdinand al II-lea şi ultima linie bărbătească, Gian Gastone, un libertin deziluzionat – a cauzat declinul Marelui Ducat de Toscana.

Ultima pe linie feminină a acestei extraordinare familii a fost Anna Maria Ludovica, sora lui Gian Gastone, care s-a căsătorit cu Electorul Palatin şi a murit în 1743, lăsând în mod expres Florenţei tot tezaurul princiar care a fost strâns de-a lungul secolelor de strămoşii săi.

Florenţa: PERIOADA POST-MEDICI

Marele Ducat a trecut apoi în mâna prinţilor de Lorena, care l-au stăpânit până la sosirea lui Napoleon, în 1799. El a redenumit Toscana în Regatul Etruriei şi a Făcut din Florenţa capitala acestuia (1801-1807), înainte de a transforma oraşul în principala aşezare urbană din Departamentul Francez de Arno (1807-1809). În cele din urmă el a restaurat Marele Ducat şi a pus-o pe sora sa, Elsa, în fruntea acestuia. Ea a fost forţată să fugă din Florenţa, în 1814.

Lorena a recâştigat apoi vechile posesiuni şi prinţul de Lorena a rămas Mare Duce de Toscana, până în 1859.

În 1860, Florenţa a fost învinsă de Casa de Savoia, căruia i-a servit drept capitală între 1865 şi 1870.

Ghid Florenţa: ATELIERELE DE PE ARNO

Între secolele XIII şi XVI, de la convenţionalismul bizantin până la decadentul manerism, Florenţa a arătat o extraordinară dezvoltare a artelor vizuale care a ajuns la apoteoză în timpul secolului Medicilor.

PICTURA FLORENTINĂ

Caracteristicile Şcolii Florentine sunt căutarea formelor frumuseţii, o preocupare care evoca idealizarea mediului înconjurător, o preferinţă pentru echilibrarea compoziţiei şi importanţa perspectivei.

Primele licăriri ale Renaşterii – Primul pictor care a împins arta Florentină şi Toscană în această direcţie a fost Cimabue (1240-1302). Cu toate că el a rămas loial şcolii bizantine, el reţine prin formele liniare, articolele de îmbrăcăminte drapate şi lipsa sa de orice fundal tridimensional. El a dat picturilor sale o mare umanitate datorită expresiilor faciale a figurilor sale şi prin modelarea corpurilor acestora pentru a da impresia de volum. Ucenicul şi urmaşul său, Giotto (1266-1337), s-a eliberat pe sine însuşi de constrângerile tradiţionale şi a fost constrâns să caute modalităţi de a sugera realitatea plastică a figurilor.

Dorinţa sa a fost aceea de a reprezenta volumul într-un spaţiu real, de a picta scene întregi (mai mult decât o Maestra sau o Crucificare) şi din acest motiv a adus în picturile sale un sens de mişcare şi expresia care era necesară în cazul în care se dorea înţelegerea şi descrierea adevărului figurativ (vezi frescele care narează viaţa Sfântului Francisc din Santa Croce). În orice caz, el nu a făcut nici o încercare de a transpune realitatea în sensul propriu al termenilor (volum, spaţiu, expresie). El a dorit în mod simplu să facă materia subiectului mult mai uşor de înţeles. Mijloacele pe care le-a angajat erau destul de limitate – un copac sau o stâncă sugerau un peisaj. Figurile erau drapate cu îmbrăcăminte drapată pentru a crea mase solide.

Gesturile şi expresiile vizuale intenţionau să emfazeze punctul central al compoziţiei. Constituind părţi ale lucrării, acestea nu erau pictate pentru a descrie o acurateţe individuală, dar cu scopul de a sublinia adevăratul sens al lucrării, ca întreg. Printre succesorii săi s-au numărat Taddeo Gaggi, Maso di Banco (cunoscu de asemenea sub numele de Giottino) şi Bernardo Daddi, care nu a fost însă capabil să reţină spiritul eroic al maestrului său. Prin producerea mai multor lucrări vii colorate, conţinând o mulţime de detalii, ei au eşuat în crearea unui stil.

Reîntoarcerea la vechile valori

O reîntoarcere la vechile valori – În cea de-a doua jumătate a secolului XIV, pictura florentină (şi toscană) a ajuns în declin. Fiecare nivel al societăţii a fost afectat de perioada de criză care a urmat ravagiilor făcute de Moartea Neagră, în 1348. Când Andrea da Firenze a pictat frescele din Capela Spaniolă (în mănăstirea Santa Maria Novella), la circa 1365, el a optat pentru un stil de compoziţie care nu mai era atât de realist şi narativ, dar era dogmatic şi extrem de animat, un lucru tipic pentru secolul XIII. Orcagna a lucrat între 1344 şi 1368 (foarte puţine dintre picturile sale au supravieţuit) folosind aceleaşi concepte de bază (Muzeul Santa Croce şi alte lucrări care se regăsesc în Santa Maria Novella).

La sfârşitul secolului XIV, stilul narativ a revenit, fiind împodobit cu frumuseţea stilului gotic internaţional, care era atât de popular la Siena şi care datorită marii bogăţii a acestui oraş s-a răspândit în întreaga Toscană. Agno Gaddi (cca 1345-1396), fiul lui Taddeo, şi Lorenzo Monaco (cca 1370-1422) au lucrat în acelaşi stil. Monaco, care era un călugăr camaldolit din Florenţa, a început cu manuscrisele iluminate, înainte de a picta piese de altar, în care a exprimat stilul prozaic ce era atât de tipic perioadei gotice.

Masolino da Panicale (1383-1447), maestrul lui Masaccio, care a avut succes în tehnicile decorative ale Şcolii Sieneze, a dat o mare importanţă reprezentării volumului şi a spaţiului.

Perspecitvele lui Massaccio

Perspectiva, volumul şi structura, o revoluţie în proiecte – Un precursor în tehnice perspectivei, Masaccio (1401-1428) a procedat la studierea spaţiului şi la rolul pe care îl joacă lumina în reprezentarea volumelor. Asistat de prietenul său, Brunelleschi, el a fost primul artist care a definit o formă ştiinţifică şi riguroasă a perspectivei arhitecturale, deoarece au inclus şi pictura printre disciplinele care aveau să influenţeze spiritul Renaşterii. În simplitatea lucrărilor sale şi prin linia fermă a figurilor, Masaccio, la fel ca şi predecesorul său, Giotto, a pictat o realitate obiectivă care era liniştită şi auto-suficientă.

Determinarea în a exprima structura volumului a ajuns la o înaltă valoare odată cu Paolo Uccello (1397-1475) şi Andrea del Castagno (1423-1457). Ucello a redus forma la cea mai pură expresie, reprezentând-o în lumină, până când a ajuns să folosească în mod abstract culoarea – frescele sale în Chiostro Verde, din Santa Maria Novella şi reredos-urile sale descriind Bătălia de la San Romano, din Galeria Uffizi. Cea din urmă lucrare exprimă puterea volumului în care tensiunea figurilor par ca acestea să fie făcute din piatră (Cina cea de Taină din Sant’Apollonia). Aceşti doi artişti, ambii posedând o pricepere în pictură care ajungea până la marginea realului, au creat sculpturi în trompe-l’oeil (vezi Santa Maria del Fiore şi Galeria Uffizi), unde ei au reuşit cu măiestrie să finalizeze lucrări care ajung la o adevărată realitate.

Florenţa – Pictorii de lumină şi culoare

Pictorii de lumină şi culoare – În contrast cu aceste idealuri artistice, o serie de pictori care au adoptat tehnica construcţiei spaţiale – introdusă de Masaccio – au continuat să se folosească de umbrele pastelate, detalierea ornamentaţiilor sau compoziţii dense. Sosirea de la Veneţia, la circa 1453, a lui Domenico Veneziano (cca 1400-1461), i-a ajutat pe pictorii din Florenţa să găsească o cale de mijloc între formele solide ale pre-renascentismului şi manierismul stilului gotic din secolul XIV. El le-a arătat artiştilor din Florenţa (care erau deja maeştrii în fresce şi în picturi în tempera) cum să folosească uleiul şi cum să organizeze spaţiul, făcând lumină prin luminozitatea, strălucirea şi fluiditatea culorilor. Pe această cale el a reîntărit stilul acestor pictori care s-au înclinat spre o reprezentare mult mai delicată, cum ar fi de exemplu călugărul dominican Fra Angelico (1387-1455), un ucenic al lui Lorenzo Monaco (vezi San Marco).

Florenţa – Fra Angelico

Fra Angelico a respectat perspectiva şi a folosit noul vocabular arhitectural bazat pe antichitate, cu toate că reţinea prin prospeţimea şi noua apropiere spre estetică, împodobite cu aur, brocad şi perle. Alessio Baldovinetti (cca 1425-1499), un ucenic al lui Domenico Veneziano, a combinat tehnica sa clară şi atentă cu o legătură spre largul peisaj şi culori delicate.

Artiştii narativi – Adevăratul curent descriptiv şi graţios a determinat un număr de artişti să exploreze tărâmul picturii narative şi o parte dintre aceştia au dezvoltat un stil anecdotic. De la profesorul său, Fra Angelico, Benozzo Gozzoli (1420-1497) a moştenit un gust pentru culorile luminoase şi detaliul amănunţit, dar lucrările sale îşi aveau propria armonie care deriva din exuberanţa stilului gotic care aducea atât de multă viaţă acestor puternice compoziţii care erau aproape explozive de activitate.

A venit apoi Domenico Ghirlandaio (1449-1494), care a excelat în stilul descriptiv şi a devenit un cronicar al societăţii florentine, în timpul ultimul sfert al secolului XV. Tehnica sa liniştită de reprezentare a fost combinată cu claritatea compoziţiei pentru a descrie costumele şi detaliile vieţii casnice şi pentru a descrie peisaje cu lungi perspective, în stilul artiştilor flamanzi. Sosirea în Florenţa, în 1482, a tripticului Portinari, de Hugo Van der Goes (Galeria Uffizi) a avut un efect profund asupra artiştilor din acele timpuri. Aparte de tehnica picturii în ulei, din care aceştia văzuseră până atunci numai puţine exemple, caracteristica ce ieşea cel mai mult în evidenţă din această lucrare era realismul figurilor şi fundalul.

Florenţa: Antonio Pollaiolo

Printre cei care foloseau cu mare uşurinţă culorile, chiar mai uşor decât Ghirlandaio, s-au numărat Antonio Pollaiolo (1431-1498) şi fratele său, Piero (1443-1496), care a călcat pe urmele sale.

Antonio, care a avut o tehnică de reprezentare viguroasă a învăţat de la Castagno. Deosebit de ceilalţi pictori din acele zile, care erau mai mult concentraţi să descrie umanitatea cu înţelepciune, serenă şi chiar soliditate, Antonio a fost interesat în convenienţa unui sens al mişcării şi ilustrare a contorsionărilor fizice şi psihice. Chiar şi fundalurile picturilor sale erau umplute cu mişcări sinuoase, astfel încât compoziţiile sale dădeau impresia unui mare dinamism.

Florenţa – pictorii de graţie

Pictorii de graţie – Acest ultim curent artistic din secolul XV de suavă, eternă frumuseţe, era umplut cu un sens de puritate, inocenţă şi delicateţe. În mod ciudat, artistul care a fost precursorul acestui trend a fost Filippo Lippi (1406-1469) (vezi PRATO), un călugăr fără prejudecăţi şi un ucenic al lui Masaccio, care a completat ciclul de fresce al maestrului său din Capela Brancacci, din Santa Maria del Carmine. Portretele sale reprezentând-o pe Fecioara Maria, îmbrăcată în voaluri transparente, sunt precursoare ale lucrărilor realizate de ucenicul său, Sandro Botticelli, care l-a învăţat pe fiul lui Lippi, Filippino Lippi (1459-1504). Apogeul (şi de asemenea declinul) a renascentismului timpuriu (sau pre-renascentism) a fost marcat de Botticelli (1444-1510).

Principala trăsătură a lucrărilor sale este senzualitatea, dar experienţa artistică a acelui secol în care trăia este de asemenea evidentă în reprezentările sale fine şi incisive, în sensul fundalului şi peisajelor sale, studiul posedat în reprezentarea figurilor sale, îmbrăcate în vestimentaţii flamande şi cu voaluri fluturând într-o delicată briză.

Picturile sale au marcat sfârşitul unei epoci şi deziluziile suferite după moartea lui Lorenzo Magnificul şi trecerea prin experienţa suportată în timpul teoriilor lui Savonarola. A fost marcat de fapt sfârşitul serenului umanism al acestei perioade.

<< pagini ale ghidului turistic >>

Maeştrii Renaşterii Târzii

Maeştrii Renaşterii Târzii (sau a Înaltului Renascentism) – Cu toate că Renaşterea Târzie a ajuns la maturitate la Roma, aceasta are primele rădăcini la Florenţa, în studiourile artiştilor de aici, din secolul XV. Leonardo da Vinci (1452-1519) a început să-şi înveţe meseria în studioul pictorului şi sculptorului în bronz, Verrocchio (vezi infra). Michelangelo (1475-1564) a fost unul dintre ucenicii lui Ghirlandaio şi Raphael (1483-1520) a venit din Urbino de foarte tânăr pentru a-şi urma maestrul, Perugio, în oraşul Medicilor. În Florenţa, Perugino a creat un mare număr de lucrări, caracterizate de o graţie lascivă, cum ar fi Crucificarea, din Convenţia (Mănăstirea) La Maddalena dei Pazzi (vezi mai jos, clădiri religioase).

Lonardo, care a venit din Vinci, a avut succes în particular în sintetizarea formelor de artă dezvoltate de predecesorii săi, îmbogăţind arta picturii cu cunoştinţele sale în diferite discipline ştiinţifice. Picturile sale (Galeria Uffizi, Camera 15) sunt proiectate pentru a exprima frumuseţea perfectă, lipsită de orice imperfecţiuni ale naturii şi interpretarea prin tehnici de maestru. Acestea pot fi observate în perfecţiunea peisajului, a compoziţiei, echilibrul culorilor şi arhitectural şi perspectiva atmosferică (trecând prin folosirea tehnicii sfumato, care întăresc liniile şi dizolvă fundalul într-o lumină albastră).

În fresca sa care descrie Bătălia de la Anghiari, proiectată pentru Palazzo Vecchio, din Anghiari, care din păcate nu mai există de mult, el a dovedit abilitatea sa de a organiza un înalt complex de compoziţie şi de a dovedi o reprezentare cu îndemânare a anatomiei umane. Numai Michelangelo a putut rivaliza cu el, cu toate că acesta a fost convins că suprema formă de artă – singura care poate cel mai bine să reprezinte perfecţiunea în natură – era sculptura, mai puternică decât pictura. Raphael a urmat exemplul acestor maeştrii şi a căutat să reprezinte frumuseţea, mai întâi în maniera lui Perugio, folosind delicateţea şi echilibrul, folosind apoi tehnica sfumato a lui da Vinci şi, în final, achiziţionând cunoştinţele lui Michelangelo de anatomie şi îndemânare artistică viguroasă.

Florenţa: Clasicism şi Manerism

Clasicism şi Manerism – Cu toate că a fost pus în umbră de Leonardo da Vinci şi de Raphael, Fra Bartolomeo (1475-1517), un dominican şi un urmaş al lui Savonarola şi Andrea del Sarto (1486-1531) au reprezentat clasicismul florentin, expresia finală a realului renascentism, în căutarea esenţei frumuseţii. Del Sarto a fost un colorist strălucitor şi, ca şi Fra Bartolomeo, a folosit foarte mult tehnica sfumato. El a pavat drumul spre Mannerism arătând interes, într-unele dintre lucrările sale, pentru exprimarea sentimentelor (Cina cea de Taină din San Salvi). Frământările sufletului au devenit mult mai importante decât idealuri de frumuseţe şi corespunde impresiei de trecere a timpului.

Ucenicul său, Pontormo (1494-1556), a reprezentat din plin această anxietate naturală în lucrările sale, prin atitudini sinuoase şi culori fade care au un profund efect asupra celui care le vizionează (Coborârea de pe Cruce a lui Hristos din Santa Felicita şi Buna Vestire din Carmignano). Această generaţie de artişti a fost profund afectată de picturile lui Michelangelo, care a pictat tavanul Capelei Sixtine între 1508 şi 1512. Puterea figurilor umane reprezentate de marele artist, poziţiile lor ca nişte sculpturi, deseori bazate pe o întoarcere a trunchiului şi culorile sale vii au fost toate imitate. Rezultatul depindea de sensibilitatea artistului.

Mişcarea maneristă

Rosso Fiorentino (1494-1540) a relevat morbida sa anxietate în lucrările torturate, figuri elongate şi culori stridente. El a fost invitat în Franţa de Francois I şi şi-a încheiat cariera la Fontainebleau.

A doua generaţie a mişcării maneriste s-a distanţat de această sensibilitate necontrolată care se îndrepta spre patos şi, din contră, s-au restrâns la o solemnitate care aera aproape deplină. Bronzino (1503-1572), care a fost pregătit de Pontormo şi a fost pictorul oficial al marelui duce după 1539. El s-a concentrat în reprezentarea adevărului psihologic la modelele sale şi în frumuseţea costumelor acestora (Galeria Uffizi, Cosimo I, Eleonora, Eleonora de Toledo şi Lucrezia Panciatichi). Vigurozitatea sa, în reprezentări mai mult calde şi vii, arată o influenţă continuă a marii figuri artistice a acelor timpuri – Michelangelo.

Vasari, marele istoric al artei italiene de la Cimabue şi până în timpurile sale, a fost de asemenea un pictor de curte pentru familia Medici. El a creat marile decoruri din Palazzo Vecchio, inclusiv alegoriile şi picturile istorice şi mitologice care, din păcate, au dus arta florentină într-un stil academic.

Florenţa ghid turistic – ARHITECTURĂ ŞI SCULPTURĂ

Arhitecţii acelor timpuri au creat un stil bazat pe o grandoare restrânsă. Proporţiile erau armonioase şi decorul în clădirile religioase consta din motive geometrice întrepătrunse cu marmură colorată, în timp ce conacele erau decorate cu cornişe proiectate şi rusticate (pentru arhitectura vernaculară vedeţi de asemenea, mai jos, Vechi Străzi şi Case).

Evul Mediu – Cele două clădiri magnifice, cunoscute ca Baptisteriu şi Biserica din San Miniato al Monte datează din perioada renascentistă. Volumele lor simple – o formă centrală pentru Baptisteriu şi o formă de basilică bazată pe forme pătrate şi cubice pentru San Miniato – şi decorul geometric armonios colorat cu marmură fac din cele două lucrări de referinţă pentru mişcarea cunoscută ca pre-renascentism. Acestea sunt precursoarele directe ale frontonului de vest al bisericii Santa Maria Novella, de Alberti, şi arată o determinare pentru realizarea unor construcţii raţionale în termenii spaţialităţii prin folosirea volumului pur la liniile drepte şi neîntrerupte şi la arcurile semicirculare, o caracteristică comună tuturor proiectelor antice romane.

Stilul Gotic al Florenţei

Aparenţa oraşului se datorează astăzi în parte stilului gotic. Răspândirea noilor ordine religioase au condus la realizarea de construcţii în acest stil – Santa Maria Novella pentru dominicani, Santa Croce, pentru franciscani, Santa Annunziata pentru Servitorii Sfintei Treimi, Organissanti pentru ordinul umililor, Santo Spirito pentru Frăţia Augustină, Sfânta Treime pentru vallombrosieni şi Santa Maria del Carmine pentru carmeliţi ( o parte din aceste clădiri au fost substanţial alterate în ultimele secole). Au existat doi proiectanţi de arhitectură principali în perioada gotică.

Arnolfo di Cambio (cca 1250-1302) a creat iniţial planurile pentru catedrală şi, conform lui Vasari, pentru Santa Croce. El a fost de asemenea director de lucrări la Palazzo Vecchi, între 1299 şi 1302. Giotto a construit turnul clopotniţei (începând din 1334). Orcagna (1308-1368), un ucenic al lui Arnolfo di Cambio şi Giotto, a fost proiectantul pentru Tebernacolul din Orsanmichele, o clădire la care lucrările au început în 1336 şi care a marcat începutul unui stil în care prestigiul şi decoraţiile au luat o precedenţă asupra utilităţii. Loggia della Signoria, cu arcurile sale extrem de întinse, sunt un exemplu rafinat ala acestui stil.

Înflorirea Renaşterii- Florenţa

Înflorirea Renaşterii – Începutul acestei noi ere în Florenţa poate fi datată, pentru convenienţă, la 1401. Acesta a fost anul în care Lorenzo Ghiberti (1378-1455) şi Filippo Brunelleschi, printre alţii, au luat parte la o competiţie pentru a fi ales proiectantul pentru cea de-a poartă de acces spre Baptisteriu, cea dintâi fiind proiectată de Andrea Pisano (în 1336). Când a fost ales Ghiberti, Brunelleschi a fost constrâns să se orienteze spre sculptură, cu toate că el fusese pregătit pentru orfevrărie. Ghiberti a fost ales mai târziu pentru a proiecta ce-a de-a treia uşă, pe care Michelangelo a numit-o Poarta Paradisului, din cauza marii sale frumuseţi. El a creat de asemenea o parte din sculptura monumentală de bronz de la Orsanmichele.

Florenţa – Brunelleschi

În urma eşecului său în faţa comisiei, Brunelleschi (1377-1446) a plecat la Roma şi s-a întors de mai multe ori în anii următori. El a devenit un entuziast al arhitecturii clasice, din cauza ruinelor anticii Rome şi pentru giganticele dimensiuni. El a fost primul artist care a înţeles aceste structuri şi le-a adaptat necesităţilor acelor zile.

Lucrarea care a relevat talentul său şi i-a permis să-şi extindă cunoştinţele a fost domul catedralei din Florenţa. Nimeni în afară de el, la începutul secolului XV, nu a fost capabil să ridice un astfel de dom (42 m lăţime şi o înălţime de 60 m de la nivelul solului) fără vreun suport de structuri înălţate. Datorită forţei care presa pe laterale, el a fost obligat să producă o formă ogivală în defavoarea unei emisfere perfecte, atât de iubită de romanii din antichitate. Prima clădire proiectată de Brunelleschi, potrivit idealurilor sale clasice, a fost Spitalul Orfanilor.

Porticul acestuia este compus din arcuri semicirculare susţinute de coloane şi surmontate de o entablatură orizontală. Întreaga structură este dominată de folosirea pietrei serene (pietra serena – piatră gri-albastră, dintr-o carieră din vecinătatea Florenţei) care iese în evidenţă pe zidul alb al principalei clădiri. El a folosit acelaşi procedeu la San Lorenzo, Santo Spirito şi Capela Pazzi din Santa Croce. În fiecare dintre aceste clădiri volumele sunt compuse din forme simple care sunt folosite ca module şi repetiţia lor produce în general de armonie. Tehnica lui de construcţie a fost raţională şi era bazată pe calculul matematic al perspectivei. El a fost fondatorul arhitecturii moderne, care se bazează pe proiectele sale de planuri şi nu mai puţin pe experienţa sa în prelucrarea pietrei.

Leon Battista Alberti

Leon Battista Alberti (1404-1472) a fost un alt mare arhitect de la începutul secolului XV. El a fost un umanist şi un om de ştiinţă care a scris un număr de tratate de pictură, sculptură şi arhitectură, ca şi lucrări care au tratat subiecte cum ar fi familia sau gramatica.

El s-a născut la Genoa (Genova) şi a călătorit la Florenţa în 1428 când familia sa, cu care a fost exilat, a primit acceptul de a se reîntoarce în oraş. Ca intelectual el nu a fost interesat de pragmatismul anticii arhitecturi. El a fost interesat numai de principiile sale estetice. El a fost mai mult un proiectant decât un constructor dar el a fost umbrit de Brunelleschi în dragostea pentru formele geometrice simple, aşa cum este evident în proiectul său pentru faţada de vest a bisericii Santa Maria Novella. Aceasta se înscrie în afara unui pătrat şi detaliile sale sunt structurate în jurul acestui motiv. Palatul Rucellai din Florenţa este de asemenea o lucrare a sa.

Battista a fost prieten atât cu Alberti, cât şi cu Brunelleschi, dar a fost mai apropiat de cel din urmă, cu care a călătorit la Roma. Principalul opozant al acestora în sculptură a fost Donatello (1386-1466). El a observat arhitectura şi arta anticilor romani şi a învăţat să le adapteze realităţii şi energiei figurilor sale.

Florenţa – Leon Battista Alberti

El a revoluţionat arta gotică prin refuzul stereotipurilor uşoare contemporane şi îmbrăcăminţii drapate, mişcările serene şi mişcările delicate, aşa cum poate fi observat în figurile realizate de el la Sf. Gheorghe din Orsanmichele (cel original se află la Bargello). În întreaga sa viaţă el a creat o mare varietate de caractere – profeţii de la clopotniţă (acum în Museo dell’Opera del Duomo), tânărul David (în Bargello), Judith şi Holofernes (Palazzo Vecchio) şi Maria Magdalena (Museo dell’Opera del Duomo). Acestea sunt toate dominate de magnifica grandoare a acţiunii subiectelor, scopul lor în viaţă şi particularismul caracterelor sale. Donatello nu a căutat să inventeze un model de frumuseţe sublimă. Fiecare dintre sculpturile sale relevă o intensitate de expresie şi un adevăr care este uneori crud, dar întotdeauna real.

Renaşterea florentină

Vârsta de aur a Renaşterii Florentine – Cea de-a doua jumătate a secolului a arătat o dezvoltare şi o înflorire a formelor care au fost create iniţial de Brunelleschi, Alberti şi Donatello. În arhitectură, Michelozzo (1396-1472) a fost omul care a făcut popular vernacularul în clădiri, forme folosite de maestrul său, Brunelleschi, în clădiri publice, cum ar fi bisericile şi capelele.

El a fost numit arhitect pentru familia Medici şi a construit conacul acestora din Florenţa, inclusiv curtea interioară a acestuia. El a renovat de asemenea rezidenţele feudale a Medicilor din Cafaggiolo şi Trebbio din districtul Mugello. El i-a inspirat pe Benedetto da Maiano, un alt sculptor, care a construit Palatul Strozzi, şi Giuliano da Sangallo (1445-1516), care a proiectat Palatul Gondi şi sacristia din Santo Spirito.

Calea Donatello

Calea care a fost inaugurată de Donatello a fost urmată de contemporanii săi şi de generaţia următoare. Luca della Robbia (1400-1482) a căutat de asemenea realismul în reprezentarea figurilor sale umane, în atitudinea şi expresia acestora, dar a tins să le idealizeze, preferând o mare flexibilitate şi o modestie în faţa rivalilor săi. Diferenţa acesta este evidentă în cele două cantorie, care au fost realizate în timpul aceleiaşi perioade – unul de Donatello, celălalt de Luca (acum în Museo dell’Opera del Duomo). Popularitatea basoreliefurilor de Luca della Robia – în albastru azur şi în alb glazurat, împodobit cu galben şi verde – dovedesc o trăsătură vie realizată în atelierele sale şi de descendenţii săi, Andrea (1436-1524) şi Giovanni (1446-1527).

Mulţi artişti au lucrat în timpul sau în jurul mijlocului secolului, în emulaţie cu Donatello, arătând un interes scăzut pentru sculptura monumentală. Desiderio da Settignano (1428-1464) a creat o serie de basoreliefuri magnifice, revelând gustul pentru o mai mare tandreţe a sentimentelor interioare, o atragere spre gentileţea feminină. El a murit tânăr, lăsând drumul deschis pentru Mino da Fiesole (cca 1430-1484), al cărui stil a fost mult mai graţios şi pentru Benedetto da Maiano (1442-1497), care a creat amvonul din Santa Croce. Ambii au fost faimoşi pentru lucrările lor în marmură.

Antonio Pollaiolo şi Verrocchio

În contrast cu acest trend, în care flexibilitatea era peste tot importantă, Antonio Pollaiolo şi Verrocchio (ambii fiind pictori şi sculptori), împreună cu ucenicii lor, au fost atraşi de vigoarea, energia şi puterea musculară, pe care ei au exprimat-o în bronz.

Michelangelo în Florenţa

Michelangelo – La sfârşitul secolului, datorită frământărilor politice care au urmat după moartea lui Lorenzo Magnificul, Florenţa a intrat într-o perioadă de incertitudine, care a fost transpusă perfect de personalitatea pasionată a lui Michelangelo, care a combinat mândria şi agonia în lucrările sale. În sculpturile sale, ca şi în picturi, el a demonstrat un mare realism. El i-a depăşit pe toţi predecesorii săi, care au produs mai mult figuri probabile de personalităţi.

Creaţiile lui Michelangelo par să fie tulburate de viaţa lor interioară. Lungimea membrelor lor şi puterea muşchilor par să fie cele ale unor persoane reale capturate într-un moment precis mai mult decât reprezentările timpurilor blânde de frumuseţe perfectă din timpul Renaşterii. Exemple ale geniului artistului îl includ pe mândrul său David (lucrarea originală se află în Galleria dell’Accademia), Bacchus îmbătat (în Bargello), delicata sa Fecioara Maria şi Scările (în Casa Buonarroti) sau Pieta sa (în Museo dell’Opera del Duomo). De asemenea, în arhitectură, el a tratat viaţa într-un anumit spaţiu prin revoluţionarea formalismului repertoriului clasic – el a împărţit partea superioară a pedimentelor şi a inclus nişe goale în noua sacristie din (biserica) San Lorenzo.

În holul de intrare al Bibliotecii Laurenziana, el a aşezat coloane în ziduri, susţinând “paranteze” goale, a tratat zidurile interioare la fel ca pe cele exterioare şi a proiectat scări în trei părţi, astfel încât acestea ocupă aproape întregul spaţiu al podelei. El s-a apropiat de tehnica lui Brunelleschi – structuri cu elemente intens luminate cu pietra serena, un gust pentru proiectele centrate, unificarea volumului – dar a folosit aceste tehnici numai pentru a da o mai mare libertate dinamicii spaţialităţii, în care vechiul vocabular era mai mult numai un instrument decât un mijloc rigid de a achiziţiona armonie.

<< pagini ale ghidului turistic >>

Manerismul florentin – Michelangelo

Manerismul florentin – Michelangelo a avut un aşa fel de personalitate, încât toţi artiştii au fost influenţaţi de el. Cel mai interesant a fost Ammannati (1511-1592) care a lucrat pentru Cosimo I începând din1555. El a proiectat curtea interioară (cortile) şi partea din spate a Palatului Pitti. El a proiectat de asemenea Podul Santa Trinita cu elegantele sale arcuri goale şi a sculptat Fântâna lui Neptun din Piazza della Signoria. El a lucrat deseori cu Vasari (1511-1547), arhitectul şi pictorul care a supervizat lucrările la Uffizi.

Cel mai bun dintre toţi arhitecţii florentini ai secolului XVI a fost Bernardo Buontalenti (1536-1608) care l-a succedat pe Vasari la Uffizi, proiectând partea frontală de vest a (bisericii) Santa Trinita şi a schiţat proiectele pentru fortul Belvedere.

Baccio Bandinelli

Printre sculptori, Baccio Bandinelli (1488-1560) s-a îngrijit la sfârşitul secolului XVI de un gust bine echilibrat, ordonat, al statuilor clasice care erau, fără importanţă, lipsite de căldură. Herculele său şi Cacus stau în partea opusă de sculptura David, de Michelangelo, în Piazza della Signoria.

Benvenuto Cellini

Benvenuto Cellini (1500-1571), care a produs o divină autobiografie descriind viaţa sa ca un aventurier, a fost un fervent admirator al lui Michelangelo. Cu toate că el era în principal orfevrier, el a creat de asemenea statui de bronz de un mare impact, în ciuda ornamentaţiilor supraelaborate, în care el s-a îngrijit să combine multiplele faţete ale talentului său (Perseus în Loggia della Signoria şi Bustul lui Cosimo I, în Bargello).

Giovanni da Bologna

Giovanni da Bologna (1529-1608), care s-a născut în Douai, Franţa, a sosit la Florenţa de la Roma în 1555. Talentul său rafinat era combinat cu graţia incisivă şi cu o apropiere de disciplina academică.

Începând din acele timpuri, oricum, Florenţa a început să-şi piardă artiştii. În secolul XVI noul sediu al efervescenţei artistice a fost Roma, acest oraş atrăgând cele mai rafinate talente ale acelor timpuri.

De-a lungul celor câteva secole următoare, oraşul Medicilor a trăit în reflecţia gloriilor trecute, dar nu a reuşit niciodată să succeadă din nou în a aduce laolaltă miraculoasa combinaţie între rapida expansiune economică, putere financiară, ca centru bancar, patronajul aristocraţiei şi o bogăţie de artişti talentaţi, intenţionând o emulaţie mutuală, inegalabilă, parcă din timpurile măreţiei Atenei.

Literatura florentină

Florenţa a jucat un rol particular important pe tărâmul literaturii, contribuind la dezvoltarea Toscanei.

EVENIMENTE TRADIŢIONALE

Scoppio del Carro – Acest eveniment – Explozia Carului – este ţinut în duminica de Paşti, în Piazza del Duomo. Acesta datează din 1101, anul în care cruciaţii s-au reîntors de la Ierusalim cu trei pietre din Mormântul Lui Hristos. În fiecare an, după duminica de Paşti, pietrele produc bule care sunt folosite la aprinderea luminilor pentru Duminica Înălţării. Începând din secolul XVI, bulele au început să lumineze mai multe şi mai multe “lămpi” până când evenimentul a ajuns la forma prezentă.

Un car de lemn alegoric (cu o înălţime de 6 m), cunoscut sub numele de Il Brindellone, este tras de-a lungul străzilor de patru boi cu însemnele breslelor (ghildelor). Acesta este însoţit de o procesiune de oameni îmbrăcaţi în costume renascentiste, cuprinzând purtători de stindarde, reprezentând cele patru districte (cartiere) ale oraşului şi echipele care participă la istoricul meci de fotbal (calcio storico – vezi mai jos). Odată ajuns în piaţă, în faţa catedralei, carul este blocat. Din înaltul altar al catedralei zboară un porumbel de-a lungul unei aripi a carului şi dispare într-o cascadă de artificii. Apoi, un copil trage la sorţi pentru a determina ordinea de joc a semifinalelor jocului de fotbal (calcio).

Calcio storico florentino

Calcio storico florentino – Calcio este numele dat unui gen de fotbal jucat în costume din secolul XVI – primul meci are loc de sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie) şi alte două meciuri au loc în următoarele zile. Meciurile sunt jucate de echipe din cele patru districte ale oraşului şi constau din două semifinale sau una singură. Verzii reprezintă San Giovanni (Baptisteriul), Roşii Santa Maria Novella, Albaştrii Santa Croce şi Albii Santo Spirito (Oltr’Arno, pe malul sudic).

Jocurile nu au reguli precise şi sunt o asociere între rugby, fotbal şi lupte libere (wrestling). Acesta îşi are originile în jocurile cu mingea jucate de romani în Florentia, în care obiectivul era de a duce mingea în poarta echipei opuse. Tradiţia a fost perpetuată în timpul Evului Mediu când consiliul oraşului a fost obligat să impună restricţii faţă de acest joc fără reguli şi fanii acestora care au invadat străzile şi pieţele, disturbându-i pe ceilalţi cetăţeni în timpul nopţii. Jocurile din prezent comemorează un meci jucat pe 17 februarie 1530 când oraşul, care se afla sub asediul împăratului Sfântului Imperiu Roman, Carol al V-lea, dorind să demonstreze diferenţa în ciuda privaţiunilor impuse de acesta, celebrând Carnavalul cu mult zgomot şi distres.

Carol al V-lea a fost eventual victorios dar meciul s-a prelungit de-a lungul istoriei. La sfârşitul secolului XVIII, jocul s-a demodat dar, cu ocazia celui de-al patrulea centenar, în 1930, festivităţile au fost reînviate şi tradiţiile au fost continuate fără întrerupere cu excepţia perioadei din timpul celui de-al doilea război mondial.

Sfânta Reparata şi Scoppio del Caro

Cu toate că această catedrală a fost dedicată Sfintei Maria del Fiore, populaţia Florenţei a păstrat-o în inimi ca Reparata, patronul sfânt al primei catedrale. Potrivit legendei, când acesta a fost părăsită în Palestina, la vârsta de 12 ani, din corpul ei a zburat un porumbel spre Rai.

Unii oameni au adus aminte de această istorie inspirată de porumbelul de metal care zboară din catedrală în ziua de Paşti pentru a se aşeza pe căruţa pompierilor.

Evenimentul începe cu o uriaşă procesiune la care participă 530 de jucători îmbrăcaţi în costume de epocă, reprezentând fiecare sector din societatea florentină din secolul XVI. Sunetul trompetelor şi al tobelor, împreună cu stindardele care flutură în vânt sunt întărite de procesiunea care se întinde de la Santa Maria Novella în piaţa din faţa Santa Croce, care este acoperită cu nisip cu ocazia meciului. Lovitura de începere este dată după anunţarea cu un corn, care răsună de asemenea de fiecare dată când este înscris un gol. Jocul durează 50 de minute. Echipele au câte 27 de jucători fiecare – patru portari, trei fundaşi, cinci mijlocaşi şi 15 atacanţi. Echipa învingătoare primeşte o bovină albă care va fi tăiată pentru a fi mâncată la un banchet. În zilele noastre bovina este vândută, dar banchetele au loc în continuare.

Festivalul Rificolona

Rificolona – Acest festival are loc în dimineaţa de 7 septembrie, în ajunul Sărbătorii Naşterii Binecuvântatei Fecioare Maria. Tradiţia datează probabil din zilele când ţăranii din zonele înconjurătoare şi din districtele de munte obişnuiau să călătorească la Florenţa pentru festival, sperând să-şi vândă produsele la un târg care se ţinea cu acea ocazie.

Distanţa lungă de la care călătoreau unii dintre vizitatori făcea ca aceştia să-şi petreacă mai multe zile pe drum şi trebuiau să ducă lămpi cu ei pe timp de întuneric. Probabil că florentinii s-au gândit la aceste vechi lumini demodate când au creat primele lămpi de hârtie (rificolone), care aveau iniţial forma unor păpuşi, reamintindu-i pe ţăranii care coborau de la munte pentru a lua parte la festivităţi. Aceste lumini constau din lumânări cu forma unei păpuşi, purtate înălţate în aer, în vârful unui stâlp lung. Mai târziu forma lămpilor s-a schimbat şi populaţia a început să le atârne în ferestrele caselor.

ALTE EVENIMENTE TURISTICE

În timpul Festivalul Muzicii din luna mai (Maggio Musicale) aici au loc concerte, opere şi balete în Teatro Comunale şi programele aceste se întind deseori până în luna iunie.

În luna mai aici se desfăşoară o competiţie standard, cunoscută ca Trofeo Marzocco, când echipe de teatru joacă în Piazza Santa Croce.

Pentru sărbătoarea Sfântului Laurenţiu, care are loc pe 10 august, în districtul cu acelaşi nume au loc o serie de evenimente speciale.

Din noiembrie şi până în ianuarie oraşul găzduieşte Festivalul Jucăriilor Vechi (Festival del giocattolo d’epoca).

Deoarece aceste evenimente din Florenţa au loc în timpul sezonului turistic, oraşul este probabil foarte aglomerat la acele date şi este recomandabil să vă faceţi rezervări la hotel cu mult timp înainte.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Florenţa: CLĂDIRI DIN PIAZZA DEL DUOMO – o jumătate de zi

În centrul oraşului se află un remarcabil grup de clădiri cu marmură albă, verde şi roz – catedrala, turnul clopotniţei şi baptisteriul care marchează tranziţia de la arhitectura medievală florentină la perioada renascentistă.

Pe latura de sud a pieţei, în colţul cu Via dei Calzaiuoli, se află Loggia del Bigallo (A), care a fost construită la mijlocul secolului XIV cu două arcade perpendiculare semicirculare surmontate de ferestre duble. Copii pierduţi sau abandonaţi obişnuiau să fie expuşi sub loggie.

Il Duomo – catedrala Florenţa

Catedrala din Florenţa (Duomo) este un simbol al bogăţiei şi puterii Florenţei în secolele XIII şi XIV. Este una dintre cele mai mari clădiri din lumea creştină (155 m lungime – Sfântul Petru din Roma are 186 m, Sf. Paul din Londra 152 m, Notre Dame din Paris 130 m – şi o lăţime de 90 m de la un capăt al transeptului la celălalt; 107 m înălţime de la podea până în vârful lanternoului). Este dedicată Sfintei Maria del Fiore, care aduce aminte de o anumită floare, un trandafir de aur, prezentat de papa Eugeniu al IV-lea când catedrala a fost consacrată.

Dedicată Sfintei Maria del Fiore, catedrala este fructul unei munci depuse de mulţi artişti, ce au colaborat la construcţie câteva secole. În 1294 Corporaţia Ghildelor a fost mandatată de Arnolfo di Cambio cu realizarea unei noi catedrale ce trebuia să înlocuiască bisericii existente a Sfintei Reparata. Atelierul catedralei s-a dezvoltat în jurul şi în interiorul bisericii, care a continuat să fie folosită o perioadă, până în 1375.

Lucrările la noua catedrală sau Duomo au început pe 8 septembrie 1296 şi au continuat sub conducerea diferiţilor capomastri sau directori de şantier, cum ar fi Giotto, Andrea Pisano, Francesco Talenti. În 1375 Santa Reparata a fost dărâmat şi o parte din proiectul lui Arnolfo a fost modificat. Domul avea să aştepte până în 1420, an în care Brunelleschi a câştigat competiţia pentru construirea enormei structuri. În 1434 lucrarea a fost terminată şi doi ani mai târziu, biserica a fost consacrată la 140 de ani de la începerea lucrărilor. Lanternoul a fost început în 1445 şi terminat în 1461. Faţada a fost realizată în stilul gotic – secol XIX.

Istorie Catedrală Florenţa

Catedrala din Florenţa a fost construită pe locul catedralei în stil romanic Santa Reparata, care a fost demolată pentru că era o clădire prea modestă pentru un oraş medieval atât de important cum era Florenţa. Construcţia catedralei a mobilizat resursele oraşului pentru aproape 150 de ani. Sarcina i-a fost dată arhitectului pentru îmbunătăţiri, Arnolfo di Cambio şi, cu toate că lucrările au început în 1296, catedrala nu a fost consacrată până în 1436. În timpul acestei perioade au fost făcute modificări considerabile faţă de planurile iniţiale care au fost făcute de succesorii lui Arnolfo, Giotto, Andrea Pisano şi, în mod particular Francesco Talenti.

Clădirea, care este în principal gotică, este un exemplu strălucitor pentru originalitatea caracterului al acestui stil particular din Florenţa – volume largi şi linii orizontale preferate suprafeţelor sculptate. Un proiect de marmură multicoloră, în stil tipic florentin, formează decoraţiile geometrice ale cursului de piatră. Frontul de vest, proiectat de Arnolfo di Cambia, a fost demolat în 1588, fără să fie finalizat. A fost reînlocuit la sfârşitul secolului XIX cu partea frontală existentă, o imitaţie complexă a stilului gotic.

Domul din Florenţa

Uriaşul dom, o parte integrantă a peisajului florentin, este cea mai frumoasă parte a clădirii. Este opera lui Filippo Brunelleschi, descris de Vasari ca “un geniu al arhitecturii trimis din Rai pentru a aduce o nouă formă în arhitectură”. În 1420 el a rezolvat problema legată de modalitatea în care să acopere vastul sanctuar. Pentru a reduce sarcina masivă dinspre centrul domului, Brunelleschi a proiectat un acoperiş realizat din două domuri mai plate, legate printr-o reţea complexă de arcuri şi pilaştrii. Construcţia giganticului dom, ridicat fără vreun suport aparent, a stârnit o enormă admiraţie şi entuziasm în Florenţa acelor timpuri. Pentru aproape 15 ani, locul construcţiei, care a fost proiectat de Brunelleschi în sine şi instalaţiile de aici puteau ridica blocuri de piatră cu o greutate de peste trei tone, ceea ce era un fapt fără precedent pentru populaţia Florenţei.

Domul din Florenţa – exterior

Exteriorul – Pornind de pe latura de sud, plimbaţi-vă în jurul catedralei în sens invers acelor de ceasornic.

De pe latura de sud se poate observa o strălucită vedere asupra clădirii. Uimitoarea lucrare din marmură accentuează o aparenţă grandioasă deja existentă, creată de lipsa reliefurilor şi a repetiţiilor regulate a diferitelor elemente. Capătul de Est este remarcabil extensiv, constând din trei apse poligonale, radiind din transeptul transversal. Împreună cu domul, care este aşezat pe un uriaş timpan, formează un complex de o compoziţie foarte superb echilibrată. Galeria originală trebuia să se deruleze în jurul bazei domului, dar construcţia acestuia era aparent discontinuă, când Michelangelo a remarcat că aceasta este adunată ca o încercuire de beţe.

Pe latura de nord a clădirii se află Uşa Mandoria, surmontată de o mandoria conţinând o sculptură a Fecioarei Maria a Bunei Vestiri, de Nanni di Banco, de la începutul secolului XV. Lucrarea de mozaic de pe tympanum (1490), descriind Buna Vestire, este o lucrare de Domenico Ghirlandaio.

Domul din Florenţa – interior

Nava – După extravaganta ornamentaţie a exteriorului, nava are un plan descongestionat. Mica diferenţă în înălţime dintre navă şi coridoare, cele patru arcuri cu spaţii largi din navă (80 m lungime) şi o cornişă de la baza bolţilor rupe verticalitatea navei şi pare să reducă proporţiile generale ale clădirii.

Ferestrele cu vitralii din capătul de est, în special fereastra centrală în formă de trandafir, descriind Buna Vestire a Fecioarei Maria, s-au bazat pe schiţe făcute de Lorenzo Ghiberti. La compoziţia lor a fost folosită o remarcabilă umbră de verde. Mormântul episcopului Antonio d’Orso, care a murit în 1321, a fost sculptat de artistul sienez, Tino di Camaino, care a produs un număr de faimoase morminte monumentale în timpul perioadei gotice. Un fragment din lucrarea originală (la stânga de uşa centrală) îl arată pe cel decedat dormind şi aşezat, deasupra unui sarcofag.

În primul intrând al coridorului sudic, chiar deasupra locului în care mormântul a fost descoperit în criptă (vezi infra) în 1972, se află un portret al lui Brunelleschi (primul medalion din partea stângă după intrare), sculptat de unul dintre ucenicii acestuia.

În coridorul de nord se află două fresce conţinând sculpturi fictive ecvestre, în onoarea a doi oameni de arme (condottieri) care şi-au oferit serviciile Florenţei. Cea dintâi sculptură îl reprezintă pe Nicolo da Tolentino, realizată de Andrea del Castagno (în 1436) şi cea de-a doua a fost realizată de Paolo Ucello (în 1465) şi îl descrie pe Dante explicând Divina Comedie oraşului Florenţa, care este reprezentată de catedrala sa, aşa cum era în secolul XV. Fresca ce ilustrează “geografia” unei alte lumi a fost imaginată de poet – Iadul, munţii Purgatoriului şi Paradisul.

Coridoarele sunt luminate de remarcabile ferestre cu vitralii din secolul XIV.

Domnul din Florenţa – Sanctuarul

Domul din Florenţa Sanctuarul – De aici poate fi apreciată cel mai bine adevărata grandoare a clădirii. Uriaşul sanctuar octogonal este încercuit de marmură elegantă, lucrare executată la mijlocul secolului XVI. Din acesta radiază trei apse vaste formând un trifoi, fiecare dintre acestea conţinând cinci capele. Deasupra se înalţă domul (cca 50 m în diametru la bază şi o înălţime de 91 m), care este decorat cu o uriaşă frescă descriind Judecata de Apoi. Aceasta a fost începută de Vasari, care a lucrat la ea timp de doi ani, între 1572 şi 1574, dar a fost terminată în următorii cinci ani, după ce a lucrat la ea Federico Zuccari şi a fost finalizată în 1579. Deasupra înaltului altar atârnă un crucifix din lemn realizat de Benedetto da Maiano (la sfârşitul secolului XV).

Tympanumul de deasupra uşii de pe partea dreaptă a vechii sacristii (Sacrestia Vecchia) este decorat cu o lucrare în teracotă – Înălţarea – realizată de artistul Luca della Robbia.

Sub altar, în capela axială se află mormântul Sf. Zanobi, primul episcop al Florenţei. Această remarcabilă lucrare constă dintr-un basorelief din bronz descriind scene din viaţa sfântului. A fost realizat de Lorenzo Ghiberti. Pe cealaltă latură a altarului se află două încântătoare teracote albe cu îngeri care poartă lumânările, de Luca della Robbia. Feţele îngerilor readuc aminte de cele ale adolescenţilor din faimoasa “Cantoria”, realizată de acelaşi artist, acum în muzeu (vezi mai jos).

Uşa care dă spre Noua Sacristie (Sacrestia Nuova), simetric opusă faţă de Vechea Sacristie, este de asemenea surmontată de un tympanum, decorat de Luca della Robbia descriind ÎnviereaH într-o lumină albastru-închis. Aici, în Noua Sacristie, s-a refugiat Lorenzo Magnificul când a fost atacat de călugării implicaţi în conspiraţia Pazzi.

Iluminarea strălucitoare arată în spate (printr-o partiţie) un cabinetH la care se ajunge la jumătatea zidurilor camerei şi a fost realizat în cea de-a doua jumătate a secolului XV în principal de Benedetto şi Giuliano da Maiano. Splendidul panel din bronz al uşii descrie figurile Evangheliştilor şi pe cele ale Profeţilor şi sunt de asemenea demne de remarcat.

Domul din Florenţa

Domul Din Florenţa – Accesul via coridoarele de nord sau de sud; 463 de trepte. Turul durează 45 min.

Galeria strâmtă care dă înspre cancelarie oferă o minunată privelişte jos, înspre catedrală, şi de asemenea poate fi văzută de aproape o remarcabilă fereastră cu vitraliiH în oculi al timpanului. Aceasta a fost produsă în cea de-a doua jumătate a secolului XV şi se bazează pe schiţele realizate de figurile dominante ale acelor timpuri – Ghiberti, Donatello, Paolo Uccello şi Andrea del Sarto.

Faţada nefinisată a lui Arnolfo di Cambio

Faţada nefinisată a lui Arnolfo di Cambio a fost îndepărtată în 1587. Din acel moment, pentru aproape trei secole, aici a fost o abundenţă de proiecte şi competiţia pentru finalizarea noii faţade a Catedralei, până când, în 1871, desenul prezentat de arhitectul Emilio de Fabris a fost aprobat (lucrarea a fost terminată în 1887). Faţada contrazice punctul de vedere istoric care afirma folosirea aceluiaşi tip de marmură folosită la construcţia restului clădirii, Carrara albă, Prato verde şi Maremma roz. Peste cele trei portaluri cu Povestea Mariei sunt trei reprezentări, de la stânga la dreapta: Caritatea, Madonna cu principalii sfinţi ai oraşului şi Soarta; pedimentul de deasupra portalului central reprezintă Madonna în Glorie. Statuetele apostolilor şi cea a Mariei sunt aşezate în frizele derulate între ferestrele trandafir din părţi şi cea din centru. Alături, după o serie de busturi ale artiştilor, este un pediment în relief redus ce-l reprezintă pe Dumnezeu Tatăl.

Domul din Florenţa – interiorul

Interiorul este realizat în linia arhitecturii gotice italiene imprimând perceperea puternică a spaţiului vertical şi orizontal din interiorul duomo-ului (cea de-a patra biserică ca mărime din lume: 153 metri lungime, 38 metri între navă şi coridor şi 90 până la transept).În navă şi coridor stâlpi cu pilaştrii sprijină arcurile şi voltele gotice. O galerie de curbe se derulează la înălţime. În spate, altarul cel înalt (realizat de Baccio Bandinelli), înconjurat de trei apside sau tribune, fiecare dintre ele subdivizate în cinci camere. Pavajul policrom a fost realizat între 1526 1660 de către Baccio şi Giuliano d¢Agnolo, Francesco da Sangallos.

Cele două monumente ecvestre (fresce transferate de pe zid) îi reprezintă pe John Hawkwood (Giovanni Acuto) şi Niccolo da Tolentino. Cel dintâi a fost realizat în 1436 de Paolo Uccello şi cel de-al doilea a fost realizat în 1456 de Andrea del Castagno (de notat diversitatea de modelare a figurilor celor doi căpitani de mercenari: severitatea opusă vitalităţii). Printre alte lucrări demne de remarcat se numără şi piatra de mormânt a lui Antonio d¢Orso realizată în 1321, încoronarea Madonei de Gaddo Gaddi şi, pe partea dreaptă a coridorului un tabernacol cu Joshua de Ciuffagni, Donatello şi Nanni di Bartolo, bustul lui Squarcialupi de Maiano, pictura în penel cu ştiuţii Cosma şi Damian de Bicci di Lorenzo.

Interior Domul din Florenţa

Din capătul scărilor care conduc până în vârful domului se poate vedea o interesantă privelişte asupra caracteristicilor structurale. Secţia finală, care este foarte abruptă şi foarte aproape de zid, este cea mai spectaculară. Aceasta conduce spre exterior la baza turlei lanternoului, care este ultima lucrare de Brunelleschi şi care nu a fost aşezată în acest loc până după moartea artistului. De aici se poate urmări o magnifică privelişte panoramică asupra Florenţei – (nord-vest) domul San Lorenzo, având în spate Santa Maria Novella ieşind în evidenţă pe fondul verdeţii Parcului Cascine, (la stânga turnului clopotniţei) arcul din Piazza della Reppublica şi biserica în formă de cub Orsanmichele, având în spate (malul sudic)uriaşul şi impresionantul Palat Pitti şi, la stânga, Grădinile Boboli care se văd pe colină. În fundalul îndepărtat (sud) se află Loggia della Signoria şi Palazzo Vecchio în faţa unei lungi clădiri care este Uffizi, flancată (stânga) de zvealta clopotniţă Badia ieşind în evidenţă în faţa conturului masiv al Bargello. Lumina care se zăreşte în fundal este San Miniato, lângă Piazzale Michelangiolo. La mică apropiere (sud-est) se află faţada de marmură albă a Santa Croce. La distanţă mare (nord) se înalţă dealul Fiesole.

Cripta Santa Reparata

Cripta Santa Reparata – Scările de la primul stâlp, pe latura de sud a navei.

Vechea catedrală a Florenţei a fost construită într-un mod original în secolele IV – V, pe ruinele unui dom roman, cu coloane ce divid nava în două coridoare şi o apsidă. În timpul războaielor cu Bizanţul biserica a fost distrusă, pentru a fi reconstruită între secolele VII şi IX. Perimetrul a rămas aproape identic, dar construcţia a fost îmbogăţită cu două capele, coloanele fiind înlocuite cu stâlpi întăriţi cu pilaştrii. Între anul 1.000 şi 1.100 a fost adăugată o criptă sub apsidă şi corul a fost înălţat, în timp ce două frumoase turnuri au fost construite lângă apsidă. Când a fost construită noua catedrală Santa Maria del Fiore, această biserică dedicată tânărului sfânt ce a murit ca un martir în Caesareea a fost abandonată. Oricum, noua catedrală a fost construită la 1375 în jurul vechii biserici care nu a fost distrusă până la temelie. În 1966, când a fost restaurat pavajul domou-ului, rămăşiţele vechii catedrale au ieşit la lumină. Acum, o intrare plasată între primul şi al doilea stâlp al coridorului drept ne conduce jos, într-o spaţioasă cameră unde urmele frescelor ce odinioară decorau biserica, pietrele funerare ale diferiţilor prelaţi şi autorităţi civile şi mulţimea întinsă de cărămizi din podele pot fi văzute şi azi.

Cripta reprezintă de fapt toate rămăşiţele din ceea ce a fost vechea biserică romanescă (secolele XIII-XIV), care a fost descoperită în timpul lucrărilor de excavaţii făcute în 1996. Aceasta în sine a fost la rândul ei o conversie a unei basilici paleocreştine (secolele V-VI) şi a fost demolată în timpul construirii prezentei catedrale.

Locul în care a fost descoperit mormântul lui Brunelleschi poate fi văzut printr-un grilaj de fier într-o deschidere orientată spre secţiunea nedescoperită de la stânga scărilor.

Trăsăturile structurale până unde s-a ajuns cu săpăturile fac posibilă reconstituirea formelor catedralei originale (o navă şi două coridoare şi o cancelarie înălţată deasupra criptei). Parterul a fost cu mult mai jos decât poate fi văzut în prezent. Un proiect (într-o vitrină) arată perioadele relevante ale construcţiei şi diferitele caracteristici arhitecturale precum şi mari fragmente din mozaicul podelei. Cele mai multe dintre acestea datează din perioada paleo-creştină. Alte exponate prezente aici cuprind obiecte de patrimoniu descoperite în timpul săpăturilor – o sabie găsită în mormântul Medicilor îngropaţi în Santa Reparata, în 1531 – piatra de mormânt este expusă pe un piedestal.

Domul – Campanile (Clopotniţa)

Turnul clopotniţei a fost realizat de Giotto şi nu este mai puţin faimos decât domul lui Brunelleschi. Este un turn zvelt şi înalt (82 m) şi liniile sale ciudate formează un contrast armonios cu structura curbă a domului.

Plasarea liniilor importante orizontale şi a ornamentaţiilor geometrice ilustrează din nou caracterul neobişnuit al stilului gotic din Florenţa. Lumina care cade pe culorile de marmură şi distribuirea intrândurilor care sporesc ca număr spre vârful turnului, creează o impresie de uşurinţă.

Planurile pentru decorarea clopotniţei au fost realizate de Giotto, care a fost numit să supravegheze lucrările la catedrală. Construcţia a început în 1334 dar numai secţiunea cu panele sculptate a fost construită de artist, acesta murind în 1337. Succesorii săi, Andrea Pisano şi Francesco Talenti, care au completat lucrările la clădire între 1349 şi 1360 şi au proiectat secţiunile intrândurilor, au făcut amândoi modificări la panelele originale.

Copii au înlocuit basorelieful iniţial în secţiunea inferioară a clădirii. Decoraţiile se bazau pe proiectul general al lui Giotto. Primul registru a fost sculptat Andrea Pisano şi Luca della Robbia. Cel de-al doilea a fost sculptat de ucenicii lui Andrea Pisano, inclusiv Alberto Arnoldi. Originalele, împreună cu statuie Profeţilor şi Sibilelor, care odată ocupau nişele de la cel de-al doilea etaj, se află în Museo dell’Opera del Duomo (vezi infra).

Scara ce duce spre vârf – 30 min. cu întoarcere (414 trepte). De pe terasa de sus se poate urmări o fină privelişte panoramică asupra catedralei şi a oraşului Florenţa.

Florenţa – Battistero (Baptisteriul)

„Frumosul meu Sf. Ioan” sunt termenii folosiţi de Dante pentru a descrie baptisteriul care este dedicat Sfântului Ioan Botezătorul, sfântul patron al Florenţei, a cărui efigie apare în faimosul florin de aur din Evul Mediu. Această elegantă clădire octogonală, îmbrăcată cu marmură colorată în alb şi negru, este foarte reprezentativă pentru arhitectura florentină ale cărei proporţii şi armonie sunt toate importante. Oferă o excepţională impresie de precizie şi puritate delicată.

Baptisteriul este o clădire în stil romanic, datând probabil din secolul XI, care în orice caz conţine un număr de caracteristici renascentiste (stâlpii, capitelurile, pedimentele triunghiulare etc.), tipice pentru arhitectura florentină, care a avut în permanenţă atracţie spre inspiraţia antichităţii. Folosirea curentă a acestuia datează din secolele XI – XIII. Acoperişul, în formă de piramidă cu înclinaţii line, a fost terminat în 1128, în timp ce lanternoul cu coloane a fost datat către 1150 iar tribuna rectangulară către 1202. Exteriorul a fost placat cu marmură albă şi verde. Fiecare secţiune este divizată în trei prin pilaştrii surmontaţi cu arcuri rotunde ce încadrează ferestrele. De remarcat sunt porţile de bronz şi, în interior, mozaicul. Aici sunt trei rânduri de uşi ce se deschid spre Baptisteriul Sfântului Ioan: porţile de sud, realizate de Andrea Pisano, reprezentând Povestea vieţii Botezătorului şi Alegoriile Virtuţilor; porţile de nord, realizate de Ghiberti, reprezintă Povestiri din Noul Testament, Evangheliştii şi Doctorii Bisericii; porţile de est (sau Porţile Paradisului) sunt considerate lucrarea primordială a lui Ghiberti, fiind totodată şi cea mai frumoasă dintre cele trei. Această poartă este divizată în zece planuri ce descriu poveşti din Vechiul testament şi a fost comandată de Arte dei Mercanti în 1425. Într-o execuţie perfectă aici pot fi regăsite multe dintre temele lui Michelangelo. În ramele din jurul lambriului pot fi observate figuri în mărime redusă ale personajelor biblice şi portrete ale artiştilor contemporani.

Geometria strictă a decorului exterior devine din ce în ce mai scăzută în rigiditate, odată cu trecerea de la bazele ferestrelor, prin nivelul împestriţat de ferestre micuţe, cu arcuri largi, şi până la nivelul din partea superioară care este colorat şi conţine multe detalii de motive decorative.

Uşile Baptisteriului

Uşile Baptisteriului – Uşile din bronz decorate cu magnifice panele sculptate sunt faimoase în întreaga lume.

Cu spatele la catedrală, înconjuraţi clădirea pornind din partea stângă.

Uşa de sud (acum intrare) este cea mai veche. Lucrările la aceasta au fost începute în 1330 de Andrea Pisano şi a fost realizată într-un stil gotic distinctiv din cauza cvadrifoliilor care conţin un număr de scene diferite. Cele 20 de panele superioare descriu episoade din viaţa Sfântului Ioan Botezătorul. În cele opt panele inferioare, sculptorul reprezintă Virtuţile Teologice şi Cardinale, sculptate cu o remarcabilă uşurinţă şi libertate – (de la stânga spre dreapta şi de sus în jos) (uşa stângă) Speranţa, Credinţa, Fortitudinea şi Temperanţa; (uşa dreaptă) Caritatea, Umilinţa, Justiţia şi Prudenţa. Graniţa Renaşterii, decorată cu măiestrie cu frunze, păsări şi heruvimi, a fost lucrarea lui Vittorio Ghiberti, fiul artistului care a produs celelalte două seturi de uşi. Grupul statuar de bronz descriu Decapitarea lui Ioan Botezătorul, în vârful uşilor, şi a fost realizat de Vincenzo Danti (cca 1570).

Uşi Baptisteriu Florenţa

Comisia pentru Uşa de Nord (realizată între 1403-1424) l-a însărcinat cu realizarea acesteia pe Lorenzo Ghiberti, în vârstă de numai 25 de ani, după o competiţie la care au participat cei mai mari artişti ai oraşului, inclusiv Brunelleschi. Cu toate că lucra cu aproape 100 de ani mai târziu, Ghiberti a ajuns la o armonie cu uşile realizate de Andrea Pisano, prin reţinerea compoziţii de cvadrifolii tradiţionale pentru medalioanele gotice. Cele opt panele inferioare îi descriu pe Evanghelişti şi pe Doctorii Bisericii. Deasupra acestora se află scene din Viaţa şi Pasiunea lui Hristos (de jos în sus), descrise cu o remarcabilă austeritate, nobilitate şi armonie de compoziţie. Deasupra uşii se află Ioan Botezătorul rugându-se, realizat la începutul secolului XVI de Rustici.

În piaţă, la o distanţă relativ mică de Uşa de Nord, se află Coloana lui Zanobi, care datează din 1384. Aceasta este împodobită neobişnuit, aducând aminte de legenda ulmului mort care a început să răspândească vorbe de binecuvântare în ianuarie 429, când relicvele sfântului au fost transferate din San Lorenzo în Santa Reparata.

Uşa de Est (cu faţa spre catedrală) este cea mai faimoasă dintre toate, cea pe care Michelangelo a îndrăznit să o numească Poarta Paradisului.

Între 1425 şi 1452, Ghiberti, aflat atunci în culmea talentului său, a produs o capodoperă de sculptură şi de lucrătură în metal. Cele trei panele conţin un înalt complex compoziţional, ilustrând episoade din Vechiul Testament, cu o abundenţă de caractere în scene, care sunt remarcabil de vii, elegante şi poetice.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Poarta Paradisului

Poarta Paradisului a fost restaurată de curând, o copie perfectă fiind pusă în locul acesteia. Uşile sunt acum curate şi arată probabil aşa cum a fost Baptisteriul în 1425. Eventual, ele vor fi acoperite din nou cu o patină, în timp ce originalele restaurate vor fi păstrate în siguranţă în Muzeul Operelor Duomo-ului.

Din vârf spre bază, fiecare registru incluzând uşile din stânga şi din dreapta.
Registrul 1 – Creaţia lui Adam şi a Evei. Căderea în păcatul original. Adam şi Eva alungaţi din Paradis.

Cain şi Abel. Munca pentru realizarea primului om. Sacrificiul lui Cain şi Abel. Cain îl ucide pe Abel. Dumnezeu îl pedepseşte pe Cain.

Registrul 2 – Povestea lui Noe – familia şi animalele sale salvate de potop. Curcubeul trimis ca semn al lui Dumnezeu al înţelegerii cu Noe. Noe şi familia sa oferind sacrificii după ce părăseşte arca. Beţia lui Noe.

Registrul 3 – Esau şi fratele său Iacob – Esau trimis la vânătoare de Isaac. Esau dându-i dreptul său de prim născut lui Iacob. Rebecca avertizându-l pe Iacob. Dumnezeu vorbindu-i Rebecăi. Isaac îi porunceşte lui Esau să meargă la vânătoare. Rebeca îl linişteşte pe Iacob. Isaac este înşelat. Iacob primeşte binecuvântarea de la Isac în locul lui Esau.

Viaţa lui Iosif – (sus în partea dreaptă) Iosif vândut de fratele său; (jos stânga) descoperirea cupei de aur în sacul lui Benjamin; păstrarea cornului după ce Iacob interpretează visul faraonului şi prezice zece ani de greutăţi. Iosif se destăinuieşte fratelui său. Iosif stând pe tron este recunoscut de familia sa.

Registrul 4 – Moise primind Tablele cu Legi, în absenţa evreilor, la poalele muntelui Sinai, căzut în disperare.

Josua şi Căderea Ierihonului; (jos) poporul trecând râul Iordan şi ridicând piatra memoriei.

Registrul 5 – Saul şi David – bătălia împotriva filistinilor condusă de Saul stând într-un car; (jos) David confruntându-se cu Goliat. David îl omoară pe Goliat.

Întâlnirea dintre regele Solomon şi regina din Sheba

Întâlnirea dintre regele Solomon şi regina din Sheba.

Partea înconjurătoare este sculptată cu capete aşezate în medalioane şi cu figurile Profeţilor şi Sibilelor în nişe. Pe uşa din stânga, la aproximativ jumătatea înălţimii spre centru, Ghiberti şi-a făcut autoportretul ca un bărbat chel.

Botezul lui Hristos, de deasupra uşii (mutat în urma restaurării) a fost realizat de Sansovino.

Interiorul – Interiorul baptisteriului (cu un diametru de 25 m) este divin. Zidurile îmbrăcate în marmură, două tipuri de pilaştrii de granit şi coloane, împodobite cu capiteluri corintice, creează o extraordinară impresie de grandoare şi armonie. Interiorul Baptisteriului este caracterizat de zidurile pe două rânduri: cel inferior, cu coloane, şi cel superior cu pilaştrii plasaţi între ferestrele cu vitralii. Suprafaţa este acoperită cu acelaşi material folosit la podea.

Baptisteriul din Florenţa

Poate apărea ca o surpriză să învăţaţi că Baptisteriul din Florenţa conţine mormântul succesorului papei Alexandru al V-lea, Ioan al XXIII-lea, care a murit în 1419. El a fost ales papă de cardinali, dar serioasele probleme şi fuga din roma a avut ca urmare depunerea lui în favoarea lui Martin al V-lea. De abia în secolul XX un nou papă a luat numele de Ioan şi a ocupat tronul Sfântului Petru cu demnitate, intrând în istorie după cel de-al 23-lea papă cu acest nume.

Cea mai strălucită caracteristică, în orice caz, este domul acoperit cu mozaicuri. Se pare că în timpul primei jumătăţi a secolului XIII, lucrătorii de mozaicuri din Veneţia au fost chemaţi să se îngrijească de aceste lucrări. Acest fapt poate explica clarul stil bizantin al unora dintre scene. Artişti florentini, incluzându-l pe Cimabue, au lucrat de asemenea la acest dom. Mozaicurile, aşezate pe un fundal auriu, este proiectat în registre concentrice, acoperind opt secţiuni ale domului. Acestea descriu următoarele scene, deseori într-o minunată manieră de prospeţime.

Judecata de Apoi

Judecata de Apoi (în galben în plan). Marele mozaic Hristos în Maiestate, flancat pe ambele laturi de Înviere şi Moartea cu Raiul şi Iadul, Fecioara Maria cu Sfinţi şi Apostoli şi Îngerii Resurecţiei.
– Geneza (roz pal).
– Diferite coruri de îngeri sau ierarhi celeşti (roz întunecat).
– Viaţa Sfântului Iosif (albastru).
– Viaţa Fecioarei Maria şi Isus (verde deschis).
– Viaţa Sfântului Ioan Botezătorul (verde întunecat).

Rafinatele mozaicuri de marmură, o parte dintre ele cu motive împrumutate din proiectele orientale, formează un pavaj care conduce spre Poarta Paradisului, care era iniţial intrarea principală a baptisteriului, în partea opusă a altarului şi a largii reprezentări a Lui Hristos, descrisă pe dom.

În partea dreaptă a micuţei apse se află mormântul anti-papei Ioan al XXIII-lea, prieten al lui Giovanni di Bicci (tatăl lui Cosimo cel Bătrân). Este o remarcabilă lucrare produsă în 1247 de Donatello, asistat de Michelozzo.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Museo dell’Opera del Duomo

Museo dell’Opera del Duomo (Muzeul Catedralei). Numărul 9, Piazza del Duomo.

Un tur al catedralei, turnului clopotniţei şi baptisteriului nu poate fi complet fără vizitarea muzeului care găzduieşte numeroase sculpturi şi artefacte din cele trei clădiri. Muzeul este situat peste drum de apsa Catedralei şi conţine lucrări de artă din Duomo, Campanila şi Baptisteriu. După intrare te întâmpină bustul lui Cosimo I de Bandini. În interior se află sculpturi în stil romanic, statui şi vestigii provenite de la faţadele originale ale Duomo-ului şi Baptisteriului.

Parterul – Marea sală situată după intrare este dedicată feţei de vest a catedralei, arătându-se cum arăta acesta cu puţin timp înainte de a fi demolată. Acesta este lucrarea lui Arnolfo di Cambio, care a produs cele mai multe dintre sculpturile decorative ale catedralei într-un stil maiestuos, foarte echilibrat, o reminiscenţă a statuilor clasice. În faţa peretelui, în partea opusă a intrării, se află o impresionantă lucrare Madona cu Pruncul. În spatele acesteia se află o remarcabilă Sf. Reparata purtând un vas, care pentru mulţi ani a fost datat din antichitate. Alţi sculptori au sculptat statuile monumentale ale Evangheliştilor (în parte opusă peretelui cu intrarea), dintre care cea mai remarcabilă este Sfântul Luca de Nanni di Banco.

În capătul opus al sălii (stânga) se află o serie de mici camere. Prima conţine o parte din echipamentul folosit de Brunelleschi în timpul construirii domului – pătrate, compasuri, poloboace, module din cărămidă, instrumente de fier folosite pentru a aşeza blocurile de piatră în locuri exacte, un vinci de lemn folosit pentru a manipula materialele şi un mic cart folosit pentru transportarea uneltelor. Cea de-a doua cameră conţine modele la scară redusă ale domului şi lanternoului, alături de masca mortuară a marelui arhitect.

Primele două camere de pe cealaltă latură a marii săli conţin diferite modele la scară redusă ce au fost propuse pentru faţada de vest a catedralei – de Buontalenti, Giovanni da Bologna şi Giovanni de’ Medici – ca şi o colecţie de cântece liturgice datând din secolul XVI. Ce-a de-a doua cameră conţine o parte din tezaurul catedralei.

Museo dell’Opera del Duomo- mezanin

Mezanin – Aici se află faimoasa Pieta sculptată de Michelangelo la vârsta de 80 de ani. El a intenţionat să realizeze această lucrare pentru propriul mormânt dar a lăsat-o nefinalizată deoarece a fost nesatisfăcut de calitatea marmurei. Se presupune că al s-a autodescris ca fiind Nicodemus susţinându-I pe Fecioara Maria şi pe Hristos. Figura Mariei Magdalena, adăugată de unul dintre ucenicii lui Michelangelo, încearcă să susţină trupul care este întins la pământ, dar se pare că aceasta nu participă cu acelaşi efort intens ca în celelalte două, ceea ce modifică în mod negativ unitatea întregii lucrări.

Museo dell’Opera del Duomo – primul etaj

Primul etaj – Marea sală găzduieşte faimoasa cantorie, galeriile corului care odinioară surmontau uşile sacristiei în catedrală. Cea mai faimoasă dintre cele două (la stânga intrării) a fost realizată de Luca della Robia (1431-1438). Panelele separate (la baza zidului) sunt originale. Galeria de deasupra este o reconstrucţie făcută din module. Aceste basoreliefuri desăvârşite sculptate armonios sunt primele lucrări cunoscute ale artistului. El s-a inspirat din metopele clasice dar a conferit grupului său de copiii care cântă, muzicieni şi dansatori, o calitate serenă şi naturală care-i sunt proprii numai lui. Galeria, realizată între 1433 şi 1439 de Donatello se bazează de asemenea pe basoreliefuri clasice, cu toate că este mai puţin graţioasă şi în nici un caz nu lasă o impresie remarcabilă asupra mişcării şi realităţii. Deasupra galeriilor se află faimoasa statuie ce o reprezintă pe Maria MagdalenaH, o lucrare târzie (din 1455) a lui Donatello, sculptată în lemn, care este strălucitoare pentru expresivitate şi forţa dramatismului.

În aceeaşi cameră se află un grup de statui care odinioară împodobeau clopotniţa. Acestea includ trei alte lucrări de Donatello. În faţa zidului de pe partea dreaptă a intrării se află un profet a cărui expresie naturală vă va sugera că lucrarea este importantă ca portret. De-a lungul peretelui opus se află profeţii Eremia, a cărui robă dublă emfazează tensiunea interioară şi Habakkuk, poreclit Zuccone (Cap de Dovleac) din cauză că acesta are capul chel. Ambii sunt descrişi într-o modalitate vie.

Museo dell’Opera del Duomo – camere

Camera (la stânga de camera Cantoriei) expune admirabile basoreliefuri care odinioară împodobeau turnul clopotniţei. Cel hexagonal, descriind diferite activităţi comerciale, un număr de caractere din antichitate şi scene din Cartea Genezei, a fost realizat de Andrea Pisano şi Luca della Robbia. Ei au arătat o minunată vigurozitate şi deseori un mare lirism. Celelalte lucrări în formă de diamant, sculptate de ucenicii lui Andrea Pisano, reprezintă Artele Liberale, Virtuţile, Planetele şi Împărtăşania.

Camera (la dreapta de camera Cantoriei) următoare conţine magnificul altar de argint din Baptisteriu, un splendid exemplu de orfevrărie şi argintărie florentină din secolele XIV-XV, care combină caracteristicile stilurilor gotic şi renascentist şi a durat aproape un secol realizarea lui. Istoria lui Ioan Botezătorul a fost descrisă pe acest altar de numeroşi artişti, inclusiv Michelozzo, Antonio Pollaiolo şi Verrocchio. Deasupra acestuia se află crucea care se afla pe altarul baptisteriului, realizată de asemenea din argint şi produsă la jumătatea secolului XV de Betto di Francesco, Antonio Polaiolo şi Bernardo Cellini. Vitrinele de pe cealaltă latură a camerei conţin panele de pe altarul frontalH din Baptisteriu, o splendidă lucrătură din mătase şi broderie cu filigran lucrată cu mare artă şi pricepere, care descrie episoade din viaţa lui Ioan Botezătorul şi Isus. Şapte artişti din Franţa, flamanzi şi florentini, au lucrat la piesă timp de peste 20 de ani.

În centrul încăperii se află patru basoreliefuri originale din Poarta Paradisului, din Baptisteriu (vezi supra), descriind Geneza, pe Cain şi Abel, David şi Goliat şi povestea lui Iosif.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

PIAZZA DELLA SIGNORIA

Aceasta a fost, şi încă mai este, centrul politic al Florenţei, aşezat în faţa magnificilor Palazzo Vecchio, Loggia della Signoria şi, pe aripi, Galeria Uffizi. A fost creată în secolul XIII, când victorioşii Guelfi au dărâmat turnurile-locuinţă din centrul oraşului aparţinând Ghibelinilor. Numeroasele statui situate de-a lungul exteriorului Palazzo Vecchio şi a loggiei fac din această zonă un veritabil muzeu în aer liber.

Fiind una dintre cele mai scenografice pieţe din Italia, Piazza della Signoria a fost construită şi lărgită între secolele XIII şi XIV, mulţumită demolării palatelor familiilor Uberti, Foraboschi şi a celorlalte familii Ghibelline. Complexul asimetric al Palazzo Vecchio domină piaţa în partea nordică. Pe partea dreaptă se află Loggia dei Lanzi, o structură gotică târzie, construită de Cione şi Simone Talenti (între 1376 şi 1382) ce cuprind şi un important grup de sculpturi, incluzând faimosul Perseu realizat de Cellini şi lucrarea Hercule şi centaurul realizată de Giambologna. Pe partea stângă a clădirii se află fântâna lui Neptun, realizată de Bartolomeo Ammannati şi colaboratorii săi între 1563 – 1575. Deoarece volumul enorm al zeităţii marine este aşezat în centrul fântânii, pe o cariotă încadrată de cai de mare, florentinii au rebotezat sculptura cu numele „Il Biancone“ (Gigantul Alb). În mod particular atrag atenţia minunatele figuri din bronz de la baza fântânii. Pe una dintre părţile fântânii se află statuia ecvestră a lui Cosimo I realizată în 1594 de Giambologna. Piaţa este înconjurată de interesante palate vechi.

Statuia lui Cosimo I de Medici

Statuia ecvestră, situată în centrul pieţei, îl reprezintă pe Cosimo I de Medici şi a fost realizată de Giambologna (Giovanni da Bologna) în 1594. Figura mândrului nobil florentin este imprimată şi de compoziţia sculpturii. Basorelieful de pe piedestal celebrează principalele evenimente din viaţa primului mare duce al Toscanei: intrarea lui Cosimo I în Siena, Pius V înmânându-i lui Cosimo însemnele de mare duce şi senatul Toscanei acordându-i lui Cosimo titlul de duce al Florenţei. Statuia este situată în apropierea Palazzo Vecchio, unde Cosimo I a locuit în 1537, pe când avea 18 ani, imediat după moartea lui Alessandro, asasinat de Lorenzo de Medici. Înainte de el, familia Medici a condus Florenţa pentru mult timp, chiar dacă până atunci au participat la lupta dintre Guelfi şi populaţia obişnuită, alături de cea din urmă.

Fântâna lui Neptun din Florenţa

Fântâna lui Neptun, în colţul Palazzo Vecchio este mult mai impresionantă, pentru zeităţile sale maritime, elongatul său stil manerist, nimfe şi fauni din bronz, a căror senzualitate este atât provocatoare, cât şi relaxante, acesta pentru enorma statuie de marmură a lui Neptun, zeul mării, a cărui poreclă locală este Il Biancone. Fântâna a fost realizată de Bartolomeo Ammannati, asistat de Giovanni da Bologna, pentru nunta din 1565 a fiului lui Cosimo cel Bătrân cu Ioana de Austria. A fost o adevărată provocare realizarea acestei fântâni, pentru că acesta trebuia să se conformeze moralităţii predicate de frăţia Dominicană prin gura lui Savonarola, care a criticat constant stilul de guvernare al familiei Medici. În aceeaşi piaţă în care Savonarola şi-a exprimat vehementele critici el a fost spânzurat şi apoi ars, pe 23 mai 1498. În faţa fântânii se află o lespede rotundă care marchează locul execuţiei. Moartea lui Savonarola este comemorată în fiecare an, într-o ceremonie cunoscută sub numele de Fiorita.

Alături de treptele care urcă spre construcţie (stânga) se află Marzocco, leul Florenţei, aşezat pe un crin şi executat de Donatello (originalul se află în Bargello).Alături, se află o admirabilă copie a faimosului grup statuar realizat de acelaşi artist, reprezentând-o pe Judith şi Holofernes (originalul în Palazzo Vecchio). Pentru secole, Judith a fost una dintre principalele lucrări ale lui Donatello, care a fost restaurată recent de Opificio delle Pietre Dure (munca de restaurare a durat doi ani). Sculptura în bronz a fost mutată din locul original în 1980 şi transferată în Sala Audienţei, din Palazzo Vecchio. În 1986 a fost mutată din nou, pentru a putea fi restaurată. Astăzi, statuia se află din nou în interiorul Palatului, în Sala dei Gigli, pentru ca publicul să se bucure de toate splendidele forme luminoase, fiind perfect protejată.

Lângă intrare se află uriaşa statuie din marmură a lui David, o copie a faimoasei lucrări a lui Michelangelo (originalul se află în Galleria dell’Accademia).

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Loggia della Signoria – ghid Florenţa

Loggia senioriei, cunoscută şi sub numele de Loggia lui Orcagna (se presupune că i-a fost desemnată acestuia) sau a lui Lanzi (cu referire la gărzile de mercenari ale marelui duce Cosimo I), a fost construită de Benci da Cione şi Simone Talenti (între 1376 şi 1391) pentru adunările publice ale senioriei. Eleganţa exterioară a clădirii este tipică goticului târziu. Relieful fin de deasupra stâlpilor descrie figuri alegorice, cum ar fi Virtuţile, executate între 1384 şi 1389 şi desenate de Agnolo Gaddi. Doi lei flanchează scările de intrare: unul este un exemplu de artă clasică, celălalt este realizat (pe la 1600) de Flaminio Vacca. În exteriorul loggiei sunt plasate o serie de sculpturi interesante: Ajax cu trupul lui Patrocle, o sculptură elenistică neintegrată şi Răpirea Polyxenei, realizată de Pio Fedi în 1866. Şase statui ale matroanelor, datând din perioada romană sunt aşezate pe peretele din spate. O inscripţie latină, de pe peretele din dreapta, datând din 1750, se referă la înlocuirea calendarului florentin (care situa începutul anului la 25 martie) cu calendarul normal.

Loggia a fost construită la sfârşitul secolului XIV, pentru a primi membri Senioriei (vezi infra) în timpul ceremoniilor oficiale. Când mai târziu a fost transformată în cameră de gardă pentru lăncierii lui Cosimo I (în secolul XVI), a devenit cunoscută sub numele de Loggia dei Lanzi. Cu toate că proiectul este gotic, această loggie are largi arcuri semicirculare construite în tradiţie florentină, deschizându-se spre piaţă. O decoraţie elegantă este conferită de patru scuturi reprezentând virtuţile cardinale, o bandă decorată cu şapte însemne de armă care au fost grav distruse, o graţioasă friză aşezată într-un micuţ arc cu trifolii şi o zvealtă balustradă pe acoperiş (terasa este accesibilă dinspre Uffizi numai în timpul vârfului sezonului turistic).

Statui datând din zilele anticii Rome (restaurate) şi din timpul Renaşterii au fost înlocuite în loggie. Admirabila statuie a lui Perseu purtând capul Meduzei (faţă-stânga, restaurarea în curs de desfăşurare) a fost realizată între 1545 şi 1553 de Benvenuto Cellini. De această dată artistul ajunsese la perioada de maturitate şi lucrarea demonstrează extraordinara sa pricepere a acestuia, atât ca orfevrier, cât şi ca sculptor. Studiul detaliat al anatomiei şi puterii în modelarea statuii, împreună cu subtilul rafinament al detaliilor bazei, fac din această statuie de bronz o capodoperă a sculpturii renascentiste. Basorelieful îl descrie pe Perseu scăpând-o pe Andromeda şi este de fapt o copie (originalul în Bargello). Răpirea femeii sabine (dreapta) datează din 1583; Hercule ucigându-l pe centaurul Nessus (alături), din 1599, a fost realizat de Giovanni da Bologna.

Ghid Palazzo Vecchio – Florenţa

Palazzo Vecchio (de asemenea şi Palazzo della Signoria) 2 ore.

Impresionanta masă de piatră, surmontată de o elegantă clopotniţă (94 m înălţime), domină piaţa.

La sfârşitul secolului XIII, Florenţa a decis să construiască o clădire pentru administraţia locală potrivit importanţei sale, o decizie similară cu cea privind catedrala şi a fost probabil arhitectul catedralei, Arnolfo di Cambio, cel care a realizat proiectul pentru noua clădire.

Acesta are un stil gotic auster cu o absenţă aproape totală a uşilor sau ferestrelor la nivelul inferior. La nivelele superioare se află ferestre duble cu arcuri cu trifolii, parapete de acces şi creneluri. Secţiunea de deasupra parapetelor dintre două creneluri aparţin Guelfilor, pe când cele de pe turn aparţin Ghibelinilor.

Clădirea a fost proiectată pentru a găzdui guvernul oraşului (la Signoria) compus din şase reprezentanţi ai ghildelor (priori delle Arti), care deţineau o mare putere în Florenţa acelor timpuri, şi un magistrat (Gonfaloniere di Giustizia) al cărui post cuprindea o autoritate atât juridică, cât şi militară. Aceşti oficiali erau aleşi pentru numai două luni şi, în timpul perioadei în care îşi exercitau mandatul, trăiau aproape închişi în interiorul palatului , unde lucrau, mâncau şi dormeau. Li se permitea să părăsească palatul numai pentru motive întemeiate. Dante a trăit aici în 1300 ca membru al magistraturii.

Istoria Palazzo Vecchio

În secolul XVI, Cosimo I a transformat această clădire în reşedinţa sa şi a adaptat-o pentru a fi folosită în scopul vieţii la curtea marelui duce, prin lărgirea acesteia şi realizarea unor modificări radicale în interior. lucrările au fost supervizate de Giorgio Vasari care, pentru aproape 20 de ani, între 1555 şi până la moartea sa, a fost angajat aici ca arhitect, pictor şi decorator. Când Cosimo I a părăsit clădirea pentru a merge la fiul său şi la soţia acestuia, Ioana de Austria, şi s-a mutat în Palatul Pitti, acest palat a început să fie cunoscut sub numele de Palazzo Vecchio (Palatul Vechi) ceea ce însemna de fapt Palazzo della Signoria.

Interiorul renascentist, luxurios şi elegant formează un contrast izbitor cu exteriorul. Curtea interioară (C) cu înaltul său portic a fost aproape total reproiectată în secolul XV de Michelozzo şi a fost decorată elegant, un secol mai târziu, de Vasari, care a adăugat lucrări de stucco pe fundalul auriu al coloanelor şi a pictat figuri groteşti pe bolţi. În centru se află o graţioasă fântână cu un bazin din porfir, surmontat de un mic geniu înaripat, o copie a unei sculpturi de bronz a lui Verrocchio, care poate fi văzută pe terasa Juno din interiorul clădirii.

Accesul spre diferitele părţi ale palatului depinde de numărul vizitatorilor. Textul care urmează mai jos descrie cel mai obişnuit tur. Dacă ordinea în care sunt vizitate camerele se schimbă, textul rămâne în continuare valabil dacă este folosit în conjunctură cu planurile de mai jos.

Palazzo Vecchio – Primul etaj

Vizitatorii pot ajunge de obicei la primul etaj prin superba scară dublă construită de Vasari (dreapta, la capătul curţii).

Sala celor Cinci Sute – Sala (Salone dei Cinquecento) este o cameră gigantică (1.200 m2 şi 18 m înălţime), construită în 1495, în timpul zilelor Republicii instituite de Savonarola. A fost proiectată pentru a primi Marele Consiliu care avea atât de mulţi membri (1500), încât numai o treime din numărul lor putea participa la guvernarea oraşului pentru o singură dată. Aici a vorbit Savonarola, în 1496, în timpul scurtei sale domnii ca stăpân al Florenţei.

Când Medicii au revenit la putere, ei au folosit această sală cu funcţia de cameră de audienţe, stând pe un podium înălţat, şi de asemenea pentru recepţii, inclusiv aceea dată pentru a celebra căsătoria dintre Francisco şi Ioana de Austria.

Pereţii şi tavanul somptuos împodobit au fost decorate de Vasari şi asistenţii acestuia cu alegorii şi scene în onoarea Florenţei şi a lui Cosimo I. El este descris aici ca un zeu, în centrul tavanului, înconjurat de un cerc de heruvimi şi însemne de armă reprezentând diferitele ghilde ale oraşului. Scene de bătălie acoperă pereţii pe întreaga lungime a camerei, în onoarea victoriilor câştigate de Florenţa, în principal împotriva principalilor săi rivali, Pisa şi Siena.

Explicaţii sculpturi Palazzo Vecchio – Primul etaj

Cea mai mare parte a sculpturilor plasate de-a lungul pereţilor se aflau deja în această cameră în secolul XVI. Printre acestea (la stânga uşii, în partea opusă de intrare) se află La Vittoria, un admirabil grup reprezentând Geniul ucigând Puterea. A fost realizat de Michelangelo pentru mormântul lui Iulius al II-lea, dar, deoarece nu a fost finalizat niciodată, i-a fost dăruită lui Cosimo I de nepotul lui Michelangelo.

Studiolo – Accesul prin dreapta intrării. Vizibil de la uşă. Nu este permis accesul în interiorul camerei.

Această desăvârşită dar tulburătoare încăpere a fost biroul de studiu (studiolo) al lui Francesco I. Iniţial se putea ajunge la el numai prin dormitorul acestuia printr-o micuţă uşă (în spatele panelului, la dreapta, în capătul camerei). Nu are o sursă de lumină externă, reflectând caracterul solitar al prinţului şi aplecarea acestuia pentru secrete.

Cel care a proiectat această cameră micuţă dar elegantă a fost Vasari. Pentru decorarea acesteia, el a căutat inspiraţie din personalitatea acestui membru al familiei Medici, care era atât de interesat de arte şi ştiinţe. Bazele zidurilor conţin nişte borduri. Pereţii în sine sunt acoperiţi cu panele pictate de mai mulţi pictori florentini manerişti. Folosind un simbolism ce este deseori greu de înţeles, aceştia au ilustrat mitul lui Prometeu (decoraţiile de pe tavan) sau cele patru elemente primordiale – Apă, Aer, Pământ şi Foc – sau întreprinderile omului, descoperirile ştiinţifice şi misterele alchimiei. Cele două portrete plasate opus unul de celălalt, la capetele camerei, îi descriu pe părinţii lui Francesco, Cosimo I şi Eleonora de Toledo. Ambii au fost pictaţi în studioul lui Bronzino.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Apartamentele lui Leon al X-lea

Apartamentele lui Leon al X-lea – Accesul din Sala celor cinci sute, prin uşa din partea opusă de Studiolo. Cele mai multe dintre camere nu sunt deschise publicului, deoarece ele conţin birourile prezentului primar.

Această aripă a conacului a fost adăugată în secolul XVI de Cosimo I. Camerele cuprinse în apartamentele lui Leon al X-lea au fost proiectate ca nişte camere de recepţie pentru oaspeţii de la curtea marelui duce. Decoraţia acestora glorifică meritele familiei de Medici, fiecare trăsătură fiind dedicată unuia dintre iluştrii membri ai familiei. Posedând dorinţa pentru a reprezenta cât mai fidel adevărul, care a fost surprins de Vasari şi de ucenicii lui, cei care au pictat scenele care acoperă pereţii şi tavanele, decoraţiile cuprind nu numai o serie de documente istorice, dar de asemenea o veritabilă galerie de portrete.

Camera lui Leon al X-lea – Cea mai mare cameră din apartamentele lui Leon al X-lea poartă numele acestuia şi este dedicată fiului lui Lorenzo Magnificul, cel care a restabilit autoritatea familiei în Florenţa, în 1512 şi care a fost ales papă în 1513. El este descris sosind în Piazza della Signoria în timpul vizitei la locurile natale, efectuată doi ani mai târziu (pe peretele opus şemineului).

Accesul spre cel de-l doilea etaj se face trecând prin această cameră.

Palazzo Vecchio – Etajul doi

Etajul doi – Acest etaj conţine trei suite de camere (quartieri) – Elementele, Apartamentele, Apartamentele lui Eleonora de Toledo şi Apartamentele Priorilor.

Apartamentele Elementelor – Aceste camere, care sunt situate deasupra apartamentelor lui Leon al X-lea, au fost construite în acelaşi timp şi cu o formă identică. Decoraţiile, bazate pe mitologia antichităţii, au fost proiectate de Vasari folosind un simbolism complex din dorinţa de a exalta virtuţile lui Cosimo I.

Camera Elementelor

Camera Elementelor (1) – Camera este denumită după scenele alegorice cuprinse în decoraţii şi numele a fost transferat întregii suite de camere. Pe pereţi sunt ilustraţiile Apei (Naşterea lui Venus), Focul (Forjele lui Vulcan) şi Pământul (Saturn primind fructul). Pe tavan, în spaţiul dreptunghiular de deasupra reprezentării alegorice a Pământului se află Aerul (carul lui Apollo).

Camera lui Ops şi a lui Cibele

Camera lui Ops şi a lui Cibele (2) – Această cameră îi este dedicată lui Ops, zeiţa romană a abundenţei şi fertilităţii, care este deseori asimilată zeiţei greceşti, Cibele, mama tuturor zeilor. Reţine prin remarcabilul pavaj din teracotă, datând din 1556. Decoraţiile geometrice de pe podea sunt reflectate pe tavan. Cele două superbe secretariate (mobilier special) încrustate cu carapace de broască ţestoasă i-au aparţinut lui Cosimo I.

Camera lui Ceres

Camera lui Ceres (3) – De obicei este închisă. În centrul tavanului împodobit se află Ceres, zeiţa recoltelor, căutându-şi fiica Proserpina (Persefona în greceşte).

Camera lui Jupiter

Camera lui Jupiter (4) – În partea centrală ce împodobeşte tavanul, Vasari şi ucenicii săi descriu copilăria mitologică a lui Jupiter. El a fost salvat de mama sa Ops de crudul său tată, Saturn, care obişnuia să-şi mănânce proprii copii şi a fost adus de nimfe pe Muntele Ida, unde a fost hrănit de o capră. Camera conţine un superb cabinet încrustat cu pietre dure.

Terasa lui Juno

Terasa lui Juno (5) – Anticamera conţine o mică statuie realizată de Verrocchio, un Cupidon înaripat călare pe un delfin. A fost proiectată pentru a fi plasată la intrarea în curte.

Camera lui Hercule

Camera lui Hercule (6) – Pe tavanul acestei camere sunt picturi ce cuprind Cele 12 Munci ale lui Hercule. În zona centrală a tavanului este arătat Hercule copil fiind, cu părinţii săi, Jupiter şi Alcmena. El este strâns de şerpii trimişi de Junona, rivala Alcmenei, pentru a-l ucide.

Terasa lui Saturn

Terasa lui Saturn (7) – Deschisă publicului în timpul lunilor de vară. Terasa are vedere spre una dintre cele mai întinderi şi peisaje de ţară ale districtului Florenţa – (de la dreapta la stânga) Fortul Belvedere, San Miniato şi Piazzale Michelangiolo.

În centrul tavanului se află o pictură ce-l înfăţişează pe Saturn devorându-şi fii. Patru încadrări triunghiulare (ce împodobesc tavanul) conţin reprezentările celor Patru Vârste ale Omului. 12 încadrări dreptunghiulare din capete sunt decorate cu ilustraţii ale celor 12 ore ale zilei.

Galeria

Galeria (8) – Apartamentele Elementelor sunt legate de Apartamentele Eleonorei de Toledo prin îngustul balcon al acestora din urmă, care are vedere spre Sala celor cinci sute şi pune la dispoziţie o bună idee despre excepţionala înălţime a sălii. Prin ferestrele din partea opusă se poate vedea tympanumul ce susţine domul catedralei şi, la distanţă, dealurile Toscanei.

Apartamentele Eleonorei de Toledo – Când Cosimo I a venit să locuiască în Palazzo della Signoria cu soţia sa în vârstă de 18 ani, el şi-a însărcinat arhitectul de curte, Battista del Tasso, să reamenejeze acest palat pentru a folosi o parte din austerele apartamente ale acestuia, odinioară ocupate de reprezentanţii ghildelor (priori). Câţiva ani mai târziu, Vasari şi artistul flamand, Jan Van der Straet, cunoscut mai bine sub numele de Lo Stradano, au acordat acestor camere o înfăţişare mai puţin severă prin decorarea tavanelor cu scene ce constituie un fel de imn al feminităţii.

Camera Verde

Camera Verde (9) – Această cameră, singura la care nu a lucrat Vasari, a fost dormitorul Eleonorei. Pe boltă se află un scut ce poartă însemnele de armă ale Medicilor şi ale casei de Toledo. Coroana ducală şi vulturii imperiali bicefali sunt de asemenea reprezentaţi.

Această cameră se deschide într-un cabinet micuţ (10) care are o micuţă fereastră, folosit de ducesă cu funcţia de birou particular (scrittoio). Se deschide de asemenea spre capela sa particulară (11), care a fost decorată între 1541 şi 1545 cu scene din istoria lui Moise, de pictorul de portrete, Bronzino. Se spune că artistul a luat-o ca model pentru Fecioara Maria pe fiica lui Cosimo I şi a Eleonorei, în Buna Vestire, care atârnă pe peretele din spate, imediat după (dreapta) Coborârea de pe Cruce.

Camera Sabinei

Camera Sabinei (12) – Această cameră a fost folosită de Eleonora ca sală de aşteptare pentru doamne. Pe tavan se află o pictură ce reprezintă o femeie din tribul sabinilor stând între tatăl ei şi soţul roman, pentru a preveni lupta dintre cei doi bărbaţi.

Camera Esther

Camera Esther (13) – Această cameră a fost folosită ca sufragerie. Ea conţine un atractiv bazin de marmură pentru spălat, introdus aici în secolul XIX. Aproape întreg tavanul este acoperit cu decoraţii largi ce cuprind ilustraţii ale Curajului şi Determinării în persoana lui Esther, evreica ce şi-a salvat poporul. În această scenă ea este încoronată de Ahasuerus.

Camera Penelopei

Camera Penelopei (14) – În marele medalion se află o femeie exaltată şi plină de speranţă simbolizând-o pe soţia lui Ulise îmbrăcată într-un costum florentin din secolul XVI. În mai multe locuri, scuturile familiei de Medici cu cele cinci rondeluri aparţinând acestora apar împreună cu scutul Casei de Toledo, ca şi emblema lui Cosimo I (marele medalion de pe aceeaşi latură cu fereastra), care este broasca ţestoasă, simbolul prudenţei şi înţelepciunii, care evocă într-un anumit sens oportunitatea.

Camera La Gualdrada

Camera La Gualdrada (15) – Această cameră este dedicată Virtuţii, întruchipată într-o tânără florentină care şi-a câştigat faima în secolul XIII în urma refuzării unui sărut din partea împăratului Otto al III-lea. Friza de dedesubt de tavan conţine un număr de clădiri din Florenţa care sunt uşor de recunoscut cu toate că au fost pictate aşa cum arătau în secolul XVI.

Capela Priorilor

Apartamentele Priorilor – Aceste apartamente au fost realizate cu un secol mai târziu decât restul conacului, care a fost modificat de Cosimo I.

Capela Priorilor (16) – Oficialităţile (Priori) obişnuiau să se adune aici pentru a se ruga înainte de a lua decizii de natură legală, fapt ce este evidenţiat de conotaţiile din Vechiul şi Noul Testament conţinând o serie de panele plasate în jurul pereţilor. La sfârşitul secolului XV, capela a fost decorată de Rodolfo Ghirlandaio pe un fundal de mozaic de proastă calitate.

Camera de audienţă

Camera de audienţă (17) – Această cameră, care a fost decorată în cea de-a doua jumătate a secolului XV are un somptuos tavan în culori albastru întunecat şi auriu, realizat de Giuliano da Maiano. Împreună cu ajutorul primit de la fratele său, el a sculptat de asemenea şi încântătoarea uşă de acces din marmură ce dă în camera alăturată. Deasupra acesteia se află o nişă cu o statuie realizată de Benedetto ce reprezintă justiţia.

Camera Crinului

Camera Crinului – Aceasta este una dintre cele mai frumoase camere ale conacului. Îşi datorează numele de la crinii aurii realizaţi pe un fond albastru şi care decorează pereţii. Acesta nu este crinul florentin, care este roşu, ci este emblema regelui Franţei cu care Republica Florenţa se afla în termeni de prietenie. Superbul tavan împodobit cu celule albastre şi aurii a fost realizat, ca şi tavanul din camera anterioară, de Giuliano da Maiano (în 1478) al cărui frate este responsabil de delicata lucrătură în marmură a uşii de acces ce surmontează statuia Sfântului Ioan Botezătorul. Uşile sunt decorate cu portretele lui Dante şi Petrarca. Admirabila sculptură intitulată Judith şi Holofernes, de Donatello, este expusă în această cameră.

Cancelaria

Cancelaria (18) – Machiavelli a lucrat în această mică încăpere pentru ultimii 15 ani când a deţinut funcţia de secretar al Cancelariei, conducând diplomaţia Florenţei, până când a fost exilat forţat, în urma reîntoarcerii Medicilor, în 1512. Camera conţine două portrete ale lui Machiavelli – unul un bust din teracotă şi celălalt o pictură realizată de Santi di Tino.

Camera Hărţilor

Camera Hărţilor – În această cameră, proiectată de Vasari pentru Cosimo I, Medicii îşi păstrau îmbrăcămintea oficială şi lucrurile valoroase. Decoraţiile de pe pereţii din jur au fost completate în cea de-a doua jumătate a secolului XVI. Acestea constau dintr-o colecţie de hărţi de un interes deosebit, deoarece arată toată suprafaţa lumii cunoscută în acel moment. Enormul glob terestru din centrul camerei datează din aceeaşi perioadă.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

GALERIA DEGLI UFFIZI (GALERIA UFFIZI)(Z)

GALERIA DEGLI UFFIZI (GALERIA UFFIZI)(Z) – 2 ore şi 30 min. pentru toate camerele.

“Uffizi” – În 1560, Cosimo I a comandat realizarea unei clădiri pentru birourile (uffizi) administraţiei Medici. Vasari a proiectat această clădire neobişnuită în stil renascentist târziu pe locul unei biserici romanice. Constă din două aripi lungi paralele unite la capăt printr-o curbă ce formează un fel de piaţă închisă, ca un fel de curte interioară, şi se extinde din Piaţa Senioriei până la Arno.

Galeria este cea mai faimoasă galerie de pictură din Italia şi una dintre cele mai cunoscute din lume. Furnizează o panoramă completă a diferitelor şcoli de pictură florentină, reprezentate de lucrări importante şi principale lucrări autentice. Sunt incluse şi lucrări importante ale diferitelor şcoli italiene (în particular veneţiene) şi un grup de picturi fine flamande, ca şi o faimoasă colecţie de autoportrete. De notat sunt şi statuile antice şi colecţia extinsă de tapiţerii. Uffizi a fost însărcinarea primită de Giorgio Vasari din partea lui de Medici ca administrator şi oficial judecătoresc (de aici şi numele). Început în 1560 şi terminat 20 de ani mai târziu, Uffizi are două aripi, conectate cu o a treia printr-un arc peste Arno.

Pe o altă parte a curţii centrale se află puternici stâlpi cu nişe ce conţin sculpturi din secolul XIX înfăţişând toscanezi. Nivelele superioare ale clădirii au ferestre (la primul nivel) şi loggia (etajul 2). Adiţional galeriei, aflată la al doilea nivel, clădirea găzduieşte Arhivele Statului, ce conţin documente rare legate de istoria oraşului. La parter se află rămăşiţele Bisericii San Piero Scheraggio construită în stil romanic (restaurată în 1971) cu fresce fine realizate de Andrea del Castagno. La primul nivel se află Gabinetto dei Disegni e delle Stampe (Cabinetul Desenelor şi Stampelor) şi o impozantă colecţie începută în secolul XVII, în vremea cardinalului Leopoldo de Medici.

Vizitare GALERIA DEGLI UFFIZI

Vizitarea galeriei începe de la nivelul al doilea. Acest mare muzeu nu a devenit patrimoniu public decât în 1737, ca urmare a donaţiei ultimei reprezentante de prestigiu a familiei de Medici – Anna Maria Ludovica. Galeria constă în 45 de camere, divizate în două secţiuni.

Un coridor suspendat, care este încă vizibil şi acum este “glazurat”, lega odinioară Palazzo Vechhio de galerie şi forma podeaua etajului superior al ultimei clădiri. În 1581, secţiunea de est a galeriei a fost ocupată de Francesco I pentru a găzdui lucrările de artă achiziţionate de generaţiile anterioare şi a fost deschisă publicului zece ani mai târziu. Colecţia Medici reprezintă o mare parte a lucrărilor de artă care fac acum din Uffizi una dintre cele mai impunătoare galerii de artă din întreaga lume.

La parter sunt expuse relicve din biserica renascentistă San Pier Scheraggio, cea care a ocupat înainte acest loc. Aici sunt un număr de portrete în frescă al bărbaţilor faimoşi, realizate de Andrea del Castagno şi o rafinată reprezentare a Bătăliei de la San Martiono, care a avut loc în aceeaşi zi şi în aceeaşi zonă cu Bătălia de la Solferino, pictată în ulei, în 1936, de Corrado Cagli, în stilul faimoasei Bătălii de la San Romano, de Paolo Uccello (vezi Camera 7).

La intrarea galeriei (dreapta) este expus un larg portret al Anei Maria Ludovica, ultima reprezentantă a familiei Medici, care , la moartea sa, în 1743, a lăsat moştenire oraşului Florenţa un extraordinar tezaur achiziţionat de strămoşii ei.

Monumentala scară construită de Vasari conduce la etajul superior (ultimul) al clădirii. Lifturile (în capătul îndepărtat al foaierului) sunt rezervate pentru cei cu nevoi speciale (handicapaţi).

Colecţia din camera cu pânze şi picturi, situată la primul etaj, nu este deschisă vizitatorilor. O selecţie din aceste lucrări se află, oricum, la vedere pentru public, în camera pentru expoziţii temporare (acces neîngrădit).

Atentatul cu bombă din 27 iunie 1993

În urma atentatului cu bombă, plasată într-o maşină capcană, ce a avut loc la 27 iunie 1993 şi care a avut loc în apropiere de aripa de vest, a fost distruse complet trei lucrări şi afectate multe altele (picturi şi sculpturi). Acest atentat a dus de asemenea la închiderea camerelor din această aripă. În fiecare zi este plasat un semn la intrarea muzeului, ce indică ce camere sunt închise. Lucrările de reîmprospătare şi de restaurare a lucrărilor de artă, executate zi de zi, şi lucrările la camerele distruse, duc gradual la redeschiderea acestora, conform cu formele lor originale. Descrierile făcute mai jos pentru camerele cuprinse între 27 şi 45 (în proces de redeschidere în momentul când este scris acest ghid) se bazează pe cunoştinţele şi formele muzeului de dinainte de atac.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Aripa de Est GALERIA DEGLI UFFIZI

Lungul coridor expune sculpturi clasice – sarcofage, statui (în principal copii ale unor lucrări romane sau greceşti) şi busturi din perioada imperială. Tavanul este decorat cu figuri groteşti.

Galeria de Artă DEGLI UFFIZI

Galeria de Artă – Primele patru camere conţin lucrări realizate de “primitivii” toscani. Cele trei largi Madone în maiestate, care domină Camera 2 ilustrează principalele trenduri în pictura italiană din secolul XIII şi de la începutul secolului XIV şi felul în care acesta s-a distanţat de tradiţiile bizantine, care pot fi văzute în lucrările realizate înainte de această perioadă. Pictura realizată de Cimabue (dreapta îndepărtat) este o compoziţie realizată de acest mare artist la aproximativ 1280 într-un stil timpuriu vertical şi simetric, dar includ şi trăsături inovate – liniile curbe decorative, mişcarea şi sensul umanităţii în figura Fecioarei Maria şi expresia feţelor profeţilor de lângă tron. Madonna Rucellai (stânga) (2) (din 1285), realizată de artistul sienez Duccio, un pictor apropiat lui Cimabue prin stilul său de a folosi stilul tehnicilor bizantine tradiţionale, dar inspirat de o sensibilitate care era deja o trăsătură a artei gotice, expune luminozitate, graţie şi afectare, caracteristice Şcolii Sieneze.

În centru se află Madonna lui Giotto (3), realizată de acest artist la circa 1310, un precursor al Renaşterii, cu un sens propriu al perspectivei, vigoare în care caracterele sunt tratate ca o expresie a umanităţii.

Camera 3 a galeriei

Camera 3, care este dedicată Şcolii Sieneze din secolul XIV, conţine desăvârşita lucrare a lui Simone Martini, Buna Vestire (4), realizată de acest artist în 1333, dominată de principala umbră de auriu. Principalele caracteristici a acestui triptic, care este o capodoperă a picturii gotice, sunt decoraţia austeră, extrem de graţioasa mişcare şi culorile delicate. Martini a fost cel dintâi care a ilustrat această scenă biblică, care a fost descrisă atât de des în secolele următoare şi aranjamentul acestui artist a devenit un model – îngerul la stânga şi Fecioara Maria la dreapta – care a fost urmat în întreaga istorie următoare.

Botticelli (1444-1510)

Botticelli a fost ucenicul lui Filippo Lippi şi mai târziu al lui Verocchio. El a fost de asemenea un admirator al lui Pollaiolo. Toţi aceşti trei artişti au avut o mare influenţă asupra lui Botticelli, care a reţinut linearitatea şi conturul de la Lippi, în timp ce arăta, în lucrările sale, energia caracteristică celorlalţi doi. El a rămas, în orice caz, indiferent, faţă de introducerea atmosferei în pictură, acţiune începută să fie explorată de Verocchio.

La sfârşitul secolului XV, el a fost cel mai mare pictor din Florenţa – el s-a numărat printre artiştii chemaţi la Roma pentru a picta pereţii Capelei Sixtine – şi s-a amestecat cu cercurile oamenilor de ştiinţă neo-platonicieni, filozofi şi scriitori de la curtea lui Lorenzo Magnificul, un mare admirator al acestui artist. El a reînviat temele antichităţii şi a pictat subiecte mitologice – Venus, Pallas şi Centaurul, Primavera (primăvara) – aducând cu el un sens de lirism care i-a conferit o calitate alegorică. El a pictat, de asemenea, diferite Madone şi a excelat în introducerea unui sens de mişcare şi de ritm în descriere. Feţele subiectelor sale sunt surprinse sistematic dintr-o latură, într-un fel de stil manerist.

Moartea lui Lorenzo Magnificul, predicile lui Savonarola şi viitorul acestui stil artistic, care a exagerat curbele de pe margini şi a suferit de o afectare a stilului gotic, toate acestea la un loc l-au împins pe artist dintr-o stare de extremă sensibilitate şi de îndoială deschisă, aşa cum poate fi văzut în lucrarea sa Calomnie, o lucrare realizată într-un fel de sens incisiv care s-a dezvoltat într-un simţământ de nemulţumire. Cu toate că el a folosit tot ceea ce a fost mai bun în timpul celor mai rafinaţi ani ai secolului Medicilor, Botticelli a căzut în influenţa altor artişti din cauză că originalitatea sa s-a confruntat cu dificultatea emulării.

Camera 4 – picturi florentine

Camera 4 conţine picturi florentine din secolul XIV, în principal de ucenicii lui Giotto (Bernardo Daddi şi Giottino, a cărui Coborâre de pe Cruce (5) arată un efect mai puţin dramatic decât lucrările profesorului său, Taddeo Gaddi).

Camerele 5 şi 6 găzduiesc o colecţie de lucrări aparţinând “Goticului Internaţional” (sfârşitul secolului XIV, începutul lui XV), o exagerare târzie a stilului gotic ca se străduia să reproducă detaliul natural în pictură. Marele număr de figuri, culorile specifice, fundalul auriu, abundenţa ornamentaţiilor, dragostea pentru liniile decorative şi expresiile de delicateţe sunt trăsăturile distinctive ale acestei forme artistice. Aceasta pare să nu fi avut alt scop decât acela de a face plăcere ochiului. Cei mai strălucitori reprezentanţi ai acestui stil, asociat cu miniaturile artistice şi afectate original de caracteristicile picturii sieneze, au fost Lorenzo Monaco, al cărui stil l-a influenţat pe Fra Angelico şi Gentile da Fabriano. Lucrările realizate de primul artist includ Adorarea Magilor (6) şi o vie Încoronare a Fecioarei Maria (7). Cea de-a doua dintre cele două picturi a dezvoltat această formă de artă până la capăt, în somptuoasa, minunata, Adorare a Magilor (8).

Camerele dedicate renaşterii

Următoarele camere sunt dedicate Renaşterii.

Camera 7 (primii ani ai secolului XVII) este dominată de faimoasa pictură a lui Paolo Ucello, Bătălia de la San Romano (9), un panel cu un uriaş triptic. Celelalte secţiuni se află în Muzeul Louvre din Paris şi în Galeria Naţională din Londra. Pictura dezvăluie trăsăturile bătăliei prin compoziţia geometrică şi structura spaţiului cu o vedere ce cuprinde un anumit sens al perspectivei, una dintre principalele caracteristici ale artiştilor Renaşterii. Făcând apel la perspectivă şi reducând o serie de trăsături (soldaţi) pentru a mări volumul prin folosirea neobişnuită a culorii (cai roşii), el s-a detaşat de contemporanii săi şi a dat lucrării sale un caracter modern şi abstract, care a făcut deseori din acest artist un precursor al cubismului.

Renaşterea timpurie

În timpul Renaşterii Timpurii, aici au fost doi pictori care şi-au focalizat atenţia spre a conveni un sens al volumului. Primul dintre ei a fost Masaccio, reprezentat de Madonna cu Pruncul cu Sfânta Ana (10), pictată în colaborare cu Masolino, care a mai lucrat la Capela Brancacci (vezi infra). Cel de-al doilea a fost Piero della Francesca, care s-a născut în apropiere de Arezzo. Puternicul portret al ducelui de Urbino, Federico da Montefeltro (11) şi soţia sa, Battista Sforza, realizat în 1465, care pot fi văzute mai bine printr-o fereastră. Figurile lor impasibile sunt iluminate puternic de o puternică linie reprezentată de fundalul dealurilor descrise printr-o gentilă şi o aproape ireală lumină. În spetele lucrării se află două trăsuri nupţiale aducând împreună cuplul.

În timpul aceleiaşi perioade s-a format o altă mişcare de către artişti care au simţit o mare afinitate pentru experienţa lor gotică şi care s-au concentrat mult mai mult asupra frumuseţii liniilor şi a culorilor delicate. Aceste lucrări includ lucrările lui Domenico Veneziano – Madonna înconjurată de sfinţi (12) – şi cea a lui Fra Angelico – Încoronarea Fecioarei ( la dreapta de uşa de intrare) (vezi dedesubt, San Marco).

Camera 8

Camera 8 conţine un număr de lucrări realizate de Filippo Lippi. Acestea se numără printre cele mai captivante picturi italiene şi dovedesc că sunt inspirate din lucrările lui Boticelli, care a folosit de asemenea trăsături întunecate în jurul subiectelor sale, cum ar fi îngerii din jurul Madonei şi descriu ceva ce este afectat de graţiile care se dezvoltă din figuri, în timp ce expresia lor de calm conferă o profundă linişte. Pe peretele dintre Camerele 8 şi 9 reprezintă o delicată reprezentare a Madonei şi Pruncului (13), realizată în 1465, o capodoperă de o elegantă armonie şi de o subtilă senzualitate în care Fecioara Maria apare cu graţiile unei tinere femei reprezentând de fapt o văduvă.

Modelul pentru această pictură a fost Lucrezia Buti (vezi Prato), o atractivă călugăriţă de care pictorul a fost îndrăgostit. Pictura este expusă (agăţată) între două desăvârşite lucrări descriind Adorarea Pruncului. Antonio Pollaiolo a fost cel mai vârstnic şi cel mai proeminent dintre cei doi fraţi (în cea de-a doua jumătate a secolului XV). Camera 9 conţine unul dintre faimoasele sale portrete feminine (la stânga de fereastră). Stilul este caracteristic pentru acest artist. Elegantul profil este însoţit de trăsăturile ferme ale îmbrăcăminţii.

Lucrările sale sunt fin detaliate şi sunt realizate de obicei pe un fond albastru. Largile figuri care reprezintă virtuţile teologice şi cardinale au fost pictate de Piero.

Pictura Fortunei (la intrarea în camera următoare) a fost realizată de Botticelli. Vitrina conţine patru picturi foarte mici realizate în detaliu meticulos – Muncile lui Hercule, de Antonio Polaiolo şi Istoria lui Judith, de Botticelli.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Camera lui Botticelli

Camera lui Botticelli (10-14) este cea mai împodobită din galerie. În afară de o serie de picturi realizate de maeştrii Renaşterii, faimoase în întreaga lume, aceasta conţine de asemenea splendide lucrări ce indică influenţa reciprocă a pictorilor florentini şi primitivii flamanzi, influenţă ce a acompaniat schimburile comerciale din secolul XV. Principalele lucrări ale lui Botticelli (de la stânga la dreapta) includ Madona Magnifică (15), un rondel ce cuprinde remarcabile detalii şi o extraordinară armonie. Din cea mai bună perioadă din cariera artistului provine alegorica Naştere a lui Venus (16) şi (pe peretele următor) Primăvara (17), care sunt fără îndoială cel mai reprezentativ exemplu al idealismului şi lirismului poetic al lui Botticelli care caracterizează de fapt cultura umanistă, promovată la curtea lui Lorenzo Magnificul.

Artistul, “care a căutat prin mişcările trupului să descrie mişcările sufletului”, trasează aproape cu perfecţiune detaliile care constituie o armonie artistică care se apropie de spiritualitate, cu liniile sale curbe, trăsăturile foarte precise şi expresiile faciale. În Naşterea lui Venus, o tânără femeie exprimând o melancolică şi fragilă graţie se ridică din marea şi cerul ce se văd în fundal, pictate de artist în tonuri remarcabil de transparente. Se spune că artistul a reprezentat în această pictură trăsăturile lui Simonetta Vespucci, amanta lui Giuliano, fratele lui Lorenzo Magnificul.

Liniile ondulate ale îmbrăcăminţii, părul bătut de vânt şi figura lui Venus dau scenei o graţie apropiată de calitatea unui dans. În Primavera, caracterele se mişcă pe un fundal întunecat descriind o regiune de ţară împodobită cu flori şi fructe, într-un stil înrudit cu tapiseria. Zefirul (dreapta) o convinge pe Flora, în timp ce Primăvara se apropie, putând fi recunoscută datorită îmbrăcăminţii sale florale (acest caracter, singurul care zâmbeşte în lucrările lui Botticelli, a fost legat de Simonetta). Venus (în centru) este flancată (stânga) de Trei Graţii şi de Mercur.

Între aceste două lucrări este expusă pictura lui Botticelli Pallas şi Centaurul, descriind bestialitatea gândurilor celor doi, şi admirabila sa lucrare Madona de Pomegranate, un alt rondel în care artistul descrie o măiestrie căpătată din contactele sale cu orfevrierii. Micuţa pictură ce urmează lângă cea din urmă este faimoasa Calomnie, o lucrare târzie, care arată dezvoltarea măiestriei artistului. Ultimii săi ani au fost profund marcaţi de misticismul lui Savonarola. Imediat după Primavera se află o Adorare a Magilor descriind mai mulţi membri ai familiei de Medici. Cosimo cel Bătrân, îngenuncheat la picioarele Fecioarei Maria, Lorenzo (stânga) sprijinindu-se în sabia sa şi, în grup (dreapta), se află fratele său Guiliano, îmbrăcat într-un vestmânt sobru, recognoscibil după părul său negru. Caracterul în galben (în depărtare) se spune că ar fi chiar Botticelli.

Tripticul Portinari

Tripticul Portinari (18), opus de Naşterea lui Venus, este o capodoperă a lui Hugo Van der Goes. A fost pictată la circa 1478 pentru reprezentanţa bancară din Bruges a familiei de Medici. Panelul central descrie Adorarea Păstorilor. Donatorii şi copii lor sunt arătaţi îngenuncheaţi la stânga şi la dreapta. Această lucrare structurată cu măiestrie, pictată în culori adânci, reflectă o influenţă italiană în gustul pentru compoziţiile uriaşe şi caractere în mărime naturală. Realismul acestora – chipul ciobanilor a căror faţă este luminată de o naivă curiozitate şi bucurie – au avut un mare efect asupra artiştilor florentini, deoarece se poate vedea meticuloasa atenţie pentru detaliu şi tehnicile de maestru folosite pentru a picta peisajul, unde o serie de planuri succesive creează o remarcabilă adâncime.

Această tehnică, împrumutată de la artiştii flamanzi, poate fi văzută de asemenea şi în Adorarea Magilor, un medalion pictat în 1487 de Domenico Ghirlandaio (la stânga de Tripticul Portinari).

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Camera Leonardo da Vinci

Camera Leonardo da Vinci (15) conţine două dintre cele mai faimoase picturi ale lui Leonardo. Buna Vestire (19), pictată în timpul perioadei de tinereţe a artistului (cca 1475) este tradiţională din punctul de vedere al compoziţiei încă plină de trăsături dulci şi delicate, mai greu de remarcat în lucrările realizate mai târziu. Cu toate că fundalul este pierdut în ceaţă, faimoasa tehnică sfumato este cea care caracterizează stilul artistului, cu toate că ea nu a fost folosită în planul îndepărtat, unde detaliile sunt tratate cu o atenţie meticuloasă şi caracterele sunt trasate cu precizie. La fel ca şi în nefinalizata Adorare a Magilor (20), din 1481, compoziţia sa triunghiulară şi feţele expresive fac din această lucrare o pictură neobişnuită pentru sfârşitul secolului XV.

Este aproape sigur că Leonardo a pictat de asemenea şi îngerul care poate fi văzut din profil în remarcabila lucrare Botezul lui Hristos, pictată la circa 1470 de maestrul său, Verrocchio.

Lucrările lui Perugino

În lucrările lui Perugino, pacifismul şi aproape omniprezenta graţie a caracterelor şi blândeţea moştenită de la influenţa acestui artist aveau să fie continuate în anii următori de ucenicul său, Raphael (sau Rafael). De notat Hristos pe Muntele Măslinilor (21) şi, în partea opusă, Madonna şi Pruncul între Ioan Botezătorul şi Sfântul Sebastian (22) în care simetria compoziţiei şi lumina delicată sunt caracteristicile stilului artistului.

Reîntoarcerea pe coridor (Camerele 16 şi 17 sunt închise).

Tribuna (Camera 18) este o cameră octogonală cu tapiserii roşii şi o podea de marmură şi este acoperită de un dom decorat cu sidef. A fost construit de Buontalenti pentru Francesco I care a dorit ca această încăpere să conţină cele mai valoroase exponate ale colecţiei sale. (În această cameră este permisă intrarea numai pentru grupuri de maxim 30 de persoane, din cauza dimensiunii acesteia şi a fragilităţii lucrărilor).

Printre sculpturile romane, care sunt la rândul lor copii după lucrări greceşti din secolele IV-III î.Hr., vizitatorii pot vedea faimoasa Venus Medici (23) inspirată de Praxiteles. Numeroase portrete sunt atârnate în jurul încăperii, incluzând mai multe ale familiei de Medici – (de la stânga la dreapta) frumoasa şi intriganta Bianca Capello, realizată de Alessandro Allori (vezi POGGIO A CAIANO); Lorenzo Magnificul, de Vasari şi Cosimo cel Bătrân, de Pontormo; lucrarea lui Bronzino Lucrezia Panciatichi şi soţul acesteia (această puternică familie din Pistoia a format o alianţă cu Medicii în secolul XV); cealaltă latură a nişei conţine o Venus, doi dintre copii lui Cosimo I şi ai Eleonorei de Toledo; încântătorul portret al Biei realizat de Bronzino, cealaltă fiică a lui Cosimo şi a Eleonorei, artistul arătând aici o mai puţină deferenţă spre deosebire de cele mai multe portrete ale sale; largul portret al Eleonorei, reprezentată împreună cu unul dintre fii săi (de un realism tulburător) şi pictura lui Cosimo I în armură, au fost realizate tot de Bronzino, pictorul oficial de la curtea Medicilor.

Camera 19

În Camera 19 pictorii renascentişti din Umbria sunt reprezentaţi în principal de Perugino, al cărui armonios şi seren stil i-au atras atât de mult atenţia ucenicului său, Rafael. De notat portretul unui meşteşugar florentin, Francesco delle Opere (24) şi un indescifrabil portret al unui adolescent melancolic (25). Camera conţine de asemenea lucrări de Signorelli, al cărui stil este caracterizat de linii incisive şi realistice, o pictură foarte în detaliu a lui Piero di Cosimo, care a fost influenţat într-o mare măsură de Signorelli. El descrie tema Perseu eliberând-o pe Andromeda (uşa din stânga de camera următoare).

Camera 20

Camera 20 este dedicată artiştilor renascentişti germani, reprezentaţi aici de marii maeştri ai acestui stil. Dürer (1471-1528) a făcut mai multe vizite la Veneţia unde a fost influenţat în mare măsură de picturile lui Mantegna şi Giovanni Bellini, aşa cum poate fi văzut din lucrarea sa Adorarea Magilor (26) cu culorile sale strălucitoare şi măiestria de compoziţie a perspectivei aşezate pe un fundal de clădiri ruinate. Faimoasa lucrare Adam şi Eva (27) de Cranach (1472-1553) este pictată într-un stil care conţine eleganţa extremă ce se desluşeşte prin liniile elongate, în timp ce curbele exagerate şi nuditatea pală ţintesc o certă senzualitate. Artistul a pictat de asemenea portrete foarte interesante ale prietenului şi ghidului său intelectual, Luther, şi soţia acestuia, Catherine Bore (la stânga uşii de intrare).

Pictorii veneţieni

Pictorii veneţieni din secolul XV şi din primii ani ai secolului XVI sunt reprezentaţi în Camera 21 prin Giovanni Bellini (1435-1516) şi ucenicul său, Giorgione (1477-1510). Faimoasa Alegorie Sacră (28) de Bellini este o compoziţie în arc în care peisajul foarte bine echilibrat, armonia culorilor şi calitatea de vis a apei şi a luminii produc o viziune contemplativă şi o combină pentru a crea o remarcabilă atmosferă serenă. În două lucrări de început ale lui Giorgione – Judecarea prin foc a tânărului Moise în faţa faraonului şi Judecarea lui Solomon (la stânga uşii) – compoziţia pare să fie structurată în jurul luminii. Peisajul, învăluit de o ceaţă uşoară (sfumato) într-un stil reminiscent al lui da Vinci devine caracteristica esenţială a picturii.

Camera 22

Camera 22 expune lucrări realizate de alţi fruntaşi ai picturii germane şi de un număr de artişti flamanzi – Albrecht Altdorfer (1480-1536), fondatorul Şcolii Dunărene şi unul dintre înaintaşii picturii peisagistice, cu două scene pictate într-un mod strălucitor din viaţa Sf. Florian (peretele opus intrării – dreapta) în care caracterele, tratate cu un popular realism, sunt descrise în faţa unui peisaj imaginar străpuns de lumini fantasmagorice. Hans Holbein cel Tânăr (1497-1543), care la vârsta de aproximativ 40 de ani a devenit pictorul oficial de la curtea lui Henric al VIII-lea (Anglia), este reprezentat aici de un autoportret şi de un excelent portret al Ambasadorului Sir Richard Southwell (pe cealaltă latură a coridorului, spre Camera 23). Pictorii flamanzi Joos van Cleve (cca 1485-1540) şi Van Orley (cca 1490-1540), fiecare cu un portret al unui bărbat necunoscut şi cu un portret al soţiilor lor (pe partea stângă a coridorului spre Camera 23).

Camera 23

Camera 23 îi este dedicată lui Correggio, ale cărui picturi, descrise drept “blânde şi delicate” de scriitorul francez Stendhall, foloseşte într-un fel neobişnuit tehnica sensibilă sfumato a lui Leonardo da Vinci. Lucrarea sa Adorarea Copilului Isus (29), care este scăldată de o semi-lumină abstractă aurie, produc o minunată armonie, într-un fel afectată, graţie primelor începuturi ale Manerismului.

Camera 24

Camera 24, decorată în timpul secolului XVII, pentru a găzdui bijuteriile Medicilor, conţine o colecţie de medalioane şi portrete în miniatură.

Din coridorul ce leagă cele două aripi ale clădirii se poate observa o rafinată privelişte asupra Ponte Vecchio (în planul apropiat) şi până peste Râul Arno, la San Miniato, pe deal.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Aripa de Vest GALERIA DEGLI UFFIZI

În timpul perioadei marilor duci, această aripă a găzduit atelierele Medicilor, unde lucrau meşteşugarii, producând artefacte din pietra dura, miniaturi şi chiar şi parfumuri, medicamente, otrăvuri şi antidoturi, ale căror merite erau foarte cunoscute de distinşii vizitatori.

Galeria de artă

Galeria de Artă (continuarea) – Camera 25 oferă o introducere în Renascentismul Târziu (sau Înaltul Renascentism, din secolul XVI), prin lucrările lui Michelangelo şi ale Şcolii Florentine. Faimosul Tondo Doni (30), pictat de Michelangelo în 1503, descrie Sfânta Familie în faţa unui fundal de tinere nuduri. Talentul artistului în sculptură iese în evidenţă prin puterea de reprezentare a figurilor, în timp ce perfecţiunea culorii evidenţiază o măiestrie atinsă numai de pictori. Complexitatea compoziţiei, în care Fecioara Maria pare să fie îngheţată într-un fel de poziţie care este aproape imposibil de descris, în timp ce Ea îşi ia Copilul de la Iosif, care i-L oferă, Iosif fiind descris de Michelangelo cu un caracter tulburător. Contorsionarea trupurilor pavează drumul spre Manerism şi poate fi văzută din nou printre lucrările târzii, în special în multe dintre figurile din interiorul Capele Sixtine.

Camera 26

Camera 26 expune un număr de lucrări de Rafael. Faimoasa Madonă cu sticletele de aur (la stânga, în partea opusă de uşă), pictată la cca 1506, este una dintre cele mai armonioase şi serene compoziţii. Delicatele linii curbe, căldura tonurilor induse de o lumină aurie şi de graţia poziţiilor şi expresiilor sunt uşor acoperite de folosirea tehnicii sfumato, producând o delicată semi-lumină care tulbură contururile. În somptuosul portret al patronului său, Papa Leon al X-lea, Rafael arată o excepţională pricepere în arta reprezentării texturii materialelor textile, prin folosirea efectelor culorii. Mai poate fi văzut şi un autoportret al artistului (la dreapta ferestrei).

Larga lucrare Madonna delle arpie (peretele intrării), care este denumită după harpiile care decorează piedestalul pe care stă Fecioara Maria, este o lucrare maiestuoasă, aproape academică, realizată în 1517 de Andrea del Sarto, artistul cel mai reprezentant al clasicismului florentin.

Într-o reacţie faţă de această formă de artă, Pontormo (1494-1556) a căutat inspiraţie în lucrările şi în stilul lui Michelangelo şi a fost o figură proeminentă în mişcarea maneristă toscană. Lucrarea sa Cina în Emmaus, din Camera 27 (peretele de pe partea dreaptă), reflectă o melancolie odihnitoare.

Camera 28

Camera 28 conţine lucrări ale pictorilor veneţieni din secolul XVI şi sunt expuse un număr de lucrări de Titian, inclusiv Venus din Urbino (peretele de pe partea dreaptă), una dintre capodoperele târzii ale artistului (din 1538). Natura intimă a scenei, atitudinea caracterelor şi nudul plasat oblic pe pictură şi care contrastează cu tonurile sumbre ale fundalului, arată o senzualitate şi o căldură ce se îndepărtează de severitatea ce caracterizează arta florentină din acea perioadă. Flora, pictată la cca 1515 este o lucrare remarcabilă pentru intensitatea şi bogăţia umbrelor şi pentru tonurile sale de alb şi auriu.

Următoarele camere

Următoarele două camere sunt dedicate Şcolii Emiliane din secolul XVI. Parmigianino a dat Manerismului o stilizare care îşi are originile într-un rafinament extrem şi chiar şi în formele extrem de elongate. Camera 29 expune Madona cu gâtul lung, o lucrare sofisticată în culori calde, cu o compoziţie verticală – picioare lungi pentru caracterul din stânga, figuri elongate pentru Fecioara Maria şi coloane din spate – ceea ce este contrabalansat de liniile orizontale ale trupului copilului.

Dosso Dossi

Artistul născut la Ferrara, Dosso Dossi (cca 1490-1542) constituie o legătură între Şcoala Emiliană şi Şcoala Veneţiană, cea care l-a influenţat profund (Camera 31).

Camera 32

Camera 32 conţine lucrări realizate de veneţieni, inclusiv Moartea lui Adonis, de Sebastiano del Piombo (cca 1485-1547). Apropierea sa de Giorgione este evidentă în trăsăturile figurilor şi în folosirea luminii, dar numeroasele nuduri feminine (aşezate în faţa unui peisaj veneţian) relevă influenţa lui Michelangelo, pe care a căpătato la Roma.

Coridor Cinquecento

Micuţul “Coridor Cinquecento” conduce spre Camera 34 care conţine un număr de lucrări realizate de pictorul veneţian Veronese (1528-1588), care a fost influenţat în timpul începutului carierei de eleganţa şi subtilitatea maneriştilor emilieni. Lucrarea sa, Sfânta Familie cu Sf. Barbara (la stânga uşii) este o lucrare superbă datorită impresiei de serenitate pe care o degajă şi a magnificelor obiecte de vestmânt.

Camera 35

Camera 35 conţine un număr de portrete realizate de Tintoretto (1518-1595), în particular a sa Leda şi lebăda. Trupul este aşezat în diagonală, dând impresia unei mişcări compoziţiei şi este descrisă în culori luminoase scoţând în evidenţă dramatismul pe fundalul reprezentat de draperiile maro.

Artişti italieni şi europeni

Următoarea secţiune cuprinde lucrări ale artiştilor italieni şi europeni din secolul XVII.

Şcoala flamandă este reprezentată în Camera 41 prin portretele realizate de Sustermans şi Van Dyck şi, în particular, un număr de lucrări de Rubens. Acesta, mai mult decât alţi pictori flamanzi, a avut foarte multe contacte cu pictorii italieni (în special cu cei veneţieni). Lucrările lui Rubens includ un admirabil portret al primei sale soţii, Isabela Brandt, pictată cu o adâncă forţă de simţire şi o extraordinară căldură.

Camera Niobe

Următoarea cameră largă, cunoscută sub numele de Camera Niobe, a fost reamenajată şi decorată cu lucrări din stucco în secolul XVIII, cu scopul de a găzdui copiile romane ale unui grup de statui ce o reprezentau pe Niobe şi copii ei, sculptate în secolul IV î.Hr. de sculptorul grec Scopas. Legenda spune că Niobe a râs de Leto care avea numai doi copii, Apollo şi Artemis, cu soţul ei, Zeus. Pentru a-şi răzbuna mama, cei doi copii ai lui Leto i-au ucis pe cei şapte fii şi cele şapte fiice ale lui Niobe, cu săgeţi. Niobe a fost atât de îndurerată, încât Zeus i-a îndeplinit dorinţa de a fi transformată într-o stâncă.

Camera 43

Camera 43 îi este dedicată lui Caravaggio (1573-1610). Artistul avea numai 20 de ani când a pictat faimoasa sa lucrare Adolescentul Bachus, o pictură strălucitoare şi vie realizată în ulei, care demonstrează contraste brutale între lumină şi umbră, ceea ce caracterizează cele mai multe lucrări ale acestui artist. Tânărul zeu este descris ca un caracter popular şi este indicat clar stilul naturalistic care a avut un impact atât de considerabil asupra artei europene din secolele XVII-XVIII. Pictura sa, Sacrificiul lui Isaac, unde sosirea bruscă a îngerilor pare să fie luată din viaţa adevărată, este de asemenea o lucrare foarte timpurie care şi ea exprimă forţa şi căutarea realităţii într-o expresie de frumuseţe, un sens de dramatizare şi un gust pentru umbrele realizate de întrepătrunderea dintre întuneric şi lumină. Impresionantul cap al Meduzei, pictată pe un scut, are certe calităţi baroce în exagerarea dramatismului expresiei.

De asemenea, expusă în această cameră (peretele de pe partea dreaptă) se află un splendid Peisaj marin de Claude Lorrain (1600-1682). Scenele familiare unei vieţi portuare sunt plasate în faţa unei clădiri solemne şi a unui vas, care datorită luminii aurii reflectată de mare pare să aibă trăsături fantomatice.

Camera 44

Camera 44 expune picturi flamande şi olandeze din secolul XVII, inclusiv lucrări de Rembrandt (1606-1669), al cărui tratament pentru lumină şi umbră relevă combinarea influenţelor lui Caravaggio şi ale maeştrilor veneţieni. Pe peretele din capăt se află un remarcabil portret al unui bătrân şi două autoportrete.

Camera 45

Camera 45 conţine lucrări din secolul XVIII din Spania, cu două portrete de Goya (la stânga uşii) şi din Franţa, cu portrete de Nattier (dreapta) şi lucrări de Chardier – Micuţe fete jucând badminton şi Micuţ băiat jucând cărţi, ambele fiind încântătoare lucrări spontane (după Goya). Aici se află de asemenea (pe peretele opus uşii) vederi veneţiene asupra Veneţiei. Primele două, executate cu o acurateţe fotografică, au fost realizate de Canaletto (1697-1768) – Palatul Dogilor şi Grand Canal la Podul Rialto. Celelalte două sunt realizate de Francesco Guardi (1712-1793) şi au un simţământ aproape impresionistic, datorită delicatelor nuanţe ale luminii.

Terasa – De pe terasă, care este situată în capătul galeriei, având vedere spre Loggia della Signoria, se poate admira o superbă privelişte asupra etajelor superioare ale Palazzo Vecchio. Terasa a fost o grădină cu fântână, unde Medicii veneau pentru a-i asculta pe muzicienii care cântau în piaţă.

Rotonda din faţa scărilor conţine o statuie de marmură a unui porc mistreţ (artă elenistică datând din secolul III î.Hr.) dăruită lui Cosimo I de Papa Paul al IV-lea. O copie de bronz a acestei lucrări împodobeşte fântâna din Mercato Nuovo (vezi mai jos).

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Ghid Florenţa – PONTE VECCHIO (Z)

Neobişnuitul contur al acestui pod reprezintă una dintre cele mai faimoase trăsături ale Florenţei. Ponte Vecchio este cel mai vechi pod al oraşului, construit în cel mai îngust punct al cursului râului Arno, lângă locul unde s-a aflat în antichitate un pod roman care traversa râul pe drumul ce lega Roma de nordul Italiei. De-a lungul secolelor, podul a fost distrus în mai multe rânduri. Ponte Vecchio este cel mai vechi pod din oraş, nu numai datorită faptului că este singurul care a supravieţuit, dar şi datorită faptului că este cel de-al treilea pod construit în acelaşi loc: unul din vremea romanilor, care s-a ruinat în 1117 şi altul distrus când Arno a fost inundat în 1333.

Podul ce poate fi admirat în prezent a fost construit de Neri di Fioravante în 1345, cu o structură solidă dar elegantă, formată din trei arce. În 1944 a fost singurul pod cruţat de germani care, pentru a bloca avansarea trupelor americane care se apropiau dinspre sud, au distrus vechile districte aproape în întregime, până la nivelul solului (un turn medieval de pe malul nordic, în apropiere de intrarea pe pod, a supravieţuit). Ponte Vecchio a suferit însă pagube importante în timpul inundaţiilor din 1966.

Ponte Nuovo sau Ponte alla Carraia

Cel de-al doilea pod florentin a fost Ponte Nuovo sau Ponte alla Carraia, realizat la 1220, care servea pentru traficul greu din acea perioadă. A fost reconstruit după inundaţiile din 1274 şi 1333 şi încă o dată după ce a fost avariat în 1944. Cel de-al treilea pod a fost Ponte alle Grazzie (1237), denumit aşa datorită unei capele dedicate Madonei della Grazie. Ceea ce se observă acum este postbelic. Cel de-al patrulea pod este Podul Sfintei Trinităţi, o operă importantă a lui Ammannati (realizat între 1567-1570), al cărui proiect a fost supervizat de Michelangelo. Prezentul pod îl înlocuieşte pe cel vechi (datat cel mai timpuriu 1257) care a fost luat de ape. La începutul şi la sfârşitul podului se află statui ale celor patru anotimpuri (aşezate aici în 1608). Prezentul pod este rezultatul unei grijulii reconstrucţii, a ceea ce a fost şi unde a fost, făcută în 1950, după ce fusese distrus în război. Celelalte două poduri datează din secolul XIX – unul al Sfântului Nicolae şi celălalt către Cascine (care fusese iniţial un pod suspendat), rebotezat Ponte alla Vittoria; Ponte Vespucci a fost inaugurat în 1957. Acesta este primul pod modern şi cel de-al şaptelea din serie. În 1969 Ponte Giovanni da Verrazzano a fost adăugat şi, recent, Viaductul Indianului, în spatele Cascinei şi unul dintre Varlungo.

Ponte Vecchio este caracterizat de mici case ce sunt aliniate pe ambele părţi ale podului. În secolul XIV aceste rânduri de case (prăvălii) aveau o apariţie mai mult decât normală, dar cu timpul au fost făcute diferite modificări, ceea ce a avut ca rezultat dezvoltarea pitorescului. Aproximativ la jumătatea podului, clădirile sunt întrerupte cu scopul iluminării drumului, ceea ce furnizează o viziune asupra râului Arno şi a celorlalte poduri.

Istorie Ponte Vecchio

În secolul XVI, la ordinele marelui duce Ferdinando al II-lea, măcelarii au fost forţaţi să cedeze locul în prăvăliile de pe pod meşteşugarilor ale căror activităţi aveau o natură mult mai decorativă – bijutierii, orfevrierii şi argintarii sunt cei care au construit micuţele magazine care stau suspendate deasupra râului Arno şi care sunt ocupate astăzi tot de meşteşugari. Magazinele atrag un şir continuu de vizitatori, care vin aici să cumpere sau doar să privească şi care umplu podul în timpul sezonului de vară până seara târziu.

Esplanada din mijlocul podului conţine bustul de bronz al celui mai faimos orfevrier din toate timpurile, Benvenuto Cellini, plasat aici în secolul XIX. De aici se poate urmări o rafinată privelişte asupra malurilor râului Arno şi a succesiunii de poduri care îl traversează.

Corridoio Vasariano

Corridoio Vasariano – Această galerie (cu o lungime de 1 km), care sugerează un sens de secretism şi aventură, a fost cerută de Cosimo I pentru a putea să treacă nevăzut între Palazzo Vecchio şi Palatul Pitti. A fost construit de Vasari în numai cinci luni, în 1565, şi merge pe traseul ce porneşte de la Uffizi, prin etajul superior al clădirii, peste Ponte Vecchio, după care intră în casa cea mare de pe malul sudic al râului Arno.

Armonia şi frumuseţea acestui loc neobişnuit se datorează vederii pe care o oferă prin ferestre asupra Florenţei şi a malului sudic al râului Arno şi a dealurilor din zona înconjurătoare.

Coridorul formează o prelungire a galeriilor Uffizi şi este împodobită cu lucrări din secolele XVII şi XVIII precum şi cu faimoase autoportrete. Primele lucrări sunt din şcoala lui Caravaggio (Adorarea lui Hristos Copil, de Gherardo delle Notti), urmate de lucrări ale altor şcoli italiene – Bologna (Guido Reni, Albani, Guercino), Veneţia (Liss), Roma (Bamboccio), Toscana (Lorenzo Lippi) şi Neapole (Salvator Rosa). Artiştii lombarzi din secolul XVII sunt reprezentaţi de Giovanni Battista Crespi şi cei veneţieni din secolul XVIII de Bellotto şi Rosalba Carriera. Şcoala Franceză este reprezentată de La Tour, La Hyre şi Boucher.

Secţiunea coridorului de deasupra Ponte Vecchio este liniată cu aproximativ o sută de autoportrete de Titian, Veronese, Rosalba Carriera şi Correggio.

Secţiunea care a rămas din coridor este împodobită cu portrete de Velasquez, Rubens, Elisabeth Vigee-Lebrun, Ingres, Delacroix şi Chagall. Galeria oferă de aici o vedere asupra interiorului Bisericii Santa Felicita (vezi infra) şi, capătul dinspre Palatul Pitti, se deschide înspre Grădinile Boboli.

Santa Felicita

Santa Felicita (DV) – Deasupra porticului intrării se află o somptuoasă cameră, conţinând scaune de teatru, în care se putea ajunge din coridorul Vasariano şi îi permitea marelui duce să participe la mese fără a lua parte la ceremonie. Biserica a fost reconstruită în secolul XVIII cu excepţia capelei (imediat, la dreapta, după intrare), care a fost construită în secolul XV de Brunelleschi şi care conţine faimoasa Coborâre de pe Cruce de Pontormo, pictată în tonuri clare, cu forme ondulate şi elongate, într-un stil caracteristic manerismului toscan.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Ghid Florenţa – PALAZZO PITTI (PALATUL PITTI)

Acest uriaş palat renascentist dă pe trei laturi spre piaţă, dominată de lungimea clădirii, cu faţade severe. Numai umbra sofisticatei lucrături rusticate uşurează impozantul stil arhitectural şi întrerupe unitatea şi monotonia.

Lucrările la palat au început în 1458. A fost proiectat pentru Pitti, o familie de comercianţi şi bancheri influenţi care au fost iniţial prieteni, dar mai târziu mari rivali ai Medicilor. Clădirea consta pe atunci din doar o secţiune ce cuprindea cele şapte intrânduri centrale. Şapte ani mai târziu, familia Pitti era ruinată financiar şi reşedinţa proiectată pentru a-I umbri pe rivali a fost lăsată nefinalizată.

Palatul a fost cumpărat în 1549 de Eleonora de Toledo, soţia lui Cosimo I şi ea a transformat această construcţie într-o reşedinţă princiară în care Cosimo I şi-a transferat curtea la circa 1560. Lucrările de transformare au fost încredinţate arhitectului şi sculptorului Ammannati. Latura dinspre deal a fost transformată ca o magnifică grădină dar abia în secolul XVII partea din faţă a clădirii a ajuns la lungimea curentă (peste 200 de metri). Cele două aripi laterale au fost adăugate în secolul XVIII.

Această construcţie a constituit inspiraţia pentru Palais du Luxembourg, din Paris, care a fost construit de Marie de Medicis, cea care a fost Maria de Medici care şi-a petrecut tinereţea în palat. Palatul Pitti este o remarcabilă lucrare de artă, conţinând un remarcabil mobilier şi obiecte princiare.

Solemna şi austera curte interioară, proiectată de Ammannati, este încercuită de înalte arcade cu trei niveluri care conţin coloane decorate bogat şi cornişe zvelte. Pe latura îndepărtată se află o terasă, la nivelul primului etaj, care dă înspre grădină.

Galleria Palatina – Primul etaj

Intrarea în galerie se face prin colţul curţii, la dreapta intrării, urcând scările proiectate de Ammannati.

Această galerie de artă îşi trage numele de la titlul ultimului dintre Medici, Anna Maria Ludovica (1667-1743), care a fost căsătorită cu electorul palatin. Luxosul interior conţine o remarcabilă colecţie de lucrări din secolele XVI, XVII şi XVIII, inclusiv o serie de picturi de Rafael şi Titian, care fac din Palatul Pitti una dintre cele mai bogate galerii din lume. Lucrările au fost colecţionate începând din secolul XVII de marii duci din familia de Medici şi mai târziu de marii duci de Lorena. Aceste lucrări sunt expuse într-o ordine didactică şi cronologică, aşa cum era moda pentru marile colecţii de stat din acele timpuri.

Galeria Palatină

Galeria Palatină, care este al doilea muzeu ca întindere şi importanţă după Uffizi, conţine lucrări de enormă valoare pentru istoria artei. A fost realizat de Ferdinand II de Medici cu decoraţii de Pietro da Cortona. Lucrările sunt aşezate conform unui concept de secol XVI, picturile fiind de fapt plasate pe ziduri într-un mod esenţialmente decorativ. Colecţia a fost îmbogăţită de cardinalul Lorenzo de Medici, de către ultimii membri ai familiei Medici şi de către familia Lorraine. Galeria este formată din numeroase încăperi dedicate zeilor şi caracterelor mitologice, înscrise în decoraţii.

Camera 3 – Galeria de Statui

Camera 3 (Galeria de Statui), decorată cu sculpturi din secolele II-III, din Villa Medici, din Roma, dă înspre Camera 4 (Camera Castagnoli) care conţine remarcabila Masă a Muzelor (1), cu o serie splendidă de încrustaţii din pietra dura şi pietre semipreţioase pe un fundal de lapis lazuli, executată în timpul primei jumătăţi a secolului XIX de Atelierul Pietra Dura Florenţa (în centru se află carul lui Apollo înconjurat de simbolurile celor nouă muze). De notat este de asemenea şi întinsa pictură în ulei de Sodoma, descriind martiriul Sfântului Sebastian.

Camerele de pe latura stângă a palatului este denumită după subiectele principalelor scene mitologice, cu care acestea sunt decorate.

Decoraţiile

Decoraţiile primelor cinci (camere), odinioară folosite de Medici pentru recepţii, includ somptuoase lucrări de stucco (sau stucco), petale şi frunze de aur şi picturii în tehnica trompe-l’oeil. Au fost proiectate în secolul XVII de artistul decorator, Pietro da Cortona.

Camera 5 – Camera Venus

Camera 5 (Camera Venus) este împodobită cu două întinse peisaje marine (pe laturile opuse ale camerei), realizate de artistul din Neapole, Salvator Rosa (1615-1673), care a lucrat la curtea Medicilor pentru aproape zece ani. Lumina difuzată, aurie, care se poate vedea pe cer şi pe apă, tuşele date înălţimilor de dealuri, vaselor şi figurilor produc o minunată calitate de lumină. Mult mai important este însă faptul că această cameră conţine unele dintre cele mai rafinate picturi ale lui Titian. Concertul (2) este o lucrare timpurie, pictată sub influenţa lui Giorgione, căruia I-a fost dealtfel atribuită pentru mult timp, în care artistul exprimă, cu o admirabilă sensibilitate, tensiunile interioare ce străbat caracterul central.

Pe peretele opus atârnă un puternic portret al lui Pietro Aretino (3), scriitor şi prieten al lui Cosimo I, pictat în 1545 folosindu-se culori aurii şi umbre maronii. Elegantul portret feminin, cunoscut sub numele de La Bella (4) a fost pictat la cca 1536 pentru ducele de Urbino. Complexele aurii ale femeii contrastează evident cu îmbrăcămintea care este dominată de somptuoase tonuri de maro şi albastru-verde (misteriosul model pare să fie aceeaşi femeie care a pozat pentru Venus din Urbino, lucrare expusă în Galeria Uffizi). În centrul camerei se află Italica Venus (Pauline Borghese), un exemplu edificator de sculptură neoclasică, completată în 1811 de Antonio Canova, care a fost însărcinat să se ocupe de această lucrare de către Napoleon.

Camera 6 – Camera lui Apollo

Camera 6 (Camera lui Apollo) conţine portretul realizat de Van Dyke pentru Carol I al Angliei şi soţia acestuia, Henrietta de Franţa (5), fiica lui Henric al IV-lea şi a Mariei de Medici. Artistul a surprins eleganţa aristocratică a figurilor prin descrierea subtilă a profundului caracter melancolic al regelui şi ironia delicată a consoartei sale şi prin extraordinara atenţie cu care sunt descrise articolele vestimentare.

Camera conţine de asemenea picturi de Titian, inclusiv o Maria Magdalena (în colţul opus), o lucrare în care artistul descrie cu măiestrie portretul acesteia pe o alternanţă de maro şi auriu, reflectat în părul ei minunat. Printre cele mai cunoscute lucrări ale artistului se află şi fascinantul Portret la unui domn (6), cunoscut în mod obişnuit sub numele de “Bărbatul cu ochi verzi”, pictat la cca 1540. Faţa luminoasă a bărbatului, cu ochi de o culoare indefinită, care apare din fundalul întunecat, din care îmbrăcămintea acestuia foarte închisă la culoare este abia vizibilă, este extrem de captivant.

Camera Marte

Camera 7 (Camera Marte) conţine două exemple de Madona cu Pruncul de Murillo, în care artistul foloseşte culori delicate şi oarbe. Pictura care este agăţată pe cealaltă latură, a celor Patru filozofi (7), una dintre ultimele pânze ale lui Rubens. Pictorul poate fi văzut pe partea stângă, aşezat alături de fratele său. Întinsul portret al Cardinalului Bentivoglio (8) este o splendidă lucrare de Van Dyke. Toată demnitatea aristocratică a figurii care a fost ambasadorul Sfântului Scaun în Flandra şi în Franţa este exprimată de îmbrăcăminte şi de greoaia robă roşie, descrisă cu o extraordinară bogăţie de culoare care contrastează cu lumina colorată care formează o faţă extrem de palidă, mâini lungi şi delicate şi o extraordinar de fină textură.

Camera Jupiter

Camera 8 (Camera Jupiter) conţine faimoasa Doamnă cu Voal (La Velata) de Rafael. În acest portret el îşi demonstrează măiestria ca un strălucitor colorist, folosind o gamă de umbre bazate aproape exclusiv pe maroniu, auriu şi alb. Următoarele caracteristici, armonia solidă creată de formele opulente şi abundenţa de contururi rotunde şi extravaganţa totală a hainelor din ţesătură iridiscentă, fac din această lucrare o capodoperă. Modelul pare să fi fost faimoasa Fornarina, iubita artistului.

Sfânta Familie cu coş (colţul de pe mâna dreaptă) de Rubens este o pictură de o intimitate ce depăşeşte natura sacră. Petele de culoare folosite pentru reprezentarea mişcării în pictura lui Fra Bartolomeo, Coborârea de pe Cruce (peretele opus) sunt combinate cu o certă simplitate. Pictura, lăsată nefinisată la moartea artistului-călugăr, dă o impresie de echilibru reminiscent ca din lucrările lui Perugino, a cărui Adorare a Pruncului, lucrare cunoscută şi sub numele de “Madona cu pungă” (acelaşi perete cu fereastra), este o rafinată compoziţie simetrică realizată pe un fundal reprezentat de un cer intens strălucitor (acest lucru era caracteristic stilului artistului), în care simţămintele religioase şi sensibilitatea poetică sunt combinate cu o delicată armonie.

Camera Saturn

Camera 9 (camera Saturn) conţine opt picturi în ulei de Rafael, incluzând cele două Madone faimoase în întreaga lume. Madona Marelui duce (10), de care merele duce Ferdinand al III-lea de Lorena a fost atât de înamorat, încât a refuzat să se separe de acesta, a fost pictată la circa 1505 în Florenţa. În acea perioadă, Rafael a fost influenţat atât de Michelangelo, cât şi de Leonardo, împrumutând de la acesta din urmă tehnica contururilor vagi, cunoscută mai bine sub numele de sfumato.

Strălucirea pală a umbrelor aurii ale Fecioarei Maria dă o impresie de serenitate, cu o faţă delicată şi o gentileţe care este emanată de pictură, acestea fiind o reminiscenţă a lui Perugino, care a fost profesorul lui Rafael. Madonna della Seggiola (11) a fost pictată câţiva ani mai târziu şi artistul, aflat în culmea talentului său, a folosit o paletă de culori mult mai subtilă şi mult mai variată. Delicata serenitate a feţelor, poziţiile graţioase şi misticismul atât de caracteristic scenelor religioase, sunt combinate cu o forţă generată de formele şi structurile picturale (accentuate de compoziţia rotundă care sugerează o mişcare circulară, o reminiscenţă a influenţei lui Michelangelo).

De notat, de asemenea, sunt cele câteva portrete de Rafael (Maddalena şi Agnolo Doni) care arată o remarcabilă intensitate psihologică. De asemenea, într-adevăr de remarcat este melancolica Maria Magdalena (12) pictată de Perugino în culori austere şi contururi foarte pure. Desăvârşita frumuseţe a mâinilor şi feţei sale iese clar în evidenţă pe fundalul maro închis, o caracteristică neobişnuită pentru acest artist.

Camera Iliadei

Camera 10 (Camera Iliadei) se bucură de un interes particular pentru seria de portrete care se află aici de Joost Sustermans (născut la Antwerpen, în 1597, mort la Florenţa, în 1681) şi care a fost pictorul oficial de portrete al Medicilor.

Unul dintre cele mai reuşite portrete ale sale este cel al tânărului Prinţ Waldemar-Cristian de Danemarca (13), un exemplu superb de analiză penetrantă şi descripţie detaliată în tradiţie flamandă (de notat detaliul platoului de Damasc şi al gulerului de dantelă) Alte lucrări remarcabile includ un portret ecvestru al lui Filip al IV-lea de Spania, de Velasquez (pe partea stângă a intrării) şi (la dreapta uşii ce conduce spre camera următoare), Femeia cu copilul (La Gravida),de Rafael.

Educaţia lui Jupiter

Camera 11 (Educaţia lui Jupiter) conţine un neobişnuit Cupidon adormit (14) pictat de Caravaggio, la scurt timp înainte de moartea sa. Este în mod particular un bun sumar pentru stilul său cu un realism necuprinzător, nivelul său scăzut şi contrast evident al luminii brutale care relevă formele şi expresiile şi contemplarea artistului pentru decor. În parte opusă stă atârnată o admirabilă Judith, realizată de artistul florentin Cristofano Allori (1577-1621). Îmbrăcămintea sa superbă este tratată cu o extraordinară bogăţie de culori. Artistul se foloseşte el însuşi ca model pentru Holofernes şi se spune că Judith are caracteristicile femeii pe care o iubea.

Camera sobei

Camera 12 (Camera sobei) cu podeaua de majolica a fost odinioară baia din apartamentele ducale. Întinsele scene alegorice descriu cele patru vârste ale umanităţii care au fost pictate între 1637 şi 1640 de Pietro da Cortona care a executat această lucrare folosind culori vii luminoase şi în stil viu.

Camera 13, mica baie, a fost realizată la începutul secolului XIX pentru sora lui Napoleon, Elisa Baciocchi, care a devenit mare ducesă de Toscana în 1809.

Camera lui Ulise

Camera 14 (Camera lui Ulise) conţine o altă faimoasă Madonă de Rafael, Madona Ferestrei (Madonna dell’Impannata) (15) remarcabilă pentru tonurile ei calde şi blândeţea culorii.

Camera lui Prometeu

Camera 15 (Camera lui Prometeu) conţine o lucrare Madona cu Pruncul de Filippo Lippi (pe mâna dreaptă deasupra şemineului) care este neobişnuită deoarece este aşezată în faţa unui fundal ce descrie o scenă familiară, o inovaţie care a fost urmată de numeroşi artişti din Florenţa, ca şi compoziţia rotundă (tondo) care a fost adoptată de majoritatea artiştilor florentini în multe dintre lucrările realizate în secolele XV şi XVI. Interesantul portret (peretele următor) al unui tânăr bărbat purtând un acoperământ de cap florentin din secolul XV (mazzochhio) a fost realizat în studioul lui Boticelli.

Galeria Poccetti

Camera 16 (Galeria Poccetti) conţine un portret de Rubens al primului duce de Buckingham (16), unul dintre favoriţii lui Carol I al Angliei şi o magnifică masă încrustată cu pietra dura şi pietre semipreţioase descriind frunze, fructe, păsări şi păuni, realizate pentru Cosimo III în atelierele Medicilor, în 1716.

Camera Muzicii

Camera 17 (Camera Muzicii), decorată în stil neoclasic, este împodobită cu opt coloane de marmură. În centru se află o imensă masă cu malachit renascentist în vârf şi cu superbe picioare finisate, o lucrare datând din 1819 şi realizată de un meşter de bronz francez, Pierra-Philippe Thomire (care de asemenea a realizat leagănul pentru regele de Roma).

Camerele 18 şi 19 (Camera Alegorică şi Camera Artelor Rafinate) expun picturi italiene din secolele XVI-XVII.

Camera 20 (Camera lui Hercule) a fost decorată în stil neoclasic de Giuseppe Cacialli, la începutul secolului XIX. Aceasta conţine un mare vas de porţelan de Sevres, împodobit cu bronz de Thomire şi fresce descriind povestea lui Hercule.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Apartamenti Reali (Apartamentele Regale)

Apartamenti Reali (Apartamentele Regale) Etajul I – Accesul prin foaierul Galeriei Palatine.

Camerele se extind din centrul faţadei spre capătul aripii drepte şi a fost folosită întotdeauna ca o cameră de stat sau ca apartamente particulare pentru cele trei familii conducătoare ale Toscanei – Medici, marele duce de Lorena şi Casa de Savoia., suverani ai Italiei când Florenţa a devenit oraş capitală (1865-1870).

Camera albă

Camera XXII (Camera albă) este fosta cameră de bal a palatului. Este iluminată de 11 magnifice candelabre de cristal.

Camera Bona

Camera XV (Camera Bona) este cea mai largă cameră dintre încăperile pentru oaspeţi. Ferdinando I l-a însărcinat pe Poccetti pentru a descrie marea victorie militară obţinută aici. Camera este denumită după fresca de pe peretele din dreapta, care ilustrează cucerirea din 1607 a Bonei (acum Annaba, în Algeria).

Camerele XIV, XIII, XII şi XI – Acest mic apartament, decorat în stilul secolului XIX, constă din patru camere – o anticameră (XIV), o cameră roşie de recepţie (XIII), una de studiu (XII) şi camera de dormit (XI), în care (pe partea dreaptă a uşii) se află o rafinată Madonă cu Pruncul cu Sfântul Ioan Botezătorul, de Andrea del Sarto.

Camera Parrot

Camera VI (Camera Parrot) îşi trage numele de la proiectul pereţilor împodobiţi în întregime cu mătase. Deasupra uşilor de intrare se află portretele lui Henric al IV-lea al Franţei şi soţia acestuia, Maria de’ Medici (b), de artistul flamand Frans Pourbus II (1569-1622), care a pictat portretele monarhilor şi marilor demnitari de la toate curţile europene.

Camera Galbenă

Camera VII (Camera Galbenă) conţine un splendid cabinet din eboniu, fildeş şi alabastru datând de la începutul secolului XVIII, care au fost realizate de meşteşugarii germani şi olandezi în atelierele familiei de Medici.

Camera V (Capela)

Camera V (Capela) conţine o delicată lucrare Madona cu Pruncul de artistul florentin Carlo Dolci. Picturile sunt expuse într-o ramă somptuoasă de eboniu şi bronz (d), împodobită cu fructe din pietra dura, realizate în atelierele familiei de Medici în 1697 pentru Gian Gastone, fratele Anei Maria Ludovica.

Camera IV (Camera Albastră)

Camera IV (Camera Albastră) are un tavan decorat cu un rafinat stucco în alb şi auriu.

Camera III (Camera tronului)

Camera III (Camera tronului) arată exact aşa cum era când Victor Emanuel al II-lea de Savoia a devenit rege al Italiei. Dedesubtul baldachinului se află tronul pe care erau încoronaţi toţi regii Italiei.

Camera II (Camera verde)

Camera II (Camera verde) conţine un alt superb cabinet din eboniu şi bronz cu încrustaţii de pietra dura realizat la sfârşitul secolului XVII în atelierele ducale. Alături atârnă un portret al tânărului Ludovic al XV-lea de Rigaud. Camera conţine de asemenea un număr de alte picturi franceze.

Camera I (Camera nişelor)

Camera I (Camera nişelor), aristocratică şi superficială, a servit iniţial ca o cameră de mese. Nişele din jurul camerei conţin statui clasice sunt copii ale unor lucrări romane şi greceşti. Întinsele portrete realizate pe întreaga întindere reprezentându-i pe diferiţii membri ai familiei de Medici au fost pictate de Sustermans.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Galleria d’Arte Moderna (Galeria de Artă Modernă)

Galleria d’Arte Moderna (Galeria de Artă Modernă) Deasupra Galeriei Palatine.

Acest loc neoclasic, creat pentru marii duci de Lorena de arhitectul Poccanti, conţine în prezent o expoziţie ce cuprinde principalele lucrări toscane, ilustrând diferitele trenduri care i-au inspirat pe pictorii şi sculptorii italieni de la sfârşitul secolului XVIII şi până în primele decade ale secolului XX.

Academismul

Academismul – Arta academică din timpul ultimilor ani ai marilor duci de Lorena a fost caracterizat între 1790 şi 1860 de trei mişcări. După anexarea marelui ducat de către Napoleon, Toscana a ajuns sub influenţa artei neoclasice, stilul oficial al Imperiului, care a fost caracterizat prin imitarea modelelor clasice şi căutarea pentru frumuseţea ideală. Tendinţa puristă, care a venit dinspre Roma, este o reacţie la neoclasicism. Aceasta exultă virtuţile naturii şi lucrările renascentiste, luându-le pe acestea ca modele. Mişcarea romantică a fost mult mai înverşunată împotriva neoclasicismului, punând la mare preţ Evul Mediu şi preluând subiecte din literatură şi istorie.

Camerele 1-12

Camerele 1-12 – Camera 2 (în partea stângă a Camerei 1) conţine o colecţie de lucrări neoclasice şi romantice, incluzând picturi realizate de primul urmaş toscan al mişcării romantice, florentinul Giuseppe Bezzuoli (Autoportret) şi de unul dintre principalii exponenţi, veneţianul Francesco Hayez (Samson). Camera 3 (de asemenea la stânga) găzduieşte o colecţie a pictorilor romantici. Subiectele acestor lucrări se bazează pe opere literare.

Camera 4 este dedicată puriştilor, cu lucrări inspirate din maeştrii cum ar fi Verrocchio în sculptură şi Rafael în pictură.

În Camera 7 (accesul via Camera 1), care demonstrează legăturile artistice între Franţa şi Italia în timpul Revoluţiei Franceze şi a Imperiului lui Napoleon, sunt două busturi de Canova, care a fost sculptorul oficial al Imperiului – un bust al lui Napoleon îmbrăcat ca împărat roman şi un altul descriind-o pe Calliope, cu idealizarea trăsăturilor Elisei Baciocchi.

Camera 8 conţine un superb vas de porţelan de Sevres, verde închis, cu detalii de bronz, realizat de Thomire, un dar din partea lui Napoleon pentru Ferdinand al III-lea de Lorena.

Camera 10 conţine lucrări foarte întinse şi întregul perete îndepărtat este ocupat de pictura care a adus faimă artistului romantic Giuseppe Bezzuoli – Sosirea lui Carol al VIII-lea în Florenţa. De notat sunt de asemenea două sculpturi rafinate din bronz (Cain şi Abel) realizate de sculptorul sienez Giovanni Dupre, afişând un fel de realism tragic afectat.

Macchiaioli

Macchiaioli – Cea mai minunată exprimare artistică în timpul acestei perioade a venit de la “Macchiaioli” şi galeria posedă o colecţie importantă al lucrărilor acestuia, care sunt expuse în diferite camere. Mişcarea, contemporană cu Impresionismul, s-a dezvoltat în Florenţa la mijlocul secolului XIX şi a ajuns la un nou stadiu de viaţă în pictură, care a devenit dominată de rigiditatea convenţiilor academice.

Macchiaioli a fost îndrăgostit de adevăr şi a respins subiectele împrumutate din mitologie sau din marile picturi istorice. Din această cauză, ei şi-au luat modele direct din natură dar au căutat să dea o impresie mai mult decât o descriere exactă.

Aceştia au pictat în general lucrări de dimensiuni mici, translatând realitatea prim intermediul petelor (“macchie”) de culoare cu lumină focalizată pe ele.

Artiştii din Leghorn

Artiştii din Leghorn, Giovanni Fattori (1825-1908), un caracter complex cu un nemaiîntâlnit stil viguros şi sobru şi mult mai poeticul Silvestro Lega (1826-1895), au fost cei mai iluştri membri, cu toate că ei au fost relativ târzii în exprimarea pe suportul teoriilor grupului (multe dintre lucrărilor acestora arată recunoaşterea pentru valoarea tehnicilor de pictură). Telemaco Signorini (1835-1901), care a fost în aceeaşi măsură un strălucit scriitor controversat, s-a bucurat de prietenia lui Degas şi Manet, s-a depărtat de tendinţa grupului de a căuta un sens şi mai accentuat al realismului.

Adriano Cecioni (1836-1886), care a fost mi mult sculptor decât pictor, a fost teoreticianul şi criticul mişcării. Giuseppe Abbati (1836-1868) a dat o tuşă de seriozitate lucrărilor sale şi contemplarea sa pentru natură este plină de melancolie. Artistul din Ferara, Giovanni Boldini (1842-1931), şi-a petrecut numai o scurtă perioadă de timp cu Machiaioli, înainte de a deveni un interesant pictor de portrete, în special la Paris. Lucrările lui Giuseppe de Nittis (1864-1884), care a venit din regiunea Puglia, sunt caracterizate de folosirea culorilor tipice mediteraneene. El a emigrat de asemenea la Paris, unde s-a bucurat de o carieră ca pictor de societate.

Camerele 13-18

Camerele 13-18 – Aceste camere sunt după camera de bal, care conţine un portret pe întreaga lungime (colţul din partea stângă) al împărătesei Elisabeta de Austria (Sissi), de Giuseppe Sogni. Această secţiune acoperă perioada dintre 1860 (anul unificării Italiei) şi 1871 (când Florenţa a cedat rolul de capitală a noului regat). Lucrările sunt grupate tematic (portrete, peisaje, grupuri scenice şi evenimente istorice care relatează mişcarea Risorgimento) şi multe dintre acestea au fost pictate de grupul “Macchiaioli”.

Camera 17

Camera 17 conţine lucrări ce descriu scene de grup – (în partea dreaptă a uşii) Vizita la Studio, de Silvestro Lega şi Cămătarul, realizat de pictorul milanez Domenico Induno (1815-1878), care a fost un ucenic al artistului romantic Francesco Hayez. O rafinată pictură de peisaj (deasupra şemineului) de Giuseppe de Nittis, care, înainte de sosirea sa la Florenţa, a pictat Plaja lângă Barletta. Fâşia de pământ maro se izbeşte de confuzia culorii ce evocă imensitatea cerului şi a apei. Una dintre puţinele picturi realizate de sculptorul Cecioni (alături) este Portretul soţiei sale.

Camera 18

Camera 18 este dedicată Risorgimento şi actelor care aduc aminte de această mişcare. Înainte de a realiza mici scene intime, Giovanni Fattori a fost un pictor care a realizat întinse compoziţii militare.

Camerele 19-28

Camerele 19-28 – Aceste camere acoperă perioada cuprinsă între 1870 şi ajunul primului război mondial şi conţin un mare număr de picturi realizate de artiştii Macchiaioli, inclusiv câteva capodopere semnificative pentru această mişcare.

Camera 23

Camera 23 conţine o parte din cele mai faimoase picturi în ulei realizate de Telemaco Signorini şi Giovanni Fattori. Cea mai importantă pictură de Signorini este Închisoarea Portoferraio (opus de fereastră). Printre lucrările de Fattori este inclus (pe acelaşi perete) un portret al nurorii sale (La Figliastra) şi Staffato (cavaler călărindu-şi calul) lucrare tratată cu o economie de stil şi de forţă (partea de jos plină de vegetaţie şi cerul gol pe care este descris un bărbat şi un cal sălbatic într-o serie de umbre întunecate). Faimoasa Rotonda di Palmieri (situată într-una dintre vitrinele centrale) este o lucrare foarte mică dar foarte sugestivă, în care caracterele, descrise în culori foarte plate, ies în evidenţă cu siluetele lor pe fundalul unui teatru întunecat aşezat într-un peisaj care este descris şi el într-o manieră neobişnuită folosindu-se întinderi orizontale de culori.

Camera 24 conţine şi ea o extinsă colecţie de lucrări realizate atât de pictori Macchiaioli, cât şi post-Macchiaioli. Pe peretele opus ferestrei se află portretul realizat de Giovanni Fattori pentru verişoara sa Argia şi o lucrare de Giuseppe Abbati, Fereastra, care expune o remarcabilă calitate de lumină.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Museo degli Argenti (Muzeul argintului)

Museo degli Argenti (Muzeul argintului). Parterul şi mezaninul. Intrarea este situată în capătul din stânga la curţii Ammannati.

Principalele colecţii ale muzeului constau în principal din tezaurul familiei de Medici şi a Casei de Lorena. Cea mai mare parte a exponatelor a fost realizată în atelierele din Florenţa, dar celelalte, care se adaugă în principal tezaurului ducal, au fost aduse din Germania sau Austria, prima dată cu ocazia căsătoriei Anei Maria Ludovica cu Electorul Palatin, fapt ce a avut ca urmare unirea Caselor de Lorena şi Habsburgică şi a doua oară în timpul ocupaţiei lui Napoleon, după o perioadă petrecută în exil în Austria de către Ferdinand al II-lea de Lorena.

Museo degli Argenti – parterul

Parterul – Această secţiune a palatului, proiectată pentru primirea oaspeţilor importanţi, a fost folosită şi ca mari apartamente ducale pe timp de vară. Camerele oficiale au fost decorate extravagant în timpul secolului XVII, cu picturi mitologice, scene alegorice în onoarea Medicilor şi trăsături arhitecturale neobişnuite în tehnica trompe-l’oeil.

Camera I, Sala di Giovanni da San Giovanni, o fostă sală de recepţii, îşi trage numele de la pictorul toscan care s-a specializat în descrierea subiectelor istorice şi care s-a ocupat cu decoraţiile acestei săli în 1634, pentru celebrarea căsătoriei lui Ferdinando al II-lea cu Vittoria della Rovere. Evenimentul este descris în principala frescă de pe tavan. Uriaşele scene care acoperă zidurile se referă la patronajul demonstrat de Medici, în particular de Lorenzo Magnificul, care poate fi văzut în robă roşie.

Camera II a fost iniţial dormitorul marii ducese. O parte din cei 16 cupidoni şi vase antice (unul dintre acestea în principala vitrină centrală) (1), din prestigioasa colecţie a lui Lorenzo Magnificul, sunt exemple de artă romană din timpul imperiului târziu şi celelalte de artă veneţiană din secolul XIV. Magnificele monturi de aur şi argint ale acestora, care poartă gravată monograma lui Lorenzo – LAVR.MED, au fost produse mai târziu, în atelierele florentine.

Camera IV

Micuţa capelă din secolul XVII conduce spre Camera IV (Camera de audienţă) cu profundele trăsături arhitecturale neinspirate în trompe-l’oeil. Urmează Camera V (sala de audienţe particulare), unde tavanul descrie Triumful lui Alexandru şi Camera VI, o altă cameră oficială (de stat). Aceste trei camere conţin o serie de splendide piese de mobilă din email sau pietra dura, datând de la sfârşitul secolului XVI şi din secolul XVII – un cabinet (prima cameră) (2), realizat în Augusta şi o banchetă de rugăciune (3) din atelierele Medicilor din Florenţa. Masa de şah în albastru şi galben (cea de-a doua cameră) (4) a fost realizată în acelaşi atelier, în 1619.

O masă întinsă, rotundă, din porfir (ultima cameră) (5) este plasată în centru. Cabinetul (dreapta) (6), care datează din 1709 şi a fost produs de atelierul Medicilor şi a fost un dar din partea lui Cosimo III pentru fiica sa, Anna Maria Ludovica, care a fost căsătorită cu Electorul Palatin. Statueta (din nişa centrală) îl reprezintă pe soţul acesteia.

Camerele VII şi VIII

Camerele VII şi VIII găzduiesc o foarte rafinată colecţie de obiecte de fildeş germane şi flamande, care odinioară au aparţinut Medicilor. Cele mai multe dintre acestea datează din secolul XVII.

Camera IX

Camera IX, iniţial dormitorul marelui duce, conţine o rafinată masă (7) cu o splendidă faţă din pietra dura pe care este descrisă o serie de mici scene peisagistice aranjate în jurul unui detaliat peisaj central. A fost realizată probabil în Praga, în timpul secolului XVII. Aici se află de asemenea şi o remarcabilă colecţie de obiecte din ambră, expusă în trei vitrine (secolul XVIII).

Camera X

Camera X, Camera cristalurilor, conţine o parte dintre cele mai valoroase piese ale muzeului. În partea stângă după uşă se află faimosul bol din lapis lazuli (8) cu o montură de aur, decorat cu email şi pietre preţioase, o preţioasă lucrare produsă la sfârşitul secolului XVI pentru Francesco I. Nu mai puţin faimoasa Cupă a Dianei de Poitier (următoarea vitrină, în faţa peretelui de pe partea stângă) (9) s-a bazat pe un proiect de Buontalenti.

Este realizată dintr-o rocă de cristal gravată şi are încrustaţii din aur purtând faimoasele iniţiale ele lui Henric al II-lea de Franţa şi ale amantei acestuia (obiect francez din secolul XVI). În mai multe vitrine sunt expuse cupe din rocă de cristal şi din aur, vase şi receptacule în formă de scut, inclusiv o cupă elegantă ce reprezintă un dragon (10) (obiect milanez din secolul XVI) şi un splendid vas în formă de pasăre purtând mai multe capete de dragoni şi încrustată cu geme şi perle.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Museo degli Argenti – Mezaninul

Mezaninul – Accesul prin micuţa scară dintre camerele VII şi IX, marcată pe plan.

Tezaurul Medici – Camera XI (Sala Cameei) conţine un număr de exponate care sunt cu adevărat notabile. O întinsă camee din onix alb (vitrina centrală), purtând efigiile lui Cosimo I şi ale membrilor familiei acestuia, este o superbă lucrare, datând din secolul XVI. O serie de mici panele din aur pe un fundal de ametist descriu marile caracteristici ale lui Francesco I, fiind bazate pe proiecte realizate de Giovanni da Bologna şi realizate în atelierele Medicilor în timpul sfârşitului secolului XVI. Din această perioadă şi de aceeaşi origine este mozaicul din pietra dura ce descrie Piazza della Signoria, în care statuia ecvestră a lui Cosimo I este înălţată şi realizată din aur.

Camera XII

Camera XII (Camera bijuteriilor şi a pietrelor gravate) conţine bijuteriile Annei Maria Ludovica, al cărui portret poate fi văzut atârnând pe peretele din partea opusă a uşii.

O vitrină iluminată expune o serie de gravuri şi geme sculptate. Cea mai neobişnuită colecţie din muzeu este fără îndoială cea care cuprinde bijuterii baroce din secolele XVI şi XVII şi alte micuţe obiecte realizate din perle, aur şi pietre preţioase, lucrări extraordinare realizate de orfevrierii germani care s-au inspirat din forma naturală a perlelor. Într-un cabinet cu vitrină, printr-o sticlă care măreşte, se pot vedea lucrări realizate de aceşti virtuoşi sculptori din secolul XVI.

Tezaurul lui Ferdinand al III-lea

Tezaurul lui Ferdinand al III-lea – Acest tezaur constă în principal dintr-o colecţie care i-a aparţinut prinţului-arhiepiscop de Salzburg, adusă la Florenţa în 1824 de Ferdinand al III-lea de Lorena.

În Camera XIII (în faţa peretelui de pe partea stângă) se află un altar gravat cu argint descriind-O pe Fecioară împreună cu Pruncul, în jurul cărora se află 16 mici panele cu secvenţe din viaţa Fecioarei Maria şi a lui Hristos. Acestea sunt înconjurate de trandafiri stilizaţi din lapis lazuli. Splendida lucrare, care expune o extraordinară fineţe, a fost realizată la Salzburg în secolul XVI. De notat este de asemenea un altar portabil încrustat cu sidef şi argint (secolul XVIII), arătând Crucificarea şi scene cu Pasiunea lui Hristos în alabastru şi coral şi încrustat cu camee şi geme.

Camera XIV

Camera XIV conţine somptuoasa veselă din argint a prinţului-arhiepiscop. Cele mai valoroase piese, care sunt expuse în capătul din stânga al camerei, sunt cupele din aur pur, decorate cu figuri groteşti şi însemne de armă, cu mânerele în formă de harpii (din Salzburg, începutul secolului XVII). Vitrina centrală conţine un serviciu de cină folosit de Ferdinand al III-lea în timpul călătoriilor sale. A fost produs la Paris, în secolul XVIII.

Colecţiile exotice ale Medicilor – Acestea sunt expuse în ultimele două camere. Camera XVI conţine o mitră mexicană neobişnuită realizată din pene de pasăre descriind Pasiunea lui Hristos (în partea stângă a uşii) şi o serie de vase în formă de scoică datând din secolele XVI-XVII (vitrina de pe partea stângă). Cea de-a doua cameră conţine porţelanuri roşii şi verzi chinezeşti care au aparţinut familiei expuse lângă veselă alb-albastră şi o strălucitoare îmbrăcăminte chinezească de ceremonial cu o izbitoare aparenţă modernă (prima jumătate a secolului XVII).

Galleria del Costume (Galeria costumelor)

Galleria del Costume (Galeria costumelor). Pavilionul Meridian – Accesul cu liftul situat în biroul unde se emit bilete şi pe scara care conduce spre Galeria Palatină. Colecţia se schimbă de două ori pe an.

Această galerie oferă o introducere în istoria şi în moda perioadei cuprinsă între secolul XVIII şi până la cca 1930 printr-o colecţie extinsă de costume, pantofi şi alte accesorii vestimentare. Tot aici se află şi o reconstituire a îmbrăcăminţii în care a fost înmormântată Eleonora de Toledo şi soţul acesteia, Cosimo I, bazată pe rămăşiţele descoperite în mormântul lor.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

GIARDINO DI BOBOLI (GRĂDINILE BOBOLI)

GIARDINO DI BOBOLI (GRĂDINILE BOBOLI (DV) – o oră şi 30 min. IIntrarea prin partea stângă a principalei clădiri a Palatului Pitti. Accesul direct spre amfiteatru în capătul curţii.

În 1549, Cosimo I l-a însărcinat pe arhitectul, sculptorul şi grădinarul realizator de peisaje, Niccolo Pericoli, alias Tribolo, să transforme colina din spatele Palatului Pitti într-o vastă grădină. Împreună cu curtea Ammannati şi cu terasa, acesta avea să fie locul pentru întâlnirile extravagante ţinute de marii duci. Când Tribolo a murit, în anul următor, el reuşise numai să pună la punct planurile. El a fost urmat, în 1550 de Ammannati şi apoi, în 1583, de Buontalenti, care a adăugat un număr de proiecte originale.

Aceste grădini cuprind cel mai întins monument verde din zona Florenţei. Istoria lor se plasează în urmă cu peste patru secole, fiind mandatate de Cosimo I către Niccolo Pericoli, cunoscut ca Tribolo, în 1549. Lucrarea a fost continuată de Ammannati, Buontalenti şi Parigi cel Tânăr. Principalele locuri sunt: „Grota lui Buontalenti“, „Amfiteatrul”, “Bazinul Roman” şi “Obeliscul Egiptean” în centru; Statuia Belşugului de Giambologna şi Tacca (în 1563), “Cazinoul marelui duce”, „Grădina Cavalerului“ şi „Fântâna oceanului“ de Parigi.

Parcul DI BOBOLI

Parcul este un rafinat exemplu de grădini terasate italiene cu multe perspective diferite, intersectate de platforme, aripi de scări şi terase şi dotate cu statui şi fântâni. Intrarea este situată în capătul îndepărtat al curţii interioare, pe partea laterală. O aripă de scări conduce spre terasa care este separată de locul din spate printr-o elegantă fântână Carciofo, construită în 1641.

Amfiteatrul

Amfiteatrul din secolul XVII, unde odinioară se ţineau spectacole extravagante, domină centrul parcului. În 1841 casa regală de Lorena a plasat în centru un bazin roman de granit şi un obelisc egiptean din secolul II din Teba.

Mergeţi spre vârful colinei; înainte de a ajunge la prima terasă, luaţi-o la dreapta pe o potecă ce vă va conduce spre un cerc.

Această parte a grădinilor, ce acoperă o parte a colinei, nu a fost realizată până la începutul secolului XVII. Lunga şi abrupta Viottoline (în partea opusă) care coboară maiestuos între două şiruri de bătrâni pini şi conifere pentru a se ajunge la şarmanta Piazzale dell’IsolotoH. În centrul acesteia se află un lac rotund împodobit cu statui. În mijlocul lacului se află o insulă cu portocali şi lămâi şi cu Fântâna lui Ocean, sculptată de Giovanni da Bologna, în 1576. Figura în picioare îl reprezintă pe Neptun şi celelalte trei simbolizează râuri.

Fântâna lui Neptun

Întorcându-se spre palat, vizitatorii vor vedea Fântâna lui Neptun, împodobită cu o statuie de bronz (din secolul XVI) a zeului mării şi, pe terasa următoare, o statuie a Plenitudinii, care a fost începută de Giovanni da Bologna şi finalizată în 1636 de florentinul Pietro Tacca.

Muzeul Porţelanurilor

O potecă scurtă (dreapta) conduce spre Muzeul Porţelanurilor (vezi infra).

Poteca (din stânga) conduce spre baza Fortului Belvedere (accesul este restrictiv în prezent printr-o poartă).

Coborând în continuare veţi întâlni Kaffehaus, un edificiu extravagant şi predominant roşu, construit de Zanobi del Rose în 1776 şi care evidenţiază gustul din secolul XVIII pentru exoticism. Din capătul potecii se poate vedea o rafinată privelişteH asupra Florenţei.

Urmaţi peretele din spate în jos spre palat şi luaţi-o la dreapta pe o rampă goală.

Grotta grande

La capăt se află o potecă ce conduce spre Grotta grande, o creaţie ciudată proiectată în principal de Buontalenti (1587-1597) şi constând din mai multe camere decorate cu bazine, statui, picturi, stalactite şi o formă de decoraţie rococo ce descrie oi, porci, ciobani etc. Pereţii erau odinioară plini de mici cascade. Micuţa Fântână a lui Bachus (chiar în apropiere de ieşire) include o figură monstruoasă, unul dintre coşmarurile lui Cosimo I.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Museo delle Porcelane (Muzeul Porţelanului)

Museo delle Porcelane (Muzeul Porţelanului). O scară dublă (cu două aripi) conduce spre încântătorul Pavilion Cavaliere care a fost construit pentru Cosimo al III-lea la sfârşitul secolului XVII. În faţa clădirii se află o mică grădină terasată care are vedere spre desăvârşitul ţinut florentin.

În prima cameră, deasupra şemineului se află un portret al lui Napoleon pe porţelan de Sevres (începutul secolului XIX) bazat pe o lucrare realizată de Gerard. Cele două cabinete-vitrină centrale conţin două servicii de masă care i-au aparţinut Elisei Bacciocchi care au fost produse în fabrica din Sevres în 1809-1810.

Vitrina din partea dreaptă conţine o serie de mici caractere populare, realizate la Neapole, la sfârşitul secolului XVIII. Vitrina din jurul pereţilor conţine exponate care includ (de la stânga la dreapta, pornind de la uşă) numeroase obiecte franţuzeşti (în principal din Sevres, din secolul XVIII), incluzând şi o serie de lucruri amuzante. Iese în evidenţă porţelanul din Doccia, din apropierea Florenţei, datând din secolele XVIII şi XIX (vitrinele de pe peretele din stânga), dintre care cele mai multe au un fundal alb şi cu motive florale (un set de cupe poartă reproduceri ale mai multor monumente florentine). Un număr de piese mai târzii din Neapole, decorate cu scene încrustate din antichitate, pe un fundal negru, se află pe peretele din faţă.

A doua cameră

Cea de-a doua cameră este dedicată porţelanurilor vieneze din secolul XVIII şi până la începutul secolului XIX, cu piese aduse la Florenţa de Casa Regală de Lorena. Acestea includ un mare număr de bibelouri decorative şi obiecte aurite, care sunt specifice pentru faimoasa fabrică Augarten şi obiecte decorative miniaturale din epoca de aur vieneză.

Vitrina din partea dreaptă a uşii conţine un serviciu de cină albastru închis acoperit cu email şi care odinioară i-a aparţinut Annei Maria Ludovica (de notat iniţialele acesteia). Vitrina din faţa peretelui din partea dreaptă conţine grupul statuar neemailat al lui Iosif al II-lea şi Maria Tereza de Austria, o amintire care aduce aminte de faptul că ea a fost cea care a numit atelierele de la Augarten ateliere regale. Cea de-a treia cameră conţine obiecte germane – (prima vitrină de pe partea dreaptă) din Frankenthal şi Meissen, un splendid serviciu de masă aurit cu decoraţii florale albastre. Ce-a de-a doua vitrină, din Augsburg, conţine minunate căni din porţelan chinezesc datând din prima jumătate a secolului XVIII şi (în partea opusă a uşii, în vitrina din faţa peretelui) se află o frumoasă colecţie de figurine faimoase (singure sau în grupuri intime) care au făcut porţelanul de Meissen atât de la modă în timpul celei de-a doua jumătăţi a secolului XVIII.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

PALAZZO E MUSEO NAZIONALE DEL BARGELLO

PALAZZO E MUSEO NAZIONALE DEL BARGELLO – 1h 30 min. Acest impunător palazzo este un rafinat exemplu de arhitectură medievală vernaculară. Vechea parte a faţadei, surmontată de un turn elegant cu merloane, a fost construită la mijlocul secolului XIII. Palazzo del Bargello seamănă cu o fortăreaţă, cu numeroase guri de foc ce surmontează austera faţadă.

A fost construit în 1255 ca reşedinţă a căpitanului poporului, podesta-ului şi Consiliului de Justiţie. În 1547, clădirea a devenit rezidenţa şefului poliţiei, (numit Bargello – căpitan de justiţie sau şef al poliţiei) şi o parte a fost transformată în închisoare. Exteriorul, articulat prin cornişe, are ferestre în partea inferioară şi deschideri duble sau ferestre simple în partea superioară. Crenelurile, aşezate în vârf, sunt susţinute de arcuri. Interiorul este centrat în jurul unei curţi interioare cu porticuri în cele trei părţi, cu stâlpi şi arcade. Un tavan pictat, construit în secolul XIV de Nery di Fioravante, conduce spre loggia superioară, realizată în 1319 de Tone di Giovanni.

Zidurile curţii de interior sunt acoperite cu însemnele de armă ale diferiţilor podesta şi Giudici di Ruota. Până în 1859, locul a fost sediul Muzeului Naţional (unul dintre cele mai importante din lume) ce conţinea sculpturi renascentiste şi lucrări primordiale ale artelor minore din diferite perioade.

Ghid PALAZZO E MUSEO NAZIONALE DEL BARGELLO

De fapt, palatul a găzduit iniţial instituţia Capitano del Popolo, care reprezenta clasa muncitoare în interiorul guvernului florentin, apoi instituţia podesta-ului, care era primul magistrat care deţinea puterile executivă şi judecătorească. Structura a doua a clădirii, construită mai târziu, care este mai joasă şi mai puţin austeră în aparenţă, a fost construită în stilul gotic târziu, un secol mai târziu.

Astăzi, clădirea găzduieşte un muzeu care are o valoare în sine prin sculpturile italiene renascentiste şi, de asemenea, are o secţiune dedicată artelor decorative. Severitatea curţii interioare este uşurată de un portal cu arcade largi şi o loggie la care se ajunge printr-o pitorească scară exterioară. De fapt, aceasta este una dintre cele mai rafinate curţi din Italia. Însemnele de armă ale magistraţilor (podeste) care au trăit în palat între secolele XIV şi XVI şi care se dovedesc a fi o încântătoare decoraţie. Prizonierii condamnaţi erau trimişi la moarte în spatele fântânii.

Lucrări realizate de sculptori toscani din secolul XVI au fost plasate de-a lungul galeriilor, ale căror ziduri şi bolţi sunt împodobite cu culorile vii ale însemnelor de arme din diferitele districte ale oraşului. Statuile singure şi impresionantul grup (statuar) care se află în faţa zidului din partea opusă a intrării au făcut odinioară parte dintr-o fântână proiectată de Ammannati, arhitectul Palatului Pitti, pentru marea Sală a celor cinci sute din Palazzo Vecchio. A fost plasată în mai multe rânduri în curtea Palatului Pitti. Sub loggie se află un tun splendid decorat, un mic pescar încântător realizat din bronz, realizat de sculptorul napolitan Vincenzo Gemito (1852-1929). De cealaltă latură a curţii se află un rafinat purtător de torţă realizat în întregime din fier şi care datează din secolul XVI.

Parterul PALAZZO E MUSEO NAZIONALE DEL BARGELLO

Sculptura medievale toscana (Sala de sculptură medievală toscană) – În partea opusă a intrării, în capătul îndepărtat al galeriei. Această cameră conţine cele câteva sculpturi gotice ale muzeului. În micuţa lucrare Madona şi Pruncul de Tino da Camaino (în faţa peretelui de pe partea dreaptă) Fecioara Maria are figura unei ţărănci (secolul XIV).

Michelangelo e della scultura florentina del Cinquecento (Sala de sculptură Michelangelo şi florentină din secolul XVI) – La baza scării exterioare. Aceasta este dedicată în principal celor două figuri contrastante artistice ale Renaşterii florentine.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Lucările lui Michelangelo

Aici se află patru sculpturi splendide realizate de Michelangelo (intrândul de pe partea stângă). Grupul Bachus beat, însoţit de satiri râzând (realizată între 1497-1499) este o lucrare timpurie care poartă încă influenţele Clasicismului. În faimosul Tondo Pitti, un rondel larg reprezentând-o pe Madona cu Pruncul cu Sf. Ioan, sculptată între 1504 şi 1506 pentru unul dintre membrii familiei Pitti, artistul pare să fi transpus stilul sfumato al lui Leonardo da Vinci în sculptură prin crearea unui relief zgrunţuros. Puternicul bust de marmură al lui Brutus (realizat în 1540) se inspiră din statuile romane. Nefinalizatul David – Apollo (cca 1530) (mai departe de-a lungul zidului) pare să fie capturat la jumătatea drumului dintre mişcare şi imobilitate.

În capătul îndepărtat al sălii se află copii în miniatură după lucrări realizate de Michelangelo, realizate în stil manerist de un număr dintre faimoşii săi contemporani. Aici se află de asemenea diferite lucrări de Baccio Bandinelli, Sansovino şi Rustici.

Lucrările lui Benvenuto Cellini

În contrast cu puterea artistică a lui Michelangelo, lucrările lui Benvenuto Cellini sunt admirate pentru virtuozitate şi delicateţe. Intrândul de pe partea dreaptă conţine u o parte din capodoperele sale. În centrul camerei se află Narcis, realizat din marmură, cu figurile sale delicate şi melancolic, cu linii curbate. Pentru mulţi ani aceasta a fost una dintre statuile din Grădinile Boboli. Aranjate în semicerc în aceeaşi cameră se află statuetele de bronz ale lui Perseu, Mercur, Danae şi fiul ei Perseu şi Minerva cu Jupiter care odinioară umpleau nişele piedestalului care susţinea faimoasa statuie a lui Perseu din Loggia della Signoria.

Pe perete se află placa originală din bronz care decora baza, reprezentându-l pe Perseu eliberând-o pe Andromeda, o lucrare tratată cu gustul caracteristic stilului manerist (linii graţioase, trupuri suple şi elegante, mişcări curgătoare). Bustul de bronz al lui Cosimo I (din 1546) (peretele din partea dreaptă a uşii) este un admirabil portret, cu linii viguros de expresive, inteligenţă şi energie. Decoraţiile de pe armură sunt în întregime din aur. În centrul cercului format din statuile de bronz ale lui Cellini se află o lucrare inspirată de Dante, Onoarea triumfând peste Falsitate unde, prin intermediul muşchilor intens tensionaţi, artistul s-a îngrijit să reprezinte opoziţia de forţe, folosindu-se în acelaşi timp cu pricepere de modelarea blocului de marmură (Falsitatea – Falstaff – are o poziţie fermă, într-o poziţie aproape curbată).

Primul etaj (planul de jos)

Loggia – Loggia găzduieşte lucrări de Giovanni da Bologna, inclusiv Alegoria Arhitecturii în centru şi remarcabile animale din bronz care odinioară împodobeau grotele din grădinile din Villa di Castello (vezi CASTELLO).

Salone dei Consiglio Generale (Sala Consiliului General) – Intrarea prin capătul de sus al scării exterioare. Până secolul trecut această cameră vastă cu tavanul înalt, care are o aparenţă maiestuoasă precum nava unei catedrale a fost divizată în celule pentru prizonieri, construite la sfârşitul secolului XVI.

Dedesubtul bolţii se află o remarcabilă colecţie de lucrări realizate de Donatello, al cărui geniu a dominat Renaşterea Italiană timpurie. Aici se află un mic şi minunat Cupidon din bronz (1). Statuia din marmură a lui David (2) este una dintre primele lucrări ale artistului (realizată în 1409) şi arată o observare realistă care îşi are originile în tradiţiile gotice. Faimosul “Marzocco” (3), leul florentin, a cărui labă stă aşezată pe scutul oraşului a stat timp de mulţi ani în faţa Palazzo Vecchio.

Faimosul David

Faimosul David (4) din bronz este o capodoperă ce datează din perioada mult mai matură a lui Donatello. Adolescentul, împodobit cu o cunună de lauri, este un simbol al speranţei care emană din puterea brută. Stând cu picioarele desfăcute, el arată o poziţie de mândrie detaşată. Splendidul trup, tensionat, dar sculptat în forme delicate, este expresia unui artist care ajunge la înălţimea perfecţiunii. Impunătorul Sf. Gheorghe (5) (în nişa din peretele din capăt) a stat iniţial în exteriorul Orsanmichele. Este o lucrare timpurie (1416) care expune însă anumite trăsături gotice.

Opere din secolul XV

Camera conţine de asemenea un număr de alte lucrări importante din secolul XV. Sfântul Ioan Botezătorul copil (6), realizat de Desiderio da Settignano, unul dintre ci mai iluştrii elevi ai lui Donatello. Delicatele trăsături şi reprezentarea expresiei sunt încărcate de emoţie. Mişcătorul Profil (7), de asemenea al Sf. Ioan Botezătorul copil, are o excepţională calitate de delicateţe. Artistul a învăţat de la maestrul său tehnica schgiacciato – sculptură lăţită gradual, cu un relief uşor.

Delicatul relief al Madonei cu Pruncul şi îngeri (8), plasat în exteriorul încercuirii din pietra serena (9), o compoziţie care expune desăvârşita fineţe şi liniştea plăcută în care profunzimea liniilor ondulate creează o impresie de mişcare armonioasă. Camera conţine de asemenea un număr de lucrări reprezentând Madona şi Pruncul realizate de Luca della Robbia, creatorul uneia dintre cele două faimoase Cantorii, acum în Museo dell’Opera del Duomo (vezi supra) dar care a atins popularitatea în principal prin descoperirea tehnicii teracotei smălţuite pe care el a ridicat-o la formă artistică prin integrarea ei în sculptură. Madona din grădina de trandafiri (10) şi Madona cu măr (11) sunt printre cele mai tinereşti lucrări ale artistului, reprezentări serene ale Fecioarei. Sculptate în basoreliefuri curgătoare şi cu o simplitate graţioasă, acestea ies în evidenţă pe un fundal alb şi albastru, ţinând în braţele sale un Copil Isus descris cu un realism ireal.

Alte opere de secol XV

De-a lungul peretelui de pe partea dreaptă a căii de acces şi a uşii ce dă în camera următoare se află pictura Sf. Ioan Botezătorul pe drum (12) de Francesco da Sangallo şi două panele cvadrifolii reprezentând Sacrificarea lui Isaac, realizate în 1401 pentru concursul organizat pentru a găsi arhitectul ce urma să realizeze uşa de nord a baptisteriului. Aceste panele au fost realizate de câştigător, Lorenzo Ghiberti (13) şi de Brunelleschi (14).

Sala Islamica

Sala Islamica (Sala de artă islamică) – Această cameră este mărturia legăturilor comerciale ale Florenţei cu Orientul Mijlociu. Aceasta conţine carpete, costume şi armament, îmbrăcăminte, ceramică, obiecte din fildeş, dintre care o parte au fost colecţionate de marii duci.

Sala del Podesta

Sala del Podesta (Sala Magistraţilor) – Acesta era locul în care se efectua justiţia. Sala conţine cea mai mare parte a colecţiei extensive care a fost în proprietatea lui Louis Carrand, care era născut la Lyons şi care a lăsat această colecţie moştenire Florenţei, la sfârşitul secolului XIX. Colecţia, care constă în principal din obiecte de artă, este expusă şi celelalte locuri ale palatului.

Sala are o remarcabilă întindere de exponate din email, incluzând o parte din Limoges şi Rhineland datând din secolele XII – XIII (prima vitrină de pe partea stângă), Veneţia secolele XV şi XVI (al doilea grup de vitrine din centru) şi Limoges, care datează din secolele XV-XVI (a patra vitrină de pe partea stângă a uşii). De notat instrumentele chirurgicale folosite în secolul XVI (prima vitrină de pe partea dreaptă a uşii) şi o colecţie de obiecte din oţel – broaşte, chei şi lacăte datând din secolele XV şi XVI. Două cabinete cu vitrine (stânga, în spatele camerei) conţin bijuterii, dintre care o parte datează din perioadele romană şi bizantină. Alte piese sunt bijuterii de argint (în centrul primei vitrine) care au aparţinut odinioară Medicilor.

Prizonierii condamnaţi la moarte îşi petreceau ultimele momente ale vieţii în capelă. Stalurile şi lanternoul central (din secolul XV) au fost transferate din San Miniato al Monte. Sacristia conţine obiecte bisericeşti din aur şi argint.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Sala degli avori (Sala fildeşurilor)

Sala degli avori (Sala fildeşurilor) – Aceasta conţine una dintre cele mai largi colecţii de obiecte de fildeş din lume, cu lucrări ce datează din secolul V până în secolul XVII. Vitrina din faţa peretelui de lângă uşă conţine obiecte din ivoriu (fildeş) italiene din secolele XIV şi XV (un triptic ce descrie scene religioase, cutii acoperite cu figuri, oglinzi convexe) şi piepteni medievali în principal di Franţa. Prima vitrină din centru expune o splendidă masă de şah realizată în şcoala burgundă.

Cel de-al doilea cabinet cu exponate de pe peretele din partea stângă este dedicat artei franceze din secolul XIV, inclusiv suporturi sculptate de oglinzi, lucrări miniaturale cu incrustaţii proiectate pentru a fi folosite de doamne. Următoarea vitrină conţine lucrări din perioada paleocreştină, inclusiv faimosul diptic descriind viaţa Sf. Paul şi, în particular, Adam în Paradis însoţit de numeroase animale (sfârşitul secolului V).

Sala delle maioliche (Camera Majolica)

Sala delle maioliche (Camera Majolica) – Această sală conţine o parte din bazinele spectaculoase din Urbino (secolul XVI) cu o înalt elaborată combinaţie de forme, motive decorative şi culori (vitrina din faţa ferestrelor) şi o serie farfurii largi hispano-maure de culoare maro şi alb (secolele XV şi XVI) cu remarcabile detalii fine realizate în umbre metalice.

Sala delle armi

Sala delle armi (Armurăria) – La dreapta primei camere deasupra sălii magistraţilor. Armurăria conţine o rafinată colecţie de arme şi armuri provenite în special din secolele XVI-XVII, dintre care cele mai multe au aparţinut familiei Medici.

Vitrina din partea dreaptă a uşii conţine o colecţie de remarcabile arme şi scuturi orientale bine executate. Prima vitrină din faţa peretelui de pe partea dreaptă conţine o serie de carabine şi pistoale decorate cu fructe, animale şi diferite figuri, toate aceste frumuseţi fiind realizate în fildeş şi sidef. Aceeaşi vitrină conţine o parte din magnificele coame de fildeş. Restul colecţiei constă în principal din armuri oficiale ale marilor duci din dinastia Medici, inclusiv un număr de splendide scuturi.

Sala di Giovanni della Robbia

Sala di Giovanni della Robbia (Sala Giovanni della Robbia) – Deasupra sălii fildeşurilor. Această cameră conţine o colecţie de lucrări provenite de la ultimul din cei trei sculptori della Robia, strănepotul lui Luca, care s-au îngrijit de tehnica sculpturii în teracotă smălţuită, extinzându-se până la compoziţii mult mai complexe cu o mare varietate de culori, care se pot dezvolta dintr-un regret sigur pentru armonioasele Madone realizate de Luca şi de bucuria prospeţimii sculpturii lui Isus ale aceluiaşi autor. Un exemplu tipic al acestei evoluţii poate fi văzut (în partea dreaptă a uşii) în predela care îl descrie pe Hristos şi sfinţi.

Principala sa caracteristică este realismul, profunzimea motivelor ornamentale şi complexitatea sa cromatică. Acelaşi este adevărul în privinţa largii Piete în basorelief accentuat aşezată pe fundalul unui peisaj plin de stânci, clădiri, copaci şi călăreţi şi o imensă Nativitate înconjurată de două apariţii ale lui Isus în faţa Mariei Magdalena (Noli me Tangere). Giovanni a creat de asemenea compoziţii simple şi mult mai liniştitoare, cum ar fi delicata Madonă cu Pruncul cu Sf. Ioan (peretele din partea opusă a uşii).

Sala di Andrea della Ribbia

Sala di Andrea della Ribbia (Sala Andreea della Robia) – Stânga. La fel ca şi succesorul său, Andrea della Robia, nepotul lui Luca şi tatăl lui Giovanni, a creat de asemenea graţioase şi delicate Madone. În sculpturile lui Andrea, în orice caz, formele curgătoare şi simplitatea nobilă atât de caracteristice lucrărilor lui Luca, au creat efecte decorative mai rafinate. Madonele şi Pruncii realizaţi de el sunt împodobiţi cu capete de heruvimi, flori şi frunze şi sunt împodobite cu culori vii.

O capodoperă nu mai puţin desăvârşită, cel puţin din punctul de vedere al armoniei şi compoziţiei, este Doamna noastră a arhitecţilor (în partea dreaptă a ferestrei) realizată pentru ghilda pietrarilor şi a dulgherilor ale căror unelte sunt descrise în frizele înconjurătoare şi a sa Madonă cu perne (în partea stângă a uşii). Bustul unui copil din centrul sălii şi portretul unui tânăr bărbat necunoscut, de pe peretele din partea dreaptă, ambele expun un remarcabil rafinament.

Sala del Verrocchio

Sala del Verrocchio (Sala Verrocchio) – În partea stângă. Această sală conţine o colecţie ce cuprinde mai multe sculpturi realizate de artişti florentini care, atât ca pictori, cât şi ca sculptori, au reprezentat unele dintre figurile proeminente ale Renaşterii Italiene. În apropierea centrului camerei se află faimoasa statuie din bronz a lui David, datând de la cca 1465 şi sculptat pentru tânărul Lorenzo Magnificul şi fratele acestuia, Giuliano, cu care Verocchio a fost prieten.

La fel ca şi lucrările lui Donatello, ale cărui teme Veroccio le-a folosit în mod repetat, eroul biblic este descris cu delicateţe, pe când era încă un tânăr adolescent şi lucrarea este tratată cu graţie şi sensibilitate. În faţa peretelui din partea opusă a ferestrelor este de notat bustul unei tinere femei ţinând în mână un buchet de flori. Mâinile sale lungi sunt admirate pentru naturaleţe, au o aparenţă aristocratică, şi această lucrare are foarte puţine rivale pe tărâmul sculpturii. Identitatea modelului rămâne un mister (poate că a fost Lucrezia Donti, amanta lui Lorenzo Magnificul). De notat sunt de asemene, de acelaşi artist, două încântătoare Madone cu Pruncul, care contrastează evident cu caracterul expresiv şi dramatic al lucrărilor cum ar fi cele din teracotă policromă – Învierea şi Moartea Francescăi Pitti-Tornabuoni -, indicând abilitatea lui Verocchio pentru a se adapta la natura subiectului.

Printre lucrările realizate de alţi sculptori de la sfârşitul secolului XV, cea mai reprezentativă este – în partea stângă a uşii – planul lui Francesco Laurana, bustul lipsit de emoţii al Battistei Sforza, ducesa de Urbino, oraşul în care artistul dalmaţian a lucrat de asemenea, cu toate că şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii la Neapole. În partea dreaptă a uşii se află un număr de sculpturi realizate de Mino da Fiesole, incluzând un foarte rafinat medalion al Madonei cu Pruncul şi remarcabilul portret al lui Rinaldo della Luna. O Adorare a Copilului (în faţa peretelui îndepărtat), în forma unui tondo şi un extrem de neobişnuit bust al lui Matteo Palmieri realizat de florentinul Antonio Rossellino.

Cele două camere alăturate (în capătul îndepărtat pe partea stângă) conţin o colecţie de medalioane. Prima cameră conţine un bust mare al cardinalului Zacchia Rondanini, realizat de Algardi.

Sala dei bronzetti

Sala dei bronzetti (Sala statuetelor de bonz) – Această sală (situată în partea opusă a sălii lui Verocchio) găzduieşte o colecţie vastă de statuete din bronz din Renaşterea Italiană. În acea perioadă acestea au reprezentat obiecte foarte la modă pentru decoraţiile interioare printre societatea aristocrată.

Aceste statuete de bronz erau replici în miniatură ori ale unor statui din antichitate (vitrina din partea stângă a uşii – Lacoon) sau după lucrări contemporane cu perioada respectivă realizate de Michelangelo şi Giovanni da Bologna (prima vitrină din faţa peretelui de pe partea stângă) sau creaţii originale din studiourile de renovare ale artiştilor locali – Cellini, Givanni da Bologna şi Ricco de Padova (vitrina centrală). Aici sunt de asemenea şi obiecte de uz zilnic – lămpi, sfeşnice etc. (vitrina din capătul îndepărtat).

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

SAN LORENZO (Biserica Sfântul Laurenţiu)

SAN LORENZO (Biserica Sfântul Laurenţiu) (Y) – 2 ore timp de vizitare.

Biserica SAN LORENZO ½ oră

Biserica este situată în apropiere de Palatul Medicilor (acum Palazzo Medici-Riccardi) şi a aparţinut iniţial bisericii parohiale a familiei Medici (mai mulţi dintre membri familiei Medici au împrumutat numele de Lorenzo). Timp de peste trei secole acesta a fost în acelaşi timp şi loc de înmormântare.

Construcţia bisericii a fost începută la cca 1420 de Brunelleschi, care a fost însărcinat să se îngrijească de lucrarea lui Giovanni di Bicci, tatăl lui Cosimo cel Bătrân. Mai multe generaţii ale familiei de Medici au adăugat propriile decoraţii.

Ca şi în cazul altor biserici florentine, faţada brută nu a primit împodobirea cu marmură inclusă în proiect. Uriaşul dom care se vede în apropierea clădirii face parte din Capela Princiară (vezi infra), care a fost adăugată în secolul XVII.

Interior Biserica SAN LORENZO

Pentru interior, Brunelleschi a rupt convenţiile goticului şi a introdus un stil care a devenit tipic pentru Renaşterea Florentină. El a adaptat forma tradiţională de basilică – nava şi două coridoare – a clădirilor mai vechi cu restauraţii din secolul XI şi a combinat-o cu structuri romanice – arcuri semicirculare, pentru care Florenţa a arătat totdeauna preferinţe – şi cu caracteristici preluate din arhitectura antică greacă şi romană – coloane corintice, stâlpi goi pe dinăuntru, cornişe.

San Lorenzo a devenit din această cauză reprezentarea unui nou stil de biserică, cu un proiect auster şi arhitectural pur, unde liniile sublime şi ornamentaţiile clădirilor gotice au fost înlocuite cu volume foarte bine echilibrate, un plan în formă geometrică şi un contrast strict între piatra gri (pietra serena) şi cea cu trăsături albe. Clădirea are un acoperiş dublu, decorat, în navă, cu patru reproduceri ale însemnelor de armă ale familiei de Medici. Coridoarele cu bolţi închise sunt flancate de capele înguste surmontate de oculi.

Faţada de Est

În 1516, Papa Leon al X-lea, fiul lui Lorenzo Magnificul, l-a însărcinat pe Michelangelo să completeze faţada de est care a fost lăsată nefinalizată la moartea lui Brunelleschi, în 1446. Michelangelo a realizat un număr de planuri grandioase dar numai interiorul a fost completat cu o mică galerie proiectată să expună relicvele pentru adorare. În Căsătoria Fecioarei Maria (1), în cea de-a doua capelă din partea dreaptă), realizată de pictorul manerist, Rosso Fiorentino, formele picturii sunt alungite graţios şi culorile au o combinaţie vie. Încântătorul basorelief de marmură în forma unui mic templu (2), de la capătul coridorului de sud, a fost sculptat de Desiderio da Settignano.

Lucrarea a fost inspirată de Donatello şi formează baza pentru multe structuri de compoziţii elegante care produc un deosebit efect decorativ la cutiile denumite tabernacole (tabernacoli), care au fost produse în număr mare în Florenţa în timpul secolului XVII. Lucrarea demonstrează de asemenea un remarcabil sens al perspectivei, una dintre principalele caracteristici ale artei renascentiste.

Cele două amvoane (3 şi 4) sunt acoperite cu panele splendide realizate de Donatello în ultimii ani de viaţă şi care au fost finalizate după moartea acestuia de elevii săi. Artistul a folosit o tehnică neobişnuită pentru a crea sentimentul de tridimensionalitate, prin varierea adâncimii reliefului.

Amvoanele

Amvonul de Nord
Hristos în faţa lui Pilat
Rugăciunea de pe Muntele Măslinilor
Sfântul Ioan Evanghelistul
Pelerinajul lui Hristos
Înmormântarea
Coborârea de pe cruce
Crucificarea
Cu faţa spre faţadă
Cu faţa spre coridor

Cu faţa spre sanctuar
Cu faţa spre navă Amvonul de Sud
Pentacosta
Martiriul Sfântului
Laurenţiu
Sfântul Luca
Sfidarea lui Hristos
Femeie în mormânt
Coborârea în Iad
Învierea, Înălţarea

Confuzia aparentă creată prin mulţimea de caractere, care sunt de fapt aranjate într-o manieră foarte etajată contribuie la nota de patos a modului în care sunt tratate scenele, dintre care cele mai multe descriu episoade din Viaţa lui Hristos. Aceste nu sunt aranjate în vreo ordine cronologică.

Cancelaria

În faţa cancelariei se află o întinsă lespede circulară (5) cu inseraţii de marmură multicoloră. În colţurile pătratului înconjurător se află însemnele de armă ale familiei de Medici. Marcajele în puncte de deasupra criptei însemnează locul în care este înmormântat Cosimo cel Bătrân.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Capela Martelli

Capela Martelli (6) conţine Buna VestireH pictată la cca 1440 de Filippo Lippi, o lucrare care este remarcabilă pentru perspectiva arcurilor şi clădirilor.

Vechea Sacristie (Sacrestia Vecchia)

Vechea Sacristie (Sacrestia Vecchia) – Lucrările la noua biserică San Lorenzo au început cu Vechea Sacristie, care este considerată a fi una dintre achiziţiile cele mai de succes ale Renaşterii Timpurii. A fost un proiect comun în care s-au implicat Brunelleschi, care a fost responsabil pentru arhitectură şi Donatello, care s-a îngrijit de decoraţii.

Această capelă pătrată, cu domul său semisferic împodobit cu diferite forme arhitecturale este iluminat de griul pietrei serena – pilaştrii goi în colţuri împodobiţi cu capiteluri corintiene, antablament, acoperiri cu arcuri, pandantive, la baza şi în partea superioară a domului – sunt realizate într-o admirabilă manieră de unitate geometrică foarte bine proporţionată caracteristică stilului lui Brunelleschi. A fost prima mare încercare de a exprima idealul său pentru claritate, ordine arhitecturală şi scală umană.

Heruvimii lui Donatello

Donatello a produs heruvimii cuprinşi în friza din jurul antablamentului, medalioanele policrome care-i descriu pe cei patru evanghelişti şi scene din viaţa Sfântului Ioan şi remarcabilele uşi de bronzH (7) conţinând 40 de figuri de sfinţi martiri şi apostoli. El a proiectat de asemenea şi splendida podea de marmură şi altarul de sub apsa domului mai mic. În partea din spate a altarului se află un remarcabil triptic (Madona cu Pruncul) realizat de Taddeo Gaddi.

În centrul camerei, în interiorul sarcofagului de marmură, care este acoperit de masa altarului, zace Giovanni di Bicci şi soţia acestuia, Piccardia Bueni.

Elegantul mormânt

Elegantul mormânt (din partea stângă a intrării) (8) a fost realizat în 1472 de Verocchio, care a fost însărcinat să se ocupe de această lucrare de Lorenzo Magnificul şi fratele acestuia, Giuliano, în onoarea tatălui lor, Piero, şi a unchiului Giovanni. Extravaganta piatră de mormânt din porfir şi bronz este aşezată într-un intrând ce leagă sacristia de capela alăturată şi este surmontată de un spalier neobişnuit.

Pe cabinetul din partea dreaptă a uşii se află bustul din teracotă al lui Lorenzo ca adolescent, o lucrare care demonstrează o mare delicateţe în realizarea expresiei faciale, care îi este atribuită lui Donatello.

Chiostro (Mănăstirea)

Chiostro (Mănăstirea) – Intrarea via coridorul de nord sau prin uşa de acces din partea stângă a faţadei. Mănăstirea a fost construită în secolul XV în elegantul stil al lui Brunelleschi. Chiar de la intrarea în mănăstire o scară conduce la Biblioteca Laurenziana.

Biblioteca Medicea Laurenziana

Biblioteca Medicea Laurenziana (Biblioteca Laurenziana) ½ de oră. Intrarea prin scara care porneşte din galeria superioară a mănăstirii.

Biblioteca a fost fondată în secolul XV de Cosimo cel Bătrân şi a fost extinsă considerabil de Lorenzo Magnificul, de la care ăşi trage şi numele. Abia în secolul următor, Michelangelo a fost însărcinat de Papa Clement al VII-lea (un membru al familiei Medici) să construiască (între 1523-1524) facilităţile pentru ca biblioteca şi preţioasa sa colecţie să poată fi găzduite în interiorul mănăstirii San Lorenzo.

Vestibolo (Vestibulul)

Vestibolo (Vestibulul) – pentru a decora acest excepţional de mic şi disproporţional mic spaţiu, artistul a împărţit pereţii în secţiuni într-un mod neobişnuit folosind trăsăturile arhitecturale care pot fi găsite în mod normal numai la o faţadă, jucând în acelaşi timp un rol de contrast între suprafaţa albă şi relieful gri din pietra serena. Coloanele duble uriaşe, neobişnuite, cornişele grele şi ramele ferestrelor lărgite pe partea din faţă a peretelui par să facă trimitere la heralzii din perioada barocă. Acest stil este accentuat de volutele de pe console şi de splendida scară monumentală cu trei aripi, în care lărgimea sporeşte spre bază, creând impresia unei căderi de apă.

Michelangelo a plecat la Roma, în 1534, unde s-a aşezat permanent şi scara a fost lăsată la stadiul de plan. A fost completată în 1559 de arhitectul manerist Ammannati, care a folosit schiţele originale şi a acţionat în conformitate cu numeroasele instrucţiuni pe care Michelangelo i le-a trimis de la distanţă, de unde s-a retras.

Sala di Lettura (Sala de lectură)

Sala di Lettura (Sala de lectură) – Cu toate că stilul arhitectural este mult mai auster, aceasta îşi are propria armonie din cauza strictelor linii geometrice care se repetă sistematic d-ea lungul sălii, creând un remarcabil sens al perspectivei. Birourile şi tavanul dublu, sculptate în lemn în culori calde diminuează strălucirea luminii şi au fost proiectate de Michelangelo. Rafinata podea din teracotă din aceeaşi perioadă a fost realizată de Tribolo (proiectantul Grădinilor Boboli), care contribuie la decoraţii reflectând modelele de pe tavan.

O selecţie de 10.000 de manuscrise aparţinând bibliotecii este expusă prin rotaţie. Acestea includ lucrări din secolul V de Virgiliu, adnotate de Petrarca, Cartea Orelor a lui Lorenzo Magnificul, caietul de însemnări al lui Leonardo da Vinci, o scrisoare de la Ecaterina de Medici pentru Michelangelo, şi manuscrise de Petrarca, Ariosto, Machiavelli şi Michelangelo.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Capela Medicee (Capela Medici)

Capela Medicee (Capela Medici) ½ oră – Intrarea în Piazza della Madonna degli Aldobrandini.

Termenul de Capela Medici este folosit pentru a face referire la Capela Princiară şi la Noua Sacristie.

Largul complex, ce cuprinde şi piatra funerară a familiei Medici se află exact în spatele Bisericii Sfântului Lorenzo. O serie de încăperi şi morminte sunt comune. Din vestibulul de intrare vom intra într-o încăpere vastă şi joasă, creaţie a lui Buontalenti, unde putem întâlni pietrele funerare ale lui Donatello, Cosimo cel Bătrân, membri ai dinastiei de Lorena ca şi alte pietre funerare de mari duci. Scara conduce spre larga „Capelă a Prinţilor“, creată şi începută de Nigetti ( cu tuşe adiţionale ale lui Buontalenti) în 1602; a fost terminată în secolul XVIII. Interiorul este în şapă octogonală, completat cu piatră dură şi marmură, în concordanţă cu stilul baroc.

Deasupra bazei, cu 16 însemne de armă a marilor duci ai oraşului Cosimo III, Francisc I, Cosimo I, Ferdinand I, Cosimo II, Ferdinand II, doi dintre aceştia având şi statui ale marelui duce de Tacca. Un coridor conduce de la „Capela Prinţilor“ către „Noua Sacristie“.

Capela Princiară (Capella dei Principi)

Capela Princiară (Capella dei Principi) – Intrarea în capelă se face trecând prin uriaşa criptă cu bolta joasă şi cu pilaştrii puternici construiţi de Buontalenti, în care erau înmormântaţi marii duci din familia Medici. Piatra care se află chiar în faţa scărilor din dreapta marchează mormântul Anei Maria Ludovica, ultimul membru al dinastiei.

Capela princiară a fost proiectată în timpul vieţii lui Cosimo I dar nu a fost finalizată decât la începutul secolului XVII, în timpul fiului său mai tânăr, Ferdinando I. A fost construită pentru a imortaliza marii duci pentru care a fost realizată o capelă funerară. Arhitectul, Matteo Nigetti, a lucrat la planurile schiţate de Don Giovanni, fiul ilegitim al lui Cosimo.

Cea mai apropiată caracteristică izbitoare a clădirii este cea acordată de proporţiile copleşitoare şi aparenţa întunecoasă. Are un proiect octogonal cu pereţii şi podeaua acoperite cu pietra dura şi marmură preţioasă, o impresionantă piesă de meşteşug produsă în atelierele Medicilor (vezi infra – Opificio delle Pietre Dure). La baza pereţilor se află 16 însemne de armă cu incrustaţii de lapis lazuli, coral şi sidef reprezentând oraşele din interiorul Marelui Ducat de Toscana. În acest decor plin de minerale se află mormintele uriaşe realizate din granit oriental şi jasper ale lui Cosimo I şi ale descendenţilor acestuia, toţi aceştia fiind îngropaţi dedesubt.

Altarul

Altarul este şi el încrustat cu pietra dura. Alături se află două mici camere conţinând relicvariile, incluzând şi lucrări musulmane din secolul X realizate din rocă de cristal, care au făcut parte odinioară din colecţiile lui Lorenzo Magnificul (sala de pe partea stângă, vitrina din partea stângă).

Noua Sacristie (Sacrestia Nuova)

Noua Sacristie (Sacrestia Nuova) – În exteriorul Capelei Princiare, intrarea printr-un mic coridor din partea stângă. Sacristia este de fapt o capelă funerară, proiectată pentru a găzdui mormintele membrilor familiei Medici. A fost comandată lui Michelangelo în 1520 de cardinalul Giuliano, viitorul Papă Clement al VI-lea. A fost prima însărcinare a lui Michelangelo ca arhitect. Când el a părăsit Florenţa, în 1534, lucrarea era nefinalizată şi nu a fost completată decât 20 de ani mai târziu de Vasari şi Ammannati.

A fost denumită “Noua Sacristie” din cauză că este aşezată simetric şi opus de Vechea Sacristie şi este o reminiscenţă a proiectelor arhitecturale târzii, cu toate că stilul este oarecum mai puţin rece. Foloseşte aceeaşi decoraţii în pietra serena care formează un contrast izbitor cu marmura de o culoare pală şi cu pereţii albi. În realizarea ferestrelor, arcurilor, cornişelor cu marmura de o culoare pală şi cu pereţii albi. În realizarea ferestrelor, arcurilor, cornişelor nişelor şi pedimentelor – modele care au fost împrumutate mai ales din arhitectura clasică – Michelangelo a dat o formă spaţială şi un nou ritm ale cărui canoane ating solemnitatea. Clădirea dreptunghiulară este acoperită de un acoperiş în formă de dom a cărui înclinare se reduce treptat ca mărime spre partea superioară pentru a emfaza sentimentul de înălţime.

Mormintele Medicilor

Mormintele Medicilor – Sculpturile au fost şi ele realizate tot de Michelangelo. Combinând foarte strâns lucrările sale atât ca sculptor cât şi ca arhitect, strălucitul artist a realizat, între 1526 şi 1533, faimoasele morminte aparţinând la doi membri ai ramurii vechi a familiei Medici.

Grupul monumental urma să fie compus din patru mausolee dar numai două dintre acestea au fost de fapt finalizate. Pe partea dreaptă se află mormântul lui Giuliano, duce de Nemours (fiul lui Lorenzo Magnificul) care a murit în 1516 la vârsta de 35 de ani. Giuliano este portretizat ca un împărat roman care ţine în mână sprijinit pe genunchi bastonul de comandant al armatelor.

La piciorul său se află faimoasele figuri alegorice semiînclinate ale Zilei (nefinalizată) şi Nopţii, acesta din urmă fiind surprinsă într-o poză de graţios abandon. În partea opusă se află mormântul lui Lorenzo, duce de Urbino (nepotul lui Lorenzo Magnificul şi tatăl Caterinei de Medici), care a murit în 1519 la vârsta de 27 de ani. El este arătat într-o poziţie meditativă şi la picioarele sale se află alte două statui faimoase descriind Amurgul, în forma unui bărbat bătrân şi melancolic şi Răsăritul, portretizat ca o femeie care se trezeşte brusc din somn. Fiecare dintre aceste figuri din marmură au fost realizate iniţial pentru a reprezenta Acţiunea şi Gândirea triumfând peste timp care, trecând prin toate stagiile vieţii (simbolizate prin perioadele zilei) îl conduc pe om spre moarte.

Mormântul lui Lorenzo Magnificul

Singura lucrare care a fost realizată pentru mormântul lui Lorenzo Magnificul (în partea dreaptă a intrării) este o admirabilă Madonă cu Pruncul, o lucrare ce arată un remarcabil spirit de observare şi înţelegere. Lorenzo, cel mai faimos reprezentant al familiei Medici, se odihneşte pentru veşnicie împreună cu fratele său Giuliano în sarcofagul plan de dedesubt.

O mică sală din apropierea capelei expune o parte din schiţele ½ murale atribuite lui Michelangelo, care au fost descoperite în 1975. Acestea sunt studii schiţate în cărbune cu linii agitate descriind o confuzie de nuduri, feţe, membre, un cap de cal şi forme arhitectonice. Acestea trebuie să fi fost realizate în timpul celor câteva luni pe care artistul şi le-a petrecut ascuns în mănăstirea San Lorenzo, când era căutat de Medici pentru că a luat parte la revolta din 1527 în care puternica familie a fost alungată din Florenţa.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

PALAZZO MEDICI-RICARDI

PALAZZO MEDICI-RICARDI (PALATUL MEDICI) ½ – 30 minute. Deoarece clădirea conţine în prezent Prefectura, numai fosta capelă şi una dintre sălile de la primul etaj sunt accesibile publicului.

Acest conac, reşedinţă a familiei Medici, a fost început în 1444 la ordinele lui Cosimo cel Bătrân şi după proiectele prietenului acestuia, Michelozzo. Cosimo în orice caz nu a locuit în clădire, pe care el o găsea prea mare, până în 1459. El a murit aici cinci ani mai târziu. Nepotul lui, Lorenzo Magnificul şi-a ţinut aici curtea princiară frecventată de poeţii săi, filozofii şi prietenii artişti, cum ar fi Poliziano, Pico della Mirandola şi Botticelli. Clădirea a fost de asemenea, odinioară, casa tinerei Caterina de Medici care a devenit ulterior regină a Franţei.

În acest conac au fost găzduiţi Carol al VIII-lea al Franţei, în 1494 şi Carol al V-lea în 1536. În 1540 Cosimo I a părăsit reşedinţa pentru a se aşeza în Piazza della Signoria. Conacul a rămas în posesia familiei Medici pentru o altă sută de ani după care a fost vândut familiei Riccardi. Cosimo cel Bătrân şi-a dorit o reşedinţă de valoare pentru viitorul şi puterea familiei Medici dar principala sa atenţie a fost conducerea semioficială a Florenţei astfel încât să nu stârnească invidie – “o buruiană periculoasă” – dar să aibă în acelaşi timp şi o aparenţă sobră, o reflecţie a discreţiei cu care el şi-a exercitat puterea.

Nobila clădire, care a fost considerată prototipul reşedinţei aristocratice pentru Renaşterea Florentină, reflectă o austeritate medievală cu imense lucrări de pietrărie care devin din ce în ce mai uşoare spre vârf, intrânduri duble elegante surmontate de arcuri semicirculare şi de cornişe supraînălţate. Arcadele loggiei erau folosite pentru a mări vizibilitatea de la parter, în colţul dinspre Via Cavour şi Via de’ Gori, dar au fost umplute cu pereţi şi mai târziu înlocuite cu ferestre având pedimente sau console înălţate care au fost proiectate de Michelangelo.

Michelozzo

Detaşându-se de tradiţia medievală Michelozzo a structurat clădirea în jurul unei curţi rafinate cu un portic înalt. Ferestre duble sunt aşezate deasupra arcadelor semicirculare care sunt susţinute de elegante coloane cu capiteluri ionice şi corintice. La etajul superior se află o loggie care a fost închisă. Între arcadele porticului şi primul etaj se află un şir contrastant decorat cu medalioane sculptate în atelierul lui Donatello şi care descriu însemnele de armă ale Medicilor sau au motive clasice, care contribuie la impresia de graţie a arhitecturii care în general este austeră.

Bucăţi antice de marmură – inscripţii, basoreliefuri, busturi – care împodobesc curtea interioară a galeriei au fost strânse de familia Riccardi începând din secolul XVI, cu toate că acestea nu au fost aşezate aici până la începutul secolului XVIII. Grădina, care a fost redusă considerabil prin extensiile realizate la clădire de familia Riccardi a avut iniţial şi o fântână decorată cu Judith realizată de Donatello (acum în Sala Crinului din Palazzo Vecchio).

Capella (Capela)

Capella (Capela) – Primul etaj. Intrarea se face prin prima scară care pleacă din partea dreaptă a curţii.

Micuţa capelă are un tavan intens decorat şi o podea splendidă cu inserţii de marmură policromă care a fost proiectată de Michelozzo.

Fresce Benozzo Gozzoli

Pereţii sunt decoraţi cu fresce pictate în 1459 de Benozzo Gozzoli, ucenicul lui Fra Angelico, care a fost pregătit de Ghiberti în arta picturii cu aur şi lucrări din argint. Într-un stil care cuprinde influenţa goticului internaţional, artistul a produs o strălucitoare şi pitorească ilustrare a vieţii florentine bazată pe tema Procesiunii Magilor. Lucrarea arată atât un puternic sens al observaţiei cât şi o imaginaţie încântătoare.

A fost realizată în onoarea rafinatei curţi a Medicilor şi pentru a comemora Consiliul care s-a întrunit în Florenţa în 1439 şi care a realizat o mare contribuţie la prestigiul atât al Medicilor cât şi al oraşului. Un peisaj în care sunt surprinşi călăreţi, scene de vânătoare, copaci supli, stânci fantastice şi castele întărite cu turnuri formează fundalul procesiunii în care pot fi desluşite faimoase figuri din societatea florentină, membri şi prieteni ai familiei Medici şi caractere orientale exotice care au venit să ia parte la Consiliu. Aceştia sunt uşor de recunoscut datorită costumelor extravagante şi a bărbilor, deoarece în acea perioadă la florenţa era moda cu faţa bărbierită.

Călăreţul albastru

Tot în această pictură se află şi tânărul călăreţ în albastru (peretele din partea stângă), cel despre care se spune că este Giuliano, fratele lui Lorenzo. Cei trei regi reprezentând cele trei vârste ale vieţii sunt portretele altor trei figuri majore ale societăţii contemporane. În fruntea procesiunii (colţul din partea stângă) se află patriarhul de Constantinopole care a murit în Florenţa în timpul Consiliului.

Alături de el, îmbrăcat într-o splendidă armură verde şi cu un acoperământ de cap oriental, se află împăratul bizantin Ioan al VII-lea Paleologul, călărind un magnific cal (peretele din partea opusă a altarului – în partea dreaptă a intrării). În capăt (peretele de pe partea dreaptă), îmbrăcat într-o armură bej şi cu aur (harnaşamentul poartă însemnele de armă ale familiei de Medici), este tânărul Lorenzo Magnificul. Alături de el, pe un cal alb este tatăl său, Piero Gutosul. În mijlocul grupului din spatele acestuia se află un autoportret al lui Benozzo. Acest capăt poartă inscripţia “Opus Benotii”. Cele trei adolescente călare (colţul din partea dreaptă al peretelui din partea opusă a altarului), care sunt îmbrăcate în tunici în culori aprinse, sunt surorile lui Giuliano şi Lorenzo.

Tot pe pereţii cancelariei se află şi Adorarea Îngerilor, de asemenea de Benozzo Gozzoli.

Sala di Luca Giordano

Sala di Luca Giordano – Primul etaj. Intrarea prin cea de-a doua scară din partea dreaptă a curţii.

Această galerie strălucitoare şi elegantă a fost construită spre sfârşitul secolului XVII, timp în care conacul a devenit proprietatea familiei Riccardi. Decoraţiile sale sunt divine. Sunt realizate din panele cuprinse în lucrătură de stucco, alternând cu panele cu oglinzi purtând remarcabile şi graţioase picturi descriind heruvimi, frunze, flori şi păsări. Elegantul rând de ferestre ce au incluse motive şi panele bogate dau înspre grădină.

Camera este în orice caz dominată de glorie şi tavanul său în boltă închisă este decorat cu o imensă frescă pictată în 1683 de artistul napolitan Luca Giordano (1632-1705). Acest rafinat exponent de artă decorativă barocă şi-a dobândit porecla de “Luca Fa Presto” (“Luca lucrează repede”) din cauza extraordinarei viteze cu care acesta executa lucrările. El a învăţat arta marilor compoziţii decorative şi a atins gustul său pentru culori luminoase de la maestrul său, Piero da Cortona (care a pictat splendidul tavan baroc al Galeriei Palatine din Palatul Pitti).

Cu o remarcabilă exuberanţă stăvilită şi plină de viaţă, artistul a descris Apoteoza celei de-a doua dinastie Medici. Deasupra se află o friză plină de scene împrumutate din mitologie, figuri întoarse, în timp ce aranjarea acestora cu pricepere dă un remarcabil sens de mişcare. Distribuirea culorilor – albastru intens şi roşu închis – adaugă la subtilitatea culorilor dând o nuanţă de pal şi lumini umbrite care sunt o evidenţă a priceperii maestrului ca colorist.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

CONVENTO E MUSEO DI SAN MARCO

CONVENTO E MUSEO DI SAN MARCO À (ET) – 1 oră pentru vizitare. Mănăstirea Sf. Marcu este alăturată bisericii cu acelaşi nume şi conţine muzeul care conţine lucrări de Fra Angelico. Mănăstirea exista deja în secolul XII. În 1437, Cosimo cel Bătrân l-a delegat pe Michelozzo cu restructurarea, devenind apoi cea dintâi structură de mănăstire construită într-un elegant stil renascentist. Minunata mănăstire are elemente simple de piatră, cu cornişe de cărămidă. La parter se află lunete cu fresce fine realizate de Poccetti, Rosselli, Coccapani, Vanni, Cerrini, Dandini şi alţi artişti iluştri.

Biserica Sfântului Marcu

Intrarea principală a mănăstirii se află în dreapta Bisericii Sfântului Marcu. Acestea două au fost restaurate în 1437 de Michelozzo. Mai târziu a fost renovată de Giambologna în 1580 şi apoi de Silvani în 1678. Faţada simplă a fost refăcută de Gioacchino Pronti între 1777 şi 1780. Interesantă este sacristia care conţine un sarcofag cu statuia din bronz a Sfântului Antoninus (datată 1608) şi capela alăturată a Sfântului Antoninus, decorată de Giambologna, Francavilla, Alessandro Allori. Frescele din dom sunt realizate de Poccetti.

Mănăstirea a fost construită pentru dominicani din ordinul lui Cosimo cel Bătrân, în 1436. A fost prietenul său loial şi arhitectul său, Michelozzo, cel care a dus la bun sfârşit această extrem de simplă clădire, în aproximativ şapte ani. Fra Angelico şi Fra Bartolomeo, alţi călugări-artişti care au trăit de asemenea în mănăstire dar cu o jumătate de secol mai târziu, au lucrat la decorarea acesteia. Sf. Antoninus (1389-1459) şi Savonarola au fost ambii priori ai mănăstirii Sf. Marcu.

Parterul mânăstirii

Eleganta mănăstire renascentistă în care este umbrită de un uriaş cedru conţine un timpanum decorat cu fresce (sfârşitul secolului XVI, începutul secolului XVII) care relatează viaţa Sf. Antoninus.

Ospizio – Pe partea dreaptă, la intrarea în mănăstire. Fostul Hospitium conţine numeroase picturi de altar care se numără printre cele mai bine cunoscute lucrări dominicane.

Cu toate că întinsa lucrare Coborârea de pe Cruce (în partea dreaptă după intrare) este un triptic, dintre toate lucrările lui Fra Angelico aceasta este cea care reflectă spiritul Renaşterii – fundalul din clădiri şi peisajul, umanitatea atitudinilor şi expresiile faciale.

Fra Angelico

Fra Giovanni da Fiesole, cunoscut mai bine sub numele de Fra Angelico, s-a născut în ultimii ani ai secolului XIV în Vicchio, la nord-est de Florenţa (30 km). El a intrat în Ordinul Dominicanilor din Fiesole şi mai târziu a venit la Sf. Marcu, în Florenţa, unde şi-a petrecut aproape 10 ani acoperind pereţii ţi tavanele încăperilor mănăstirii cu scene edificatoare desemnate să inspire meditaţie.

Trecând în revistă arta acestui modest călugăr se poate spune că acesta şi-a câştigat faima încă din timpul vieţii. El a fost chemat la Roma de mai multe ori de Papa Eugeniu al IV-lea şi de Papa Nicolae al V-lea. Mai târziu a fost însărcinat să decoreze capela papală din Vatican. Catedrala Orvieto are în parte asemenea fresce admirabile pictate de el. El a realizat de asemenea numeroase piese de altar.

El a murit în 1445 în timpul unei vizite la Roma şi timp de mai multe secole el a purtat titlul de “Binecuvântat” (Beato) până când a fost canonizat, în 1983.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Picturile lui Giovanni da Fiesole

Picturile sale sunt caracterizate prin serenitatea lor, prospeţime şi umilinţă. Cu toate că el a fost foarte strâns ataşat de tradiţiile gotice şi din această cauză deseori a lucrat triptice, creând fundale aurii şi folosind un stil preţios în realizarea miniaturilor, el a fost atras şi de noile teorii ale Renaşterii, aşa cum poate fi observat din mai multe lucrări în care figurile sunt realizate într-un sens de umanism şi într-un spaţiu într-o manieră specială pentru a reprezenta perspectiva. Picturile sale de altar şi frescele, în orice caz, sunt adevărate acte de credinţă, impresionând prin misticismul simplu al viziunii şi prin puritatea liniei de culori. În multe cazuri el a lucrat cu ucenicul său, Benozzo Gozzoli şi cu Filippo Lippi şi este deseori dificil să distingi ce a fost de fapt pictat de el.

În faimoasa lucrare Judecata de Apoi (1425) (peretele următor), Fra Angelico combină elementele moştenite de la tradiţiile gotice – culorile aurii, tratarea în detaliu şi cu delicateţe a miniaturilor – cu caracteristici ale spiritului renascentist – sensul perspectivei în descrierea liniilor mormintelor şi compoziţiile semicirculare, realismul dramatic în descrierea mormintelor deschise.

Peste toate, el exprimă o tuşă de misticism în figurile care populează Paradisul. Cei condamnaţi au fost pictaţi de asistenţii lui Fra Angelico. Admirabila serie de mici panele (mai departe, de-a lungul peretelui), ilustrând viaţa lui Hristos, au acoperit odinioară uşa unui cabinet al bisericii (Armadio degli Argenti). Printre scenele descrise (de la stânga la dreapta), în faţa desăvârşitului fundal de clădiri şi peisaje, cele mai reuşite includ Fuga din Egipt, Rugăciunile de pe Muntele Măslinilor, Sărutul lui Iuda şi Arestarea lui Isus. Înalta Fecioară cu Stea (stâlpul următor) este o lucrare care păstrează încă foarte mult din tradiţiile gotice, formând un contrast izbitor cu mişcătoarea Plângere deasupra Trupului lui Hristos (în continuare).

Madona Linaioli

Faimoasa Madona Linaioli (peretele îndepărtat), pictată în 1433, a fost prima lucrare publică a lui Fra Angelico, însărcinată de ghilda comercianţilor de lână pentru a împodobi un tabernacol de marmură. Aceasta demonstrează o evidentă influenţă a lui Masaccio în realizarea structurii trupurilor şi în simţirea spaţiului. Îngerii muzicanţi descrişi pe margini sunt printre cele mai desăvârşite figuri pictate de Fra Angelico. Predela conţine Rugăciunea Sfântului Petru în faţa Sfântului Marcu, Adorarea Magilor şi Martiriul Sf. Marcu.

Unul dintre cele două panele zvelte (spre uşa din faţa stâlpilor) este o remarcabilă miniatură descriind Încoronarea Fecioarei Maria. Urmează apoi magnifica Madonă Annalena, denumită astfel după mănăstirea pentru care a fost pictată, demonstrând de asemenea o tehnică miniaturistă şi folosirea aurului dar deja într-un stil renascentist şi într-un format dreptunghiular cu un peisaj în fundal. Micuţul panel gotic (următorul stâlp) cu două registre descriind Buna Vestire şi Adorarea Magilor care reprezintă de asemenea o capodoperă a picturii miniaturale.

Camera Lavabo

Camera Lavabo (capătul următoarei galerii, pe partea dreaptă) conţine lucrarea lui Fra Angelico Crucificare între Sf. Nicolae de Bari şi Sf. Francisc, care a suferit pagube importante în urma inundaţiilor din 1557. În refectoriul principal (pe partea dreaptă) peretele din faţă este decorat cu o uriaşă frescă de Giovanni Antonio Sogliani descriindu-i pe Sf. Dominic şi fraţii săi călugări hrăniţi de îngeri (1536). Două săli (pe partea cealaltă a Sălii Lavabo) conţin lucrări de Fra Bartolomeo şi Alessio Baldovinetti.

Sala Capitolare

Sala Capitolare (Sala principală) – Sala principală conduce în spatele galeriei din partea opusă a intrării şi conţine un clopot din secolul XV. Acest clopot a fost un simbol anti-Medici, cu toate că a fost folosit pentru a suna chemând lumea să-l învingă pe Savonarola, priorul mănăstirii Sf. Marcu, când acesta a fost arestat în 1498.

Principalul perete al camerei este acoperit cu un imensă şi austeră Crucificare în care Fra Angelico a descris persoane care au fost prezente la evenimentul istoric şi la fondarea sfântului Ordin (Dominican) sau sfinţi care au legătură cu mănăstirea (Sf. Marcu) şi cu familia medici (Cosma şi Damian).

Refettorio piccolo

Refettorio piccolo (Micul refectoriu) – Intrarea prin micul coridor de pe partea stângă a sălii principale. Cina Cea de TainăH realizată de Domenico Ghirlandaio precede o variaţie a aceluiaşi subiect pictat de artist în 1480 în refectoriul din Ognissanti (vezi infra). Cu toate că compoziţia peisajului şi atitudinea apostolilor sunt mai mult decât rigide, detaliile decorative indică prospeţimea inspiraţiei ce era caracteristică artistului.

O altă cameră conţine fragmente din Florenţa centrală.

Primul etaj

Celulele călugărilor sunt decorate cu scene ce portretizează Viaţa lui Hristos şi Viaţa Sfintei Maria şi misterele religiei creştine.

Valoarea artistică a lucrărilor variază depinzând de faptul dacă ele au fost realizate de Fra Angelico sau de către asistenţii acestuia. Aceste fresce au intenţionat să încurajeze contemplaţia meditativă a călugărilor mai mult decât piesele de altar sau tabernacole care impresionează credinţa. Expresia realistă a picturilor este realizată într-un remarcabil stil simplu şi cu o excepţională sobrietate a culorii.

Stând cu faţa spre scară se află o uriaşă Bună Vestire, una dintre capodoperele artistului.

Picturi Fra Angelico

Cele mai rafinate fresce ale lui Fra Angelico includ o proaspătă şi poetică Apariţie a lui Isus în faţa Mariei Magdalena (nr. 1), o altă admirabilă Bună Vestire (nr. 3) în care decorul pustiu şi economia extremă de culori oferă un extraordinar sens de spiritualitate, un Hristos pe Cruce (nr. 4), o Transfigurare (nr. 6), Hristos sfidat (nr. 7), Femeia sfântă la Mormânt (nr. 8), o Încoronare a Fecioarei în care culorile par să fie absorbite de lumină (nr. 9) şi Prezentarea lui Isus în Templu, în care fundalul roşiatic este de fapt un acoperământ sub care culoarea este protejată (nr. 10).

Cele două celule, ocupate odinioară de Savonarola, conţin misa acestuia, rozariul, şiretul său pentru păr, Crucifixul (micul vestibul), cădelniţa sa, un portret realizat de Fra Bartolomeo care a fost transformat.

Revenirea la scară

Celula Sf. Antoninus (nr. 31, imediat la stânga pe coridorul de pe partea dreaptă) conţine masca sa mortuară şi o parte din manuscrisele sale.

Splendida bibliotecă (înainte de a intra în celula de pe partea dreaptă) este o sală strălucitoare şi spaţioasă conţinând trei coridoare cu arcuri elegante şi este una dintre cele mai reuşite lucrări ale lui Michelozzo.

Placa (în apropiere de intrare) marchează locul în care Savonarola a fost arestat în noaptea de 8 aprilie 1498. El a fost executat două luni mai târziu în Piazza della Signoria.

Propria sa celulă (nr. 33) este decorată cu Sărutul lui Iuda, de Fra Angelico. Cele două celule alăturate (numerele 38 şi 39, în capătul din dreapta), care erau folosite de Cosimo cel Bătrân, binefăcătorul mănăstirii, în timpul retragerilor sale religioase, sunt decorate cu Hristos pe Cruce (prima) de Fra Angelico şi o Adorare a Magilor (a doua celulă).

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

GALLERIA DELL’ACCADEMIA

GALLERIA DELL’ACCADEMIA (ET) – 30 min pentru viziitare. Accademia este excepţional de interesantă pentru colecţiile sale de sculpturi realizate de Michelangelo. Galeria conţine de asemenea o colecţie de artă provenită din principalele ateliere florentine din secolele XIII-XIX.

Prima cameră conţine picturi de la sfârşitul secolului XV şi începutul secolului XVI, incluzând o rafinată Coborâre de Perugino (în partea opusă a intrării). Aceasta are aproape toate calităţile maneriste în urmarea liniilor formate de formele îmbrăcăminţilor folosite pentru a-l coborî pe Hristos de pe Cruce. Grupul din teracotă din mijlocul camerei este un model produs de Giovanni da Bologna pentru a sa Răpire a Sabinelor din Loggia della Signoria.

Galeria Michelangelo

Galeria Michelangelo – Pe cealaltă parte a galeriei se află patru din faimoşii Sclavi (ceilalţi doi se află în Muzeul Louvre din Paris) realizaţi pentru piatra de mormânt a Papei Iulius al II-lea din Roma. Un număr de proiecte au fost realizate pentru acest mausoleu care iniţial trebuia să includă 40 de statui uriaşe şi să fie ridicat în centrul pieţii Sf. Petru din Roma. Versiunea finală se află în Biserica Sf. Petru din Roma. În mişcările lor contorsionate, figurile nefinalizate (realizate între 1513-1520) par să încerce să se smulgă din marmura din care sunt realizate. Ele combină un simţământ de putere şi de patos.

Flancat de doi sclavi (dreapta) este Sf. Matei, o parte dintr-o serie de 12 statui ale apostolilor pe care Michelangelo a fost însărcinat să le realizeze pentru catedrală. Aceste două statui sunt singurele sculptate în întregime şi celelalte nu au fost realizate niciodată.

Pieta Palestrina

Aşa-numita Pieta Palestrina, împreună cu Pieta din Museo dell’Opera del Duomo şi Pieta Rondanini din Milano reprezintă apoteoza finală a artei lui Michelangelo. Supraelaboratele braţe şi torsurile şi picioarele sculptate cu atenţie, portretizate cu o neobişnuită concentrare sugerează greutatea trupului lui Hristos şi ilustrează remarcabila cunoaştere a artistului pentru anatomia umană.

În capătul camerei se află imensa statuie a lui David, într-o apsă care a fost construită special pentru această lucrare, în 1873. Michelangelo era în vârstă de 25 de ani şi avea deja o faimă imensă când a sculptat această capodoperă (între 1501-1504), una dintre cele mai faimoase sculpturi, dintr-un bloc imens de marmură care era considerat inutilizabil.

Eroul biblic care l-a învins pe giganticul Goliat, simbolizând determinarea Republicii Florentine pentru a-şi păstra libertatea în faţa inamicilor, oricât de puternici ar fi fost aceştia. În contrast cu lucrări mai vechi (vezi acelea pe aceeaşi temă din Bargello), David este poziţionat nervos pentru acţiunea cu o praştie în mână, nefiind încă experimentat în serenitatea şi mândria victoriei.

El stă cu întreaga greutate a trupului pe piciorul drept pentru a sugera – folosind tehnica “contrapposto” – tensiunea ce se poate observa imediat înainte de mişcare. Artistul a rupt de asemenea tradiţia portretizării caracterelor, nu prin reprezentarea unui adolescent ci mai mult prin realizarea unui tânăr bărbat musculos a cărei frumuseţe îl transformă într-o reminiscenţă a unui Apollo din antichitate.

Pe pereţi sunt agăţate magnifice tapiserii realizate în Bruxelles în secolul XVI şi care se bazează pe schiţele Creaţiei atribuite lui Van Orley.

Pinacoteca (Galeria de artă)

Pinacoteca (Galeria de artă) – Prima din cele două camere micuţe alăturate (în partea dreaptă a galeriei principale) expun panelul din faţă al faimosului Sipet Adimari (al doilea intrând pe partea dreaptă) descriind celebrarea unei nunţi ţinută în Florenţa pentru unii dintre membrii unei familii aristocrate.

Artistul, un pictor necunoscut din secolul XV, se referă la aceasta ca la „Stăpânul Sipetului Adimari” şi a capturat cu prospeţime şi într-un stil minunat un moment din viaţa contemporanilor săi bogaţi, descriind în detaliu costumele, pălăriile şi artefactele ceremoniale din acele timpuri. În fundal se află Baptisteriul şi clădirile înconjurătoare. Camera conţine de asemenea lucrări care dovedesc o remarcabilă profunzime în schimbările parcurse de la gotic la renascentism.

În primul intrând se află flamboianta Fecioară Maria cu corset de Andrea di Giusto Manzini (prima jumătate a secolului XV). Stilul acesteia este în mod clar gotic cu un fundal auriu, compoziţia fiind formată în forma unui triptic, cu arcuri multifolii în exprimarea caracterelor. Rafinata madonă cu Pruncul cu îngeri şi sfinţi (primul intrând din partea opusă a intrării), pictată la mijlocul secolului XV de Mariotto di Cristoforo reţine sentimentul gotic în realizarea fundalului auriu, executat cu o complexitate caracteristică artei miniaturale, dar forma generală (respectiv forma dreptunghiulară) şi întinderile peisagistice de la distanţă sunt caracteristice stilului renascentist. Lucrarea lui Filippo Lippi, Buna Vestire (al treilea intrând la dreapta uşii) este o lucrare tipică aparţinând Renaşterii Florentine. Această evoluţie spre Renaştere este ilustrată în cele două camere ce urmează.

A treia cameră

Aici sunt (în cea de-a treia cameră) două picturi remarcabile de Boticelli – faimoasa Madonă a mării şi încântătoarea Madonă cu Pruncul cu tânărul Sf. Ioan şi îngeri, o lucrare ce expune o minunată prospeţime şi delicateţe.

În continuarea galeriei de artă (după galeria Michelangelo) se află o statuie a lui David flancată de picturi italiene din secolul XVI. Întinsa Coborâre de pe Cruce (dreapta îndepărtată) de Bronzino descrie în fundal o coborâre de pe cruce în culori maronii şi galbene. Buna Vestire realizată de Alessandro Allori (stânga) o descrie într-un mod neobişnuit pe Fecioară cu spatele aproape întors spre Arhanghelul Gabriel şi cu mâinile ridicate ca şi cum ea ar fi acceptat deja destinul Fiului său, în timp ce picioarele sale şi broderiile formează un mod rafinat de surprindere a unui moment de viaţă.

Gipsoteca

Gipsoteca (Galeria obiectelor modelate în gips) (în capătul opus al galeriei) conţine lucrări realizate de doi sculptori din secolul XIX, Bartolini şi Pampaloni, profesori la Academia de Arte Rafinate. Obiectele expuse sunt modelele originale ale sculpturilor pentru sculpturile din marmură. Pe pereţi se află picturi din secolul XIX, realizate de asemenea de profesorii din academie.

Cele trei camere (cu spatele spre galeria David) conţin picturi toscane din secolele XIII-XIV incluzând trei surprinderi ale scenei Crucificării. Cea dintâi (imediat în partea stângă a intrării) descrie un poză dublă exagerată, care era o caracteristică comună pentru conturarea liniilor şi contrastează cu celelalte două lucrări (la capătul celor două camere pe fiecare latură).

La primul etaj mai este expusă o colecţie de picturi toscane din secolele XIV-XV.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

SANTA MARIA NOVELLA

Biserica şi mănăstirea Santa Maria sunt situate la capătul nordic al Pieţei Santa Maria Novella care are o formă iregulată şi care a fost realizată în secolul XIV. Latura sudică este mărginită cu arcuri renascentiste de-a lungul uşor ridicatei Loggii de San Paolo (E).

În Evul mediu piaţa era folosită pentru numeroase turnire şi manifestaţii şi din secolul XVI şi până în secolul trecut a găzduit Palio dei Cocchi, cursa de care ţinută de Ziua Sf. Ioan (24 iunie), care a fost introdusă de Cosimo I şi se îşi are originile în cursele de care cu doi cai (biga) din Roma Antică. Marii duci prezidau acest eveniment dintr-o lojă aşezată deasupra treptelor loggiei. Zona centrală a fost împărţită în două culoare marcate printr-o frânghie întinsă între două piramide de lemn care au fost înlocuite în secolul XVII prin obeliscuri de marmură proiectate de Giovanni da Bologna.

Biserica dominicană

Cu toate că dominicanii au început lucrările la Santa Maria Novella în 1279, datorită încercării de a rezolva conflictul dintre Guelfi şi Ghibellini, partea principală a clădirii nu a fost finalizată până în 1360.

Călugării dominicani Sisto din Florenţa şi Ristoro din Campi au început construcţia bisericii în 1246 în faţa oratoriului dominican al Sfintei Maria delle Vigne, vechi de 10 secole. Nava şi coridoarele au fost edificate în 1279 şi clădirea a fost finalizată la mijlocul secolului XIV, odată cu campanila şi sacristia realizate de Jacopo Talenti.

Minunata faţadă a fost remodelată între 1456 şi 1470 de Leon Battista Alberti (faţada originală era de la începutul secolului XIV), cel care a creat şi splendidul portal şi tot ceea ce este deasupra lui, mărginit de semnele heraldice ale familiei Rucellai care a iniţiat lucrarea. Două volute largi inversate leagă blocurile laterale împreună cu acestea, în centru, fiind articulate prin doi pilaştrii având la bază picioare triunghiulare. Interiorul este împărţit într-o navă şi două coridoare, marcate de stâlpi cu arcuri şi a fost renovat în secolul XVI.

Exteriorul bisericii dominicane

Exteriorul – Partea inferioară a faţadei extrem de elegante – uşile laterale şi nişele – cu luminosul său proiect geometric realizat într-o combinaţie de marmură albă şi verde, datează din mijlocul secolului XIV.

În 1458 lucrările au fost date sub supravegherea lui Leon Battista Alberti care a continuat lucrările prin reducerea caracteristicilor gotice existente ascunzându-le cu trăsături ale stilului renascentist şi prin crearea unei structuri generale bazate pe forme simple cum ar fi pătrate şi cercuri. Uşile centrale, pilaştrii şi întreaga secţiune superioară a faţadei au fost construite conform planurilor sale.

Remarcabilele console boltite realizate din marmură colorată au fost proiectate pentru a umple spaţiile dintre coridoarele şi înalta navă. Acest tratament a fost adoptat într-un mare număr de biserici renascentiste şi pentru faţade în stil baroc. Fondurile pentru lucrări au fost asigurate de Rucellai, o familie bogată de comercianţi a cărei inscripţie dedicativă – IOHANES.ORICELLARIVUS.PAV. F.AN.SAL.MCCCLXX – împodobeşte pedimentul. Însemnele de armă ale familiei Rucellai, o barcă între talazuri, apar în friza centrală.

Deasupra celor două nişe duble de la fiecare capăt al faţadei se află un sistem solar (dreapta) şi un glob pământesc (stânga).

Micul cimitir

Micul cimitir (dreapta – închis publicului), unde Domenico Ghirlandaio este îngropat, este încercuit printr-un gard compus dintr-o serie de nişe gotice care sunt asemănătoare cu cele de pe faţadă şi conţin rămăşiţele familiilor florentine. La baza nişelor se află sarcofage din marmură sculptate cu cruci şi însemnele de armă ale familiilor decedate.

Din Piazza dell’Unita Italiana şi Piazza della Stazione (la capătul de nord al bisericii) se poate urmări o remarcabilă privelişteH asupra vârfului bisericii surmontat de o austeră clopotniţă gotică.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Santa Maria Novella

Interiorul – Interiorul de la Santa Maria Novella este strălucitor şi vast (o lungime de aproximativ 100 m) din cauză că a fost proiectat pentru susţinerea predicilor. În termeni arhitecturali acesta a fost puternic influenţat de stilul gotic cistercian. Forma sa este în cruce latină cu un transept foarte scurt şi partea din vârf foarte plată. Caracteristica ce iese în evidenţă la interior este austeritatea.

Biserica a găzduit între secolele XIV şi XVI numeroşi artişti. O notă particulară o dă „Monumentul pentru Beata Villana“, realizat în 1451 de Rosellino, „Bustul Sfântului Antoninus“ (în teracotă) şi „Piatra funerară a episcopului de Fiesole“ de Tino da Camaino, minunata operă a lui Ghiberti – „Piatra funerară a lui Leonardo Dati“ (1423), piatra funerară a lui Filippo Strozzi, de Benedetto da Maiano (1491) şi „Miracolul lui Isus“ de Bronzio. Opriţi-vă pentru un moment în Capela Principală (Cappella Maggiore sau Cappella Tornabuoni) unde veţi remarca lucrarea fină în bronz a lui Giambologna – „Crucifix“ – pe altar şi frescele cu „Poveştile Sfântului Ioan Botezătorul“ şi „Poveştile Madonei“ de Domenico Ghirlandaio, de la sfârşitul secolului XV.

Capela Gondi a fost realizată de Giuliano da Sangallo, împodobită cu fragmente de fresce realizate pe tavan de pictori greci în secolul XIII şi cu faimosul „Crucifix“ al lui Brunelleschi pe zidul din spate.

Capela Strozzi di Mantova

Capela Strozzi di Mantova, cu fresce ce reprezintă „Ultima Judecată“ pe zidul din spate, „Iadul“ pe zidul de pe partea dreaptă şi „Paradisul“ pe cel din stânga, realizate de Nardo di Ciona sau Orcagna.

Poarta din stânga faţadei conduce spre „Prima Mănăstire“, construită în stil romanic (la 1530), împodobită cu fresce cu „Scene din Noul Testament“ realizate de Paolo Uccello (aflată acum în refectoriu). De aici, traversând Chiostrino dei Morti, veţi ajunge la Chiostro Grande, unde există peste cincizeci de arcuri, completate cu fresce realizată de maeştrii florentini din secolul XV şi XVI (în general nu este accesibil publicului, de când este folosit de către forţele armate).

Eleganta şi spaţioasa navă este mărginită cu arcuri care se îngustează spre cancelarie accentuând astfel sentimentul de adâncime. Aici sunt blocuri alternative albe şi negre şi bolţi în formă de ogivă în nave şi coridoare care sunt luminate de forme geometrice, de asemenea în alb şi negru.

Coridorul de est

Coridorul de est – Austerul şi elegantul mormânt (1) (al doilea intrând în capătul din dreapta) al binecuvântatei Villana delle Botti, o călugăriţă dominicană care a murit în 1361, care arată figura ei aplecată, sculptată de Bernardo Rossellino aproape un secol mai târziu, aşezată lângă o canopee de draperii bogate.

Transeptul de est

Transeptul de est – Deasupra altarului (în capătul transeptului) se află înălţata Capelă Ruccellai (2) unde se află lucrarea lui Nino Pisano, Madona şi Pruncul. În pavaj se află o lucrare din bronz purtând efigia unui frate dominican sculptată de Ghiberti.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Capela Filippo Strozzi

Capela Filippo Strozzi (3) este decorată în întregime cu fresce (pline de lumină) pictate într-un stil specific de Filippino Lippi, cel care a contribuit cu exuberanţă şi la arhitectură. Bogatul comerciant căruia i-a fost dedicată capela şi care de asemenea a plătit şi construirea celui mai rafinat conac din Florenţa, Palazzo Strozzi (vezi mai jos), este înmormântat într-un sarcofag de bazalt ornamentat, deasupra căruia Benedetto da Maiano a sculptat o inserţie reprezentând Madona şi Pruncul înconjuraţi de o graţioasă mulţime de îngeri.

Sanctuarul – Divinele fresce

Sanctuarul – Divinele fresce cu care Domenico Ghirlandaio a acoperit pereţii cancelariei în 1485 la cererea lui Giovanni Tornabuoni, unchiul lui Lorenzo Magnificul, sunt considerate cele mai rafinate lucrări ale acestui artist. În ilustrarea sa a vieţii Fecioarei Maria (stânga) şi a Sf. Ioan Botezătorul (dreapta) el a modelat chipurile unor membri ai familiei Tornabuoni şi a prietenilor acesteia şi a pictat o strălucită şi o detaliată imagine a înaltei societăţi florentine într-un stil proaspăt care arată un adâncit sens al observaţiei.

Peretele de pe partea stângă – (I) Ioachim intrând în Templu pentru că nu are copii (tânărul bărbat cu un smoc de păr, în partea stângă a fundalului, este ginerele lui Giovanni Tornabuoni; figura cu mâinile în şolduri se spune că este chiar a artistului; Loggia de San Paolo poate fi recunoscută în fundal); (II) Naşterea Fecioarei Maria (tânăra femeie în bogatul vestmânt alb şi auriu conducând un grup de femei este singura fiică a lui Giovanni Tornabuoni, Ludivoca, care a murit în timpul copilăriei, la vârsta de 15 ani); (III) Maria prezentându-se în Templu; (IV) Căsătoria Fecioarei Maria; (V) Adorarea Magilor (în parte distrusă); (VI) Masacrul Sfinţilor Inocenţi; (VII) Moartea Fecioarei Maria şi (deasupra) Înălţarea.

Peretele din capăt – (VIII) Încoronarea Fecioarei Maria; (IX) Sf. Dominic aruncând în flăcări cărţi eretice şi ortodoxe; (X) Sf. Petru Martirul; (XI) Buna Vestire; (XII) Sf. Ioan în sălbăticie; (XIII şi XIV) Patronii lucrării, Giovanni Tornabuoni şi soţia acestuia, Francesca Pitti, rugându-se.

Peretele de pe partea dreaptă – (XV) Îngerul care-i apare lui Zaharia (această scenă este o adevărată galerie de portrete; bărbatul a cărei faţă se vede foarte clar în grupul din stânga, din fundal, se spune că ar fi Poliziano, cel mai rafinat dintre toţi poeţii florentini renascentişti şi bărbatul din capătul din stânga ar fi Marsilio Ficino, cel mai rafinat umanist al oraşului, care a popularizat teoriile lui Platon în întreaga Italie; (XVI) Vizita (prima dintre cele trei femei din partea dreaptă a fecioarei Maria şi a Elisabetei se spune că este Giovanna degli Albizi, nora lui Giovanni Tornabuoni care a murit şi ea în timpul tinereţii, în 1488); (XVII) Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (scena este descrisă într-un interior florentin; femeia din partea dreaptă, în faţa servitoarei care poartă un coş cu fructe pe cap, este Lucrezia Tornabuoni, sora lui Giovanni şi mama lui Lorenzo); (XVIII) Zaharia, pierzându-şi puterea vorbirii scrie pe jos numele pe care i-l va da fiului său; (XIX) Sf. Ioan Botezătorul rugându-se; (XX) Botezarea Lui Hristos; (XXI) Sărbătoarea lui Irod.

Transeptul de vest

Transeptul de vest – Gol şi alb, pe fondul unui porfir negru, în Capela Gondi (4), este faimosul Crucifix de Brunelleschi, o lucrare care domină prin eleganţă şi realism. Tradiţia este aceea potrivit căreia Donatello a fost atât de impresionat de lucrare încât a scăpat din mână ouăle pe care le ducea. Pereţii uşor înălţatei Capele Strozzi di Mantova (5) este decorată cu o neobişnuit de mare frescăH pictată de un artist florentin, Nardo di Cione, la cca 1357.

Cu faţa spre intrare se află o frescă a Judecăţii de Apoi. Iadul (peretele de pe partea dreaptă), bazat pe descrierile lui Dante, este descris în negru, culori pământii care formează un contrast izbitor cu lumina şi tonurile luminoase ale Paradisului (peretele de pe partea stângă). Deasupra altarului se află un polipticH gotic flamboiant în care Andrea Orcagna, fratele lui Nardo di Cione, îl descrie pe Hristos înconjurat de serafimi şi înmânându-i Sf. Petru cheile Raiului şi dându-i Sf. Thomas Aquinas (Toma d’Aquino) Cartea Înţelepciunii.

Sacristia

Sacristia (6) – Sacristia conţine un CrucifixH pictat de Giotto. Aici se află de asemenea un lavabou constând dintr-un bazin de marmură surmontat de o nişăH de teracotă smălţuită care este una dintre cele mai încântătoare dintre toate lucrările lui Giovanni della Robbia.

Coridorul de nord

Coridorul de nord – Faimoasele fresce având ca subiect Trinitatea (7) sunt pictate de Masaccio şi este o lucrare de o mare importanţă în istoria artei. În frescele sale el a rupt tradiţia atractivei eleganţe a picturii gotice prin descrierea Lui Dumnezeu Tatăl într-un mod renascentist şi ţinând înălţată în partea dreaptă crucea în prezentarea sacrificiului Fiului Său.

Trăsăturile Sfântului Duh sub forma unui porumbel zburând din pieptul Său. Hristos este flancat de Fecioara Maria (faţa şi mâinile sale întinse arată de asemenea că a acceptat sacrificiul), Sf. Ioan şi donatorii, la genunchii săi. O alternanţă austeră de roz şi albastru arată extinderea cu care artistul cuprinde formele mai mult chiar decât culorile. În lucrarea sa, Masaccio s-a folosit de teoriile matematice ale perspectivei, puse la punct de Brunelleschi, şi a realizat de asemenea una dintre primele şi cele mai rafinate exemple de perspectivă arhitecturală. Feţele figurilor, care sunt văzute de jos, arată o determinare pentru realism care este o altă caracteristică principală a artistului.

Amvonul de marmură

Amvonul de marmură (8) (în faţa pilastrului următor) are decoraţii în aur proiectate de Brunelleschi. Panelele repovestesc istoria fecioarei Maria.

Una dintre cele mai interesante colecţii particulare de lucrări de artă din Florenţa este găzduită în La Pietra (numărul 120 pe via Bolognese), fosta casă a lui Sir Harold Acton, istoric. Frumoasa grădină conţine forma din 1904 (intrarea numai cu programare).

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Mănăstiri monumentale

Chiostro Verde (Mănăstirea Verde) – Complexul mănăstiresc a fost construit la jumătatea secolului XIV într-un stil mai mult romanic, cu arcuri largi semicirculare. Numele se referă la culoarea predominantă, verde, a frescelor decorative, care au fost pictate la cca 1430 de Paolo Uccello şi de studenţii lui, descriind scene din Geneză.

Vechea clădire capitală a mănăstirii poate fi vizitată de-a lungul portalului de pe faţa nordică a „Primei Mănăstiri“ (Chiostro Verde).

Construită de Jacopo Talenti în 1359, în 1540 Eleonora din Toledo, soţia lui Cosimo I, a transformat acest loc în capelă privată pentru serviciul religios al curţii sale. A fost completată cu fresce lineare, realizate de Andrea di Bonaiuto la jumătatea secolului XIV, ce descriu scene inspirate „Oglinda Adevăratei Penitenţe“, (carte scrisă de) priorul Jacopo Passavanti, exemplificând apologia conducerii Ordinului Dominican de către Sfântul Dominic şi Sfântul Toma D`Aquino.

Frescele de pe peretele dintre mănăstire şi biserică au fost realizate numai de maestru. El a pictat în tonuri sumbre şi descrie (de la stânga la dreapta) scene care se întind de la creaţie şi până la povestea lui Noe. Numai două intrânduri se mai află în condiţii bune – unul (9), în care este reprezentată crearea vieţii animalelor, Adam şi Eva şi Păcatul Original sunt foarte clar vizibile şi unul în cel de-al patrulea intrând (10), descriind Potopul (furtuna este extrem de interesantă) şi beţia lui Noe.

Cappellone degli Spagnoli

Cappellone degli Spagnoli (Capela spaniolilor) – Galeria de Nord. În spatele elegantelor ferestre duble gotice cu arcuri multifolii şi încântătoare coloane răsucite, în sala principală, care a fost construită în secolul XIV. Este de asemenea cunoscută Capela Spaniolă care în secolul XVI era frecventată de curtenii Eleonorei de Toledo.

Pereţii şi tavanul boltit sunt acoperite cu extrem de complexe fresce simbolice pictate în culori vii de Andrea di Bonaiuti cunoscut de asemenea sub numele de Andrea Firenze, între 1365 şi 1370, în onoarea dominicanilor. Succesiunea figurilor alegorice şi a scenelor didactice este reprezentativă pentru una dintre principalele caracteristici ale artei în timpul Italiei din secolul XV.

Pereţii

Peretele de pe partea stângă – Triumful Înţelepciunii divine şi Glorificarea Sfântului Toma d’Aquino.

Pe boltă este o reprezentare a Pentacostei (porumbelul Sfântului Duh coborând spre Apostoli care sunt strânşi în jurul Fecioarei Maria). Sub acestea este personificarea teologică a doctrinei dominicane. Aceasta este aşezată pe un tron înconjurat de Bărbaţi Înţelepţi din Vechiul şi Noul Testament deasupra cărora se află Virtuţile. Trecând prin doctrina romano-catolică, Sfântul Spirit aduce la viaţă Artele Liberale şi Sacre, simbolizate de 14 figuri feminine aşezate în nişe gotice cu figuri reprezentând acele discipline care se află la picioarele lor.

Peretele de pe partea dreaptă – Triumful Bisericii, diferite activităţi ale dominicanilor.

Pe boltă se află barca Sfântului Petru, reprezentând Biserica. La baza peretelui, în faţa unei clădiri care reprezintă unul dintre proiectele realizate de artist pentru Catedrala din Florenţa, se află două personaje din ierarhia foarte înaltă a societăţii – Papa şi sfântul împărat romano-german. În faţa acestora (stânga) se află un grup constând din reprezentanţi ai ordinelor religioase şi ai ordinelor cavalereşti. În grupul credincioşilor creştini (dreapta) este o figură proeminentă, îmbrăcată într-o mare pelerină neagră, care este reprezentată cu întreaga faţă şi despre care se spune că ar fi Cimabue. Alături de el, descris din profil şi purtând o pălărie verde, este Giotto. Boccaccio este ceva mai departe spre dreapta, îmbrăcat în purpuriu şi ţinând în mână o carte închisă. Deasupra lui, purtând o mantie şi o pălărie de eremit albă este Petrarca. Figura de lângă el, arătată din profil şi purtând o capă albă, este Dante.

Dominicanii

În acelaşi registru sunt arătaţi dominicanii (dreapta) protejând Credinţa în faţa atacului Păcatului. Numele de “dominicani” vine de la latinescul Domini Canes, însemnând Câinii lui Dumnezeu. Din această cauză ei sunt simbolizaţi ca nişte câini luptându-se cu ereticii care sunt simbolizaţi ca nişte lupi.

Deasupra acestora, fiind bine-primiţi în Rai, se află sufletele credincioşilor care au sucombat cu păcatul mortal dar care au fost salvaţi prin Mărturisirea primită de dominicani. Numai trei păcate sunt descrise (Avariţia, Pofta şi Mândria). Acestea stau lângă o femeie care este violată. Credinţa este arătată contemplând Atotputerea care este înconjurată de îngeri cu Fecioara Maria în mijlocul lor (ea este în grupul din partea stângă). La baza tronului este Mielul Lui Dumnezeu şi simbolurile Evangheliştilor.

Peretele din capăt

Peretele din capăt – Picturile (de la stânga la dreapta) descriu ascensiunea Calvarului, Crucificarea şi coborârea în Iad. Pe boltă este Învierea. În partea stângă a Mormântului se află Sfânta Femeie care a venit să îmbălsămeze Trupul lui Hristos. În partea dreaptă, Hristos apărându-i Mariei Magdalena.

Peretele intrării – Acesta nu a fost integrat în decoraţia generală şi a fost folosit pentru a reprezenta martiriul primului dominican – Sf. Petru Martirul. Pe boltă este descrisă Înălţarea.

Chiostro dei Morti

Chiostro dei Morti (Mica mănăstire a Morţilor) – La dreapta de Capela Spaniolă.

Pavajul şi pereţii acestei mănăstiri de formă iregulată şi micuţa galerie de intrare sunt aproape în întregime acoperiţi cu pietre de mormânt.

Refectoriul

Refectoriul – De la intrare se poate urmări o vedere a Marii Mănăstiri (parte a Colegiului de Poliţie). Refectoriul şi camera care îi precede sunt locul în care se află tezaurul de la Santa Maria Novella – obiecte de aur şi de argint, relicvarii, vestminte – şi un număr de fresce care au fost mutate de pe pereţii bisericii, inclusiv cele din Orcagna (35 de busturi de figuri din Vechiul testament) care au fost folosite pentru a decora cancelaria înainte de a fi pictată de Ghirlandaio. Ele au fost descoperite în timpul lucrărilor de restaurare.

În colţul de sud-vest al Pieţei di Santa Maria Novella o luaţi la dreapta pe via della Scala.

Farmacia di Santa Maria Novella

Farmacia di Santa Maria Novella (Farmacia mănăstirii Santa Maria Novella) (DU F) – Via della Scala 16 (albastru); 100 m de piaţă, pe partea dreaptă.

Farmacia a fost fondată în 1221 când au venit primii dominicani la Florenţa. A început să vândă mirodenii din secolul XVI când a fost aranjat şi un chioşc la stradă. Magazinul a fost amenajat într-o veche capelă cu boltă ogivală care a fost dedicată Sf. Nicolae. A fost construit în 1332 şi a fost redecorat în stil neogotic în 1848. O sală în stil Directoire, alăturată grădinii, este de asemenea deschisă publicului. Aceasta este vechea apotecă cu bolta în lucrări de stucco şi mobilier din secolul XVII, inclusiv un cabinet cu vitrină care conţine recipiente reale. Frescele din sacristia Sf. Nicolae descriu Pasiunea lui Hristos.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

SANTA CROCE (Biserica Sf. Cruce)

SANTA CROCE (Biserica Sf. Cruce) (EU) – o oră şi 30 min. Faţada din marmură albă de la Santa Croce umple latura de est a vastei pieţe, Piazza Santa Croce, una dintre cele mai vechi şi cele mai grandioase pieţe din oraş. Aceasta are încă cea mai mare parte dintre vechile clădiri – (la nr.1, în partea opusă a bisericii) printre care Serristori Palazzo, construit în secolul XV; (la numerele 21 şi 22) vechiul Palazzo Antella decorat cu fresce şi flancat (stânga) de o veche casă similar curbată.

În Evul Mediu populaţia Florenţei obişnuia să se strângă în această piaţă. Era locul ales pentru toate marile rugăciuni ale franciscanilor, inclusiv de Sf. Bernardino de Siena, în secolul XV. Unul dintre turnirele ţinute aici, în care Giuliano, fratele lui Lorenzo magnificul, a fost câştigător, a fost imortalizat de Poliziano într-unul dintre poemele sale. Începând din secolul XVI unul dintre principalele evenimente ele Florenţei se desfăşura în această piaţă – o formă de fotbal (calcio –vezi supra) jucat în costume de epocă. Jocurile au fost întrerupte la sfârşitul secolului XVIII dar au redevenit la modă începând din 1930. Începând din 1986, evenimentul se desfăşoară din nou în piaţă (vezi sus INFORMAŢIILE PRACTICE – Calendarul evenimentelor).

Acesta a fost unul dintre cele mai afectate districte în timpul inundaţiilor din 1966 şi Santa Croce a fost una dintre clădirile istorice din Florenţa care a suferit foarte mult din cauza apei cu mâl care a ajuns până la înălţimea de trei metri în interiorul bisericii şi la aproape cinci metri în mănăstire.

Biserica SANTA CROCE

Construcţia a început în 1295 conform proiectelor lui Arnolfio di Cambio şi a fost finalizată în cea de-a doua jumătate a secolului XIV, cu excepţia clopotniţei prezente (clopotniţa originală s-a prăbuşit în secolul XVI) şi a părţii frontale de vest neo-gotice care datează numai din secolul XIX. Aceasta este biserica ordinului franciscan din Florenţa. Este o clădire uriaşă (140 m lungime şi 40 m lăţime) din cauză că a fost proiectată pentru susţinerea de slujbe şi predici. A fost construită în formă de “T”.

Interiorul bisericii

Interiorul gotic florentin este remarcabil de elegant. Austeritatea arhitecturii, dimensiunea navei n comparaţie cu coridoarele, lăţimea arcurilor care se separă unul de celălalt şi elegantele linii ale apsei în care ferestrele înguste ajung aproape de la podea şi până la tavan, produc o impresie de luminozitate şi contribuie la sensul general al spaţialităţii din interiorul întregii clădiri. Nava are un tavan plin de picturi.

Din cauza celor 276 de pietre de mormânt aşezate în pavaj şi a mormintelor incluse în biserică (cele mai multe morminte ale unor oameni faimoşi), Santa Croce a fost poreclită “Panteonul Italian”.

Faţada de vest include o rafinată fereastră cu vitralii proiectată de Lorenzo Ghiberti.

Navata destra

Navata destra (Coridorul sudic) – Extrem de decorativa Madonă cu Pruncul, aşezată într-o mandorla înconjurată de heruvimi (1) (în faţa primului pilastru) a fost sculptată în stilul extrem de curgător al lui Antonio Rosellino în 1478 şi surmontează mormântul unei persoane faimoase care a fost ucisă în timpul Conspiraţiei Pazzi (vezi supra). Mormântul lui Michelangelo (2) (în partea opusă) care a murit în 1564 a fost proiectat în 1570 de Vasari (cele trei statui de femei reprezintă Pictura, Sculptura şi Arhitectura), cel care a proiectat de asemenea şi Urcarea Calvarului (3) de deasupra altarului următor. Memorialul lui Dante (4) care a murit în 1321 şi care este înmormântat la Ravenna, datează din secolul XIX (la stânga de o statuie alegorică a Italiei; la stânga este Poezia).

Monumentele

Un monument de Canova marchează mormântul lui Alfieri, un dramaturg italian care a murit în Florenţa în 1803. În partea opusă se află un superb amvonH de marmură, sculptat cu scene din viaţa Sf. Francisc în 1476 de Benedetto da Maiano care a descris Virtuţile alături de panele narative, în forma unor foarte zvelte statuete de femei aşezate în nişe separate de încântătoare paranteze.

După amvon se află un monument (6) al lui Machiavelli (mort la 1572) datând de la sfârşitul secolului XVIII. Figurile alegorice reprezentând Diplomaţia, aşezate pe capacul sarcofagului şi ţinând portretul unui cancelar de stat este o reamintire a misiunilor sale diplomatice.

Faimoasa Bună Vestire

Faimoasa Bună Vestire (7) creată de Donatello la cca 1430 în pietra serena împodobită cu aur este unul dintre cele mai armonioase exemple ale acestui tip de basoreliefuri, aşezate într-o ramă având forma unui mic templu clasic. Astfel de lucrări (tabernacoli în italiană) au fost create pentru prima dată la Florenţa în perioada Renaşterii.

Alte morminte

Pentru mormântul lui Leonardo Bruni (8), un umanist şi cancelar al Republicii Florentine care a murit în 1444, Bernardo Rossellino a creat un nou stil de arhitectură funerară la mijlocul secolului XV şi care a fost de atunci copiat pentru un mare număr de morminte realizate în timpul Renaşterii Italiene. Acesta constă dintr-o nişă implementată în perete şi care este formată din doi pilaştrii legaţi printr-un arc, un sarcofag clasic, purtând sculptura figurii înclinate a decedatului şi un tympanum decorat cu Madona şi Pruncul aşezaţi într-un medalion, heruvimi purtând semnele de armă şi frunze decorative.

După acesta se află mormântul lui Rossini (9) (el a murit în 1868) şi mormântul lui Ugo Foscolo (1778-1827), unul dintre cei mai mari poeţi ai Italiei moderne.

Transetto destro

Transetto destro (Transeptul de sud) – Frescele decorează Capela Baroncelli (11) au fost pictate între 1332 şi 1338 de Taddeo Gaddi, principalul urmaş al lui Giotto. Viaţa fecioarei Maria este descrisă cu o uimitoare atenţie pentru detaliile pitoreşti şi cu o neobişnuită pricepere în folosirea efectelor luminoase (în particular la cea de-a noua scenă când ciobanii povestesc despre Naşterea Lui Hristos) – (de sus în jos şi de la stânga la dreapta) Ioachim fiind ales pentru templu şi anunţul făcut de îngeri lui Ioachim (peretele din stânga).

Întâlnirea dintre Ioachim şi Ana şi naşterea Fecioarei Maria (dedesubt); Prezentarea Mariei la Templu şi nunta ei (dedesubt); Buna vestire şi Vizita (în partea de sus a peretelui din spate) cu îngeri apărând ciobanilor şi Naşterea Domnului (mijloc) şi (la nivelul inferior) Magi anunţând Naşterea Lui Hristos şi Adorarea Magilor. Pe altar se află un rafinat polipticH reprezentând Încoronarea Fecioarei Maria pictat într-o bogată paletă de culori în atelierul lui Giotto.

Sacrestia (Sacristia)

Sacrestia (Sacristia) – O uşă de acces renascentistă, creată de Michelozzo, conduce spre sacristie, o rafinată cameră din secolul XIV care încă mai are rafturile sale pictate şi unul dintre pereţii acoperiţi cu fresce din aceeaşi perioadă. O Crucificare pictată de Taddeo Gaddi este flancată de o Urcare a Calvarului, atribuită lui Spinello Aretino şi de o Înviere de Niccolo di Pietro Gerini.

În interiorul unuia dintre intrândurile din perete (din secolele XV-XVI) se află un relicvariu care conţine sutana şi cordonul Sf. Francisc de Assisi.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Capela Rinuccini

Capela Rinuccini (12) (în partea opusă a uşii) este închisă printr-un grilaj de fier şi este decorată cu fresceH care repovestesc viaţa Fecioarei Maria (stânga) şi viaţa Mariei Magdalena (dreapta). Scenele au fost schiţate într-un mod delicat de Giovanni da Milano, unul dintre principalii artişti lombarzi din secolul XIV care a devenit cetăţean al Florenţei. El a căutat să combine solemnitatea stilului medieval cu realitatea pe care o vedea. În spatele altarului se află un superb poliptic gotic.

După sacristie se află un pasaj îngust ce conduce spre Şcoala Lucrărilor Târzii.

Capella dei Medici

Capella dei medici (Capela Medici) (13) – Este închisă dar interiorul este vizibil printr-o fereastră din uşă. Această încântătoare capelă construită de Michelozzo în 1434 conţine un graţios reredos din teracotă smălţuită realizat de Andrea della Robbia. Acesta o reprezintă pe Madonă cu Pruncul cu sfinţi, flancaţi de pilaştrii decoraţi rafinat cu frunze şi surmontaţi de o cornişă împodobită cu heruvimi. Capela mai conţine şi magnificul basorelief al lui Donatello.

Capella maggiore e capelle adiacenti (Sanctuarul şi capelele alăturate) – Cancelaria este flancată de zece capele mici. Capela Giugni (14) conţine mormântul lui Julie Clary, soţia lui Iosif Bonaparte (dreapta) şi mormântul fiicei lor Charlotte Napoleon Bonaparte (stânga). Capela Bardi (15) este decorată cu admirabilele Fresce ale vieţii Sf. Francisc (restaurate) care au fost pictate la cca 1320 de Giotto. El a folosit subiecte pe care le mai pictase în faimoasele sale fresce din basilica din Assisi. În anumite locuri stilul său este în mod particular emotiv – (dreapta) Procesul Focului în prezenţa sultanului (secţiunea superioară) şi viziunile fratelui Augustin şi ale episcopului Guido de Assisi (secţiunea superioară) şi moartea Sfântului Francisc (secţiunea superioară), scene care arată cea mai mare tandreţe şi autodeterminare; (pe altar) o pictură din secolul XIII pe lemn îl descrie pe sfânt înconjurat de mici picturi ale episoadelor din viaţa sa.

Sanctuarul

Sanctuarul (16) este decorat cu fresce care povestesc legenda Adevăratei Cruci într-o minunată manieră vie. Ele au fost pictate în 1380 în stilul gotic târziu de Agnolo Gaddi şi se bazează pe Legenda de Aur. Se spune că Arhanghelul Mihail i-a dat o ramură din copacul înţelepciunii celui de-al treilea fiul al lui Adam şi al Evei, Seth, care a plantat-o la mormântul tatălui său; ramura a crescut şi a devenit copacul din care a fost făcută crucea pe care a fost crucificat Isus.

Frescele din Capela Pulci

Frescele din Capela Pulci (17) au fost pictate la cca 1330 de Bernardo Daddi şi de ucenicii lui – martiriul Sf. Laurenţiu (dreapta) şi Condamnarea şi martiriul Sf. Ştefan (stânga). Statueta din teracotă smălţuită (deasupra altarului) a madonei şi Pruncului între Maria Magdalena şi Sf. Ioan Evanghelistul, este o piesă ornamentală şi foarte colorată care îi este tipică stilului lui Giovanni della Robbia.

Transetto sinistro

Transetto sinistro (Transeptul de nord) – Capela Bardi conţine faimosul Crucifix din lemn de Donatello, o lucrare atât de realistică încât i-a şocat pe o serie de artişti contemporani. Brunelleschi a dorit să egaleze această lucrare când a creat statuia sa din Santa Maria Novella.

Navata sinistra

Navata sinistra (Coridorul de nord) – Mormântul lui Carlo Marsuppin (19), umanistul şi secretarul Republicii Forentine care a murit în 1453, aducând faimă sculptorului său, Desiderio da Settignano după ce acesta i-a sculptat mormântul în 1455 folosind stilul care a fost mai întâi dezvoltat la mormântul lui Leonardo Bruni de Bernardo Rossellino. Lucrarea lui Da Settignano arată în orice caz mult mai sofisticată şi este mai puţin riguroasă.

Lorenzo Ghiberti (mort 1455) şi fiul acestuia, Vittorio, sunt înmormântaţi în partea opusă de cel de-al patrulea stâlp (20).

Mormântul lui Galilei (mort în 1642) a fost construit în secolul XVIII.

Chiostro (Mănăstirea)

Clădirile acestei încântătoare mănăstiri din secolul XIV conduc spre Capela Pazzi (la capăt) şi la muzeul Santa Croce (în partea dreaptă). Galeria din apropiere (stânga), care se întinde pe întreaga lungime a bisericii, conţine un număr mare de pietre de mormânt de diferite tipuri.

Capella dei Pazzi (Capela Pazzi)

Această micuţă capelă, unul dintre cele mai desăvârşite proiecte atribuite lui Brunelleschi, a fost construită pentru Pazzi, care erau principalii rivali ai familiei Medici. Artistul a lucrat la capelă până în 1445, anul de dinainte de moartea sa, dar aceasta nu a fost finalizată până la cca 1460.

Porticul este o reminiscenţă a arcurilor de triumf clasice din cauza arcului central mai înălţat, a coloanelor sale corintice şi a entablaturii sale decorate cu frize cu medalioane şi divizate în patru secţiuni cu pilaştrii înguşti. Uşa centrală din lemn este realizată de Benedetto da Maiano. Micuţa cupolă decorată cu teracotă smălţuită şi medalionul care-l descrie pe Sf. Andrei sunt opera lui Luca della Robbia. Desiderio da Settignano a proiectat putti de pe entablatura externă.

Interiorul este o capodoperă a arhitecturii Renaşterii Florentine datorită proiectului său neobişnuit, cu proporţii maiestuoase, puritatea liniei şi decoraţiilor armonioase. În această capelă Brunelleschi s-a înălţat la perfecţiunea idealului arhitectural pe care îl dovedise deja în vechea sacristie din San Lorenzo (vezi supra).

Forma a fost proiectată în jurul unui pătrat cu un dom central cu nervuri deasupra unor pandantive. Apsa dreptunghiulară este acoperită cu un mic dom circular. Toate caracteristicile arhitecturale – pilaştrii, cornişe, arcuri rotunde şi aplecate, pandantive, baze şi culmi ale domului – sunt accentuate cu griul provenit de la pietra serena care iese în evidenţă pe fondul alb într-o manieră care este considerată în continuare elegantă.

O friză cu heruvimi şi cu miei mistici şi medalioane din teracotă smălţuită de Luca della Robbia îi reprezintă pe Apostoli (pe pereţi) şi Evangheliştii (în pandantive), care au fost realizaţi probabil de Brunelleschi, contribuie la nota de culoare care reduc din austeritatea interiorului armonios.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Chiostro Grande (Marea mănăstire)

O superbă mănăstire renascentistă. Vasta şi elegant-proporţionata construcţie a fost proiectată de Brunelleschi cu scurt timp înainte de a muri şi a fost finalizată în 1453.

Medalioanele, care au fost probabil create de Bernardo Rossellino, decorează nişele în lumina arcadelor şi are o galerie deschisă ce include şi coloane zvelte.

Museo dell’Opera di Santa Croce

Museo dell’Opera di Santa Croce (Muzeul Santa Croce). Vechiul vorbitor franciscan, o cameră elegantă cu ferestre înălţate şi plute, expune faimoasa CrucificareH (22) realizată de Cimabue care a fost restaurată cu o atenţie exemplară după pagubele considerabile suferite în timpul inundaţiilor din 1966. Cu toate că o mare parte a lucrării s-a pierdut imediat, aceasta încă mai radiază o intensă putere dramatică prin modul în care este descris trupul.

Peretele din spate este acoperit cu o imensă frescă reprezentând Cina cea de taină. Deasupra se află Copacul Crucii (23) pictat în secolul XIV de Taddeo Gaddi, pentru a reprezenta genealogia franciscanilor. Printre alte exponate remarcabile se află o statui de bronz a Sf. Louis de Tolouse (24) de Donatello (stânga) şi mici fragmente dintr-o frescă de Orcagna găsită pe unul dintre pereţii bisericii dar care a fost ascunsă în timpul lucrărilor de restauraţie executate în secolul XVI de Vasari – (stânga) acestea sunt fragmente din Iad; (panelul din dreapta 3) este un grup de cerşetori care a făcut odinioară parte din Triumful Morţii; Cerşetorii îngenuncheaţi îi cer Morţii să îi elibereze de suferinţă.

Camerele dintre cele două mănăstiri conţin schiţe descoperite sub fresce (sinopie) şi fresce din biserică datând din secolele XIV şi XV.

SANTA Maria DEL CARMINE

FRESCELE DIN CAPELA BRANCACCI (DUV) – 15 minute. Dacă biserica este închisă, se poate ajunge la Capela Brancacci prin interiorul mănăstirii din dreapta bisericii.

Ceea ce este atât interesant la această biserică, ce a fost afectată de un incendiu în secolul XVIII, este extraordinara serie de fresce care decorează pereţii Capelei Brancacci din capătul transeptului de sud, una dintre puţinele părţi ale clădirii care au scăpat sinistrului. Acestea au fost pictate de trei artişti diferiţi şi descriu păcatul original şi viaţa Sf. Petru. Cel de-al doilea subiect fost ales probabil din cauză că Florenţa avea legături politice cu papalitatea. Mai exact, Capela Brancacci, aflată în transeptul din dreapta, conţine un ciclu de fresce pictate între 1425 şi 1428 de Masolino şi, peste toate, de Masaccio (cel dintâi a pictat Tentaţia, în timp ce cel de-al doilea a pictat faimoasa Expulzare din Paradis, şi o serie de scene din viaţa Sfântului Petru, inclusiv binecunoscutul Tribut în bani). Frescele au fost finalizate de Filippino Lippi.

Affreschi di Masolino da Panicale

Affreschi di Masolino da Panicale (frescele de …) – Masolino a fost primul artist care a fost însărcinat, în 1424, pentru a se îngriji de decorarea capelei construite pentru Brancacci, o familie de comercianţi de mătase. Cu toate că spiritul lucrării sale este în principal gotic, aşa cum este evident din trăsături şi din tratarea serenă a problematicii subiectelor, aici se poate observa deja o încercare de reprezentare a perspectivei şi a volumului (specifice Renaşterii). El a fost probabil influenţat în acest sens de ucenicul său, Masaccio. În secţiunea superioară el a descris Tentarea lui Adam şi a Evei (VII), Sf. Petru ridicând Tabitha în faţa Morţii (VII) şi Sf. Petru predicând (III).

Affreschi di Masaccio (frescele de …) – Această capelă este un exemplu rafinat al geniului inovator al artistului care a ţintit drumul spre renaştere prin perceperea pentru relief şi expresie. În 1427, când nu avea mai mult de 25 de ani, puţin înainte de moartea sa, care a survenit în 1428, el a creat acest set de fresce care sunt considerate în prezent ca una dintre cele mai reprezentative exemple de pictură italiană din toate timpurile.

Alte picturi

În faimoasa sa pictură Adam şi Eva fiind alungaţi din Paradis (I), opusă simetric de Tentaţia pictată de Masolino, el a exclus total idealismul în favoarea expresiilor, cu o intensitate pregnantă, arătând ruşinea şi disperarea în figuri. Lumina care se proiectează asupra scenei şi punctele de întuneric care acoperă anumite părţi ale trupurilor şi a feţelor contribuie la efectul dramatic şi accentuează impresia de relief, dând figurilor o realitate izbitoare.

Plătirea taxei (II) îi descrie pe Apostoli cu nişte figuri viguroase radiind seriozitatea supremă. Fresca include trei episoade, reduse la principalele elemente. Acestea îl descriu pe colectorul de taxe (în planul apropiat) la Poarta Capernaum, cerând plata pentru unealta lui Isus care îl arată pe Petru pe apă unde acesta din urmă va prinde peşte cu moneda de argint din gură (scena centrală), apoi înmânează moneda colectorului de taxe.

Frescele

O altă frescă îl descrie pe Sf. Petru botezându-i pe noii veniţi (IV) şi pe Sf. Petru vindecând un om (V). Această scenă a fost pictată cu Masolino al cărui stil obişnuit, mai mult anecdotic, este evident la cele două figuri elegante care traversează piaţa.

Subiectele tratate de Masaccio (în registrul inferior) sunt Sf. Petru şi Sf. Ioan dând de pomană (XII); Sf. Petru tratând un bolnav numai prin puterea umbrei sale (XI); Sf. Petru pe tronul episcopal (X).

Affreschi di Filippino Lippi (frescele de …) – Decoraţiile capelei au rămas incomplete când Masaccio a plecat la Roma (el a murit în 1428).

Decorarea a fost completată în 1481 de Filippino Lippi care a pictat următoarele scene într-un stil elegant (în secţiunea inferioară a peretelui): Sf. Paul vizitându-l pe Sf. Petru în închisoare în Antiohia (VIII); Sf. Petru salvându-l pe fiul lui Theophilus, prefectul de Antiohia, de la moarte (IX), o frescă ce a fost începută de Masaccio; Sf. Petru pus în libertate de îngeri în timpul celui de-al doilea termen de încarcerare în Ierusalim (XIV) şi Sf. Petru fiind adus în faţa lui Agrippa şi Crucificarea Sf. Petru (XIII).

PASSEGGIATA AI COLLI

PASSEGGIATA AI COLLI (Partea de sus a drumului spre latura dealului). Această excursie (aproximativ o oră) poate fi făcută cu maşina sau cu autobuzul À, de preferat în timpul dimineţii, pornind din Piazza F Ferrucci (FV) şi întorcându-vă prin Porta Romana (CV) – vezi planul Florenţei.

Splendidul drum pe marginea dealurilor (viale dei Colli), care este subdivizat în Viale Michelangiolo (la capătul estic), Viale Galileo (în mijloc) şi Viale Machiavelli (la capătul vestic), cu vedere spre Florenţa din sud. A fost construit între 1865 şi1870 şi este o rută superbă care a fost aleasă de arhitectul Giuseppe Poggi, însărcinat cu îmbunătăţirea urbanizării, pentru a fi pietruită în timpul perioadei scurte în care Florenţa a fost capitala Regatului Italia. Drumul, care este mărginit de conace luxoase, se derulează în curbe întinse spre zona deluroasă între două rânduri maiestuoase de pini şi conifere.

Masaccio (1401-1428)

Masaccio (1401-1428) sau introducerea volumului în pictură.

Masaccio a murit prematur, la vârsta de 27 de ani, după ce a călătorit la Roma cu Donatello şi Brunelleschi. El urma să picteze şi cei doi prieteni ai săi să sculpteze şi să se ocupe de arhitectură. De la cel dintâi, el a achiziţionat gustul pentru puterea figurilor, expresii realistice şi îmbrăcăminte greu drapată. De la cel din urmă el a învăţat despre perspectivă pe care aplicat-o nu numai pentru a ilustra clădirile dar şi la figurile umane cum este în frescele de la S Maria Novella (vezi supra). El a descoperit că lumina conţine resurse sculpturale şi concentrată dă volum figurilor şi îmbunătăţeşte reprezentarea spaţială, distanţându-se de graţia, ornamentaţiile şi detaliile excesive ale stilului gotic. El a pavat drumul spre stilul renascentist în pictură şi lucrările sale au avut un puternic impact asupra generaţiilor care i-au urmat din cauza realismului reprezentărilor.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Piazzale Michelangiolo (EFV)

De pe această vastă esplanadă care are vedere spre oraş se poate urmări o magnifică vedere panoramică – (de la stânga la dreapta) având Santa Croce în fundal. Ceva mai departe, la stânga, se pot vedea domul şi clopotniţa catedralei. În faţa acestora poate fi văzută clopotniţa de la Badia şi Turnul de la Bargello. Pe malul râului se vede Palazzo Vecchio şi Ponte Vecchio şi, întinzându-se de parcă ar fi aruncaţi în spatele oraşului, pot fi văzuţi Munţii Apenini.

Memorialul lui Michelangelo, ridicat în 1875 în centrul pieţei, este decorat cu copii ale unora dintre cele mai faimoase statui ale artistului.

San Miniato al Monte

Din Piazzale Michelangiolo continuaţi să urcaţi îndepărtându-vă de oraş de-a lungul Via Galileo (parte din viale dei Colli); o scară conduce spre biserică (stânga).

Biserica San Miniato a fost construită într-o minunată aşezare care are vedere spre Florenţa, la capătul unor scări comandate de Poggi. Este flancată de un încântător cimitir de unde se poate vedea o privelişte înspre împrejurimi precum o poză – (stânga) Grădinile Boboli conduc spre dealul de lângă fortul Belvedere care este deosebit pentru fortificaţiile sale din secolul XIV.

Mănăstirea benedictină

O mănăstire benedictină a fost fondată aici în secolul XI şi biserica sa este unul dintre cele mai rafinate exemple de arhitectură romanică florentină. A fost construită în memoria Sf. Minias care a căzut victimă persecuţiilor ordonate în anul 250 d.Hr. de împăratul roman Decius. Minias, probabil un toscan de origine umilă care, potrivit credinţei populare, a fost un rege în Armenia (luat deci sclav de acolo şi adus în Imperiul Roman) scăpase deja într-un mod miraculos dintr-un mare număr de execuţii. Când în cele din urmă a fost decapitat, el a traversat râul Arno ţinându-şi capul în mână, întorcându-se să moară pe acea margine de munte unde el trăise ca eremit (şi care este cunoscut de atunci ca Mons Florentins).

Frontonul de vest

Exteriorul – Frontonul de vest din secolul XII este excepţional de elegant şi este o reminiscenţă a baptisteriului. Este decorat cu motive geometrice cu inseraţii de marmură culoare verde şi albă, arcade semicirculare şi mici ferestre sub un pediment triunghiular – aceleaşi caracteristici clasice, aceeaşi graţie şi echilibru, care sunt tipice stilului romanic florentin. Secţiunea superioară este decorată cu mozaicuri din secolul XIII (Hristos alături de Fecioara Maria şi Sf. Minias) care au fost restaurate. Într-un gen de triunghi se află un vultur aşezat pe un ghem de lână, emblema ghildei ţesătorilor de lână care sunt responsabili pentru administrarea bisericii timp de mulţi ani.

Pe partea stângă se află clopotniţa, proiectată în secolul XVI de Baccio d’Agnolo dar care nu a fost finalizată niciodată. Michelangelo, cel care a fost însărcinat să adauge fortificaţiile de pe latura cu muntele, a decis să folosească turnul clopotniţei ca bază de artilerie când Florenţa a fost asediată în 1530 de trupele lui Carol al V-lea în încercarea acestuia de a restabili la conducere familia medici care fusese îndepărtată de la putere. Acesta este motivul pentru care turnul a devenit ţinta tunurilor inamicului şi a fost îmbrăcat într-un corset de lemn pentru a fi protejat. Palatul episcopal (dreapta) datează de la sfârşitul secolului XIII.

Interiorul

Interiorul – La fel ca şi faţada de vest, interiorul este remarcabil pentru plăcuta combinaţie geometrică de marmură verde şi albă. Este construită precum o basilică (capăt dreptunghiular în semicerc, nava care se înalţă mai sus decât coridoarele şi fără transept). Cancelaria este înălţată deasupra unei vaste cripte. Nava este acoperită cu un plafon de lemn care a fost pictat în secolul XIV şi de atunci a suferit mai multe restaurări. Este divizată de un imens arc transversal susţinut de pilaştrii de marmură verde. Celelalte coloane separă nava de coridoare şi au fost realizate din imitaţie de marmură la sfârşitul secolului XIX. Superbul pavaj (din 1207), inserat cu marmură albă şi neagră, arată precum o bucată de dantelă.

Capela Crucifixului

Zvelta Capelă a Crucifixului care are forma unui tabernacol este aşezată la baza treptelor cancelariei şi a fost construită în 1447 la ordinele lui Pietro I şi conform proiectelor lui Michelozzo. Scopul acesteia era de a găzdui un crucifix miraculos. Tavanul din teracotă smălţuită a fost realizat de Luca della Robbia. Agnolo Gaddi a pictat panelele de deasupra altarului la sfârşitul secolului XIV. În centru, îmbrăcat în roşu, se află Sf. Minias.

Capela Cardinalului de PortugaliaH care a fost construită în secolul XV se deschide spre coridorul de nord şi este un rafinat exemplu de arhitectură renascentistă, proiectată de unul dintre elevii lui Brunelleschi. Aceasta conţine mormântul lui James de Lusitania, arhiepiscop de Lisabona şi nepotul regelui Portugaliei, care a murit în Florenţa în 1459. Mormântul acestuia a fost realizat cu graţie, în 1461, de sculptorul Antonio Rossellino. În nişa din partea opusă sculpturii se află o delicată Bună Vestire (restaurată) pictată de Alesso Baldovinetti. Pictura de pe altar este o copie a lucrării realizate de fraţii Pollaiolo, originalul fiind păstrat în prezent la Uffizi. Bolta capelei este acoperită cu teracotă smălţuită realizată de Luca della Robbia şi descrie porumbelul Sfântului Duh şi virtuţile cardinale într-o remarcabilă paletă de nuanţe de albastru.

Amvonul

Amvonul şi scena corului în faţa căruia acesta se află formează un superb set de mobilier incluzând o serie de magnifice sculpturi cu inseraţii de marmură albă, verde şi roz, datând de la începutul secolului XIII.

Deasupra apsei se află un uriaş mozaic de la sfârşitul secolului XIII care Îl reprezintă pe Hristos dându-Şi binecuvântarea. El este flancat de Fecioara Maria şi Sf. Minias.

În sacristie, Spinello Aretino a pictat fresceH (restaurate) în 1387, într-un stil ce pare o reminiscenţă a lui Giotto. Frescele ilustrează Legenda Sf. Benedict. Cripta include şapte coridoare separate printr-o multitudine de coloane zvelte şi minunate care au capiteluri clasice. Altarul conţine rămăşiţele Sf. Minias.

Mergând cu maşina de-a lungul laturii de sud a muntelui veţi trece printr-o serie de serpentine până la Porta Romana.

<< pagini ghid turistic Florenţa >>

Forte del Belvedere

La aproximativ 2 km de Piazzale Michelangiolo o luaţi la dreapta pe un drum îngust care eventual coboară până pe cheiul Lungarno Torrigiani. Pietonii care doresc să urce spre fort trebuie să plece de la acest chei.

Fortăreaţa şi eleganta vilă de deasupra acesteia au fost construite la sfârşitul secolului XVI conform planurilor lui Buontalenti pentru familia Medici care a dorit să aibă un conac întărit unde la nevoie să se poată apăra şi să se poată retrage în cazuri de necesitate. Splendida privelişte panoramică a furnizat inspiraţie multor pictori. În partea de nord poate fi văzut oraşul. În sud scena coboară într-o armonioasă şi tipică privelişte caracteristică ţinuturilor toscane. Pot fi văzute vile, turnuri, conace şi un vast câmp cu măslini care este uneori presărat cu conifere.

MONTECATINI TERME

Montecatini are un mare număr de hoteluri şi este una dintre cele mai populare şi elegante staţiuni balneo-climaterice din Italia. Sezonul turistic este particular de lung aici şi oraşul reprezintă locul ideal pentru o binefăcătoare pauză – parcuri, o largă varietate de distracţii, curse.

Izvoarele sale minerale au devenit faimoase pentru proprietăţile lor medicale cu multe secole în urmă. Sunt folosite pentru tratarea disfuncţionalităţlor metabolice, bolile de ficat, de stomac şi complicaţiile intestinale şi reumatism. Sunt folosite în numeroase alte terapii, inclusiv în băi de nămol şi balneoterapie, dar cea mai obişnuită formă de tratament este să bei apa care este oferită de izvoare.

Museo dell’Accademia d’Arte À – Viale Diaz. Această galerie de artă modernă conţine sculpturi de Dupre, o frescă cu un colorit dramatic, de Pietro Annigoni (Viaţa), suveniruri personale care au aparţinut lui Verdi şi Puccini şi lucrări de Guttuso, Primo Conti, Galileo Chini, Gentilini şi Messina.

EXCURSII MONTECATINI TERME

Montecatini Alto – 5 km spre nord-est. Acest sat mic dar elegant de munte are vedere spre Valea Nievole. În 1315 acesta a fost locul întâlnirii dintre Uguccione della Faggiuola, un membru al facţiunii Ghibeline din Lucca şi Castruccio Castracani, un Ghibelin din Pisa. Împreună ei i-au învins pe Guelfi la Florenţa.

Piazza Giusti este în particular atractivă pentru turnul medieval cunoscut sub numele de Casa di Ugolino (casa lui Ugolino), pentru casele decorate cu însemne de armă şi atractivele terase ale cafenelelor.

Monsummano Terme – 4 km spre sud-est. Zona cu izvoare din Monsummano este mai bine cunoscută pentru terapia efectuară în peşterile din această zonă pentru tratarea gutei, artritei, bolilor aparatului circulator şi disfuncţionalităţile sistemului respirator.

Acesta a fost de asemenea locul în care s-a născut poetul italian Giuseppe Giusti (1809-1850), care este comemorat prin memorialul din piaţa situată în apropiere de muzeul naţional Casa Giusti.